Vaticanul vrea o bancă centrală mondială şi cere înfiinţarea unei autorităţi politice globale

        mediafax.ro

   Vaticanul a cerut luni o reformă radicală a sistemului financiar mondial, inclusiv crearea unei autorităţi politice globale care să administreze economia şi a unei bănci centrale mondiale.
   Scopul este o nouă ordine economică mondială bazată pe etică şi binele comun, scrie publicaţia americană, scrie cotidianul Washington Post.
   Propunerea, înaintată luni de Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace al Vaticanului, urmează unui enciclice, mesaj adresat tuturor catolicilor, a Papei Benedict al XVI-lea din 2009, care a denunţat mentalitatea profitului cu orice costuri ca fiind responsabilă de prăbuşirea financiară.

image

(foto: mediafax.ro)

   Noul document subliniază că „economia are nevoie de etică” şi sugerează ca procesul de reformă să înceapă cu Organizaţia Naţiunilor Unite ca punct de referinţă.

   Vaticanul cere înfiinţarea „unei autorităţi publice globale” şi a unei ‘bănci centrale mondiale” care să conducă sectorul financiar, întrucât acesta a devenit depăşit şi deseori ineficient în a face faţă crizelor, potrivit Reuters.
   Documentul de 18 pagini cere inclusiv impunerea de taxe asupra tranzacţiilor financiare şi va fi, probabil, primit favorabil de participanţii la mişcări precum „Occupy Wall Street”, care protestează faţă de înrăutăţirea situaţiei economice.
   „Criza economică şi financiară prin care trece lumea impune tuturor să analizeze în profunzime principiile şi valorile morale şi culturale aflate la baza coexistenţei sociale”, se arată în document.
   Vaticanul condamnă ceea ce numeşte „idolatrizarea pieţelor” şi „gândirea neoliberală”, care caută doar soluţii tehnice la problemele economice.

„Criza a scos în evidenţă comportamente precum egoismul, lăcomia colectivă şi acumularea de bunuri la scară mare. Dacă nu sunt găsite soluţii la diferitele forme de nedreptate, efectele negative care vor urma la nivel politic, economic şi social vor crea un climat de ostilitate tot mai mare şi chiar violenţă, iar în final vor submina fundamentele instituţiilor democratice, chiar şi pe ale celor considerate foarte solide”, avertizează documentul.

   Vaticanul cere înfiinţarea unei „autorităţi supranaţionale” active la nivel global şi cu „jurisdicţie universală” pentru a dirija politicile şi deciziile economice.
   O astfel de autoritate ar trebui să înceapă cu Naţiunile Unite ca punct de referinţă, dar să devină mai târziu independentă, şi să aibă puterea de a împiedica ţările bogate să exercite „o putere excesivă asupra statelor mici”.
   FMI nu mai are forţa sau abilitatea de a stabiliza sistemul financiar mondial prin reglarea lichidităţilor şi nu mai poate veghea asupra riscurilor asumate de sectorul financiar.
   Lumea are nevoie de „un set minim de reguli comune pentru administrarea pieţei financiare mondiale” şi de „o formă de management monetar la nivel global”.

  „În fapt, se poate observa o necesitate tot mai mare pentru un organism care să îndeplinească funcţiile unui fel de «bancă centrală» care reglează sistemul şi fluxul tranzacţiilor monetare similar băncilor naţionale”, potrivit experţilor Vaticanului.

   În document, care a fost prezentat luni într-o conferinţă de presă, se recunoaşte că astfel de schimbări vor întâmpina rezistenţă şi se pot face în câţiva ani.

Vaticanul propune o Nouă Ordine Mondiale bazată pe Etică şi pe Binele Comun!

octombrie 2011
„Vaticanul propune o Nouă Ordine Mondială care să scoată lumea din criză! Schimbarea ar trebui să înceapă cu înfiintarea unei Autorităti politice globale! Institutia ar putea avea ca punct de pornire ONU, dar scopul final ar fi ca ea să devină independentă[!].

   In paralel, expertii Vaticanului spun că este necesară o Bancă Centrală Planetară, care să instaureze o Nouă Ordine Mondială bazată pe Etică şi pe Binele Comun, nu pe  ideea de profit cu orice pret !

   De asemenea Vaticanul recunoaşte că aceste transformări nu se vor face prea uşor şi că va fi nevoie de ani buni pentru a fi puse în practică!
  Toate propunerile sunt explicate pe larg într-un document de 18 pagini
care a fost înaintat astăzi Consililui Pontifical pentru Justitie şi Pace ! ”

Oficializarea LOVITURII DE STAT din Decembrie 1989

Flux 24

      MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON

   Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcţia de Înzestrare (n.r. – generalul Victor Stănculescu şi-a petrecut vacanţa din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria). El a venit apoi cu Karpati, care era atunci şef al MSt-M ungar. (…)  A mai venit atunci şi şeful Direcţiei de construcţii a lor, care, săracu’, a şi murit înecat în mare după scurt timp. Şeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puţin pentru importanţa pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi probabil şi pe noi. (…)

La Balaton s-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Şi dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiţie în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, şi prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov. El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

El părea să spună că regimul în sine, şi al lor, şi al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-aţi băgat, în 1968 nu v-aţi băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată şi să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească şi societatea nu va aştepta. Trebuie să faceţi ceva, să cooperaţi». (…) Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe româneşte, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge băşica.”

“COŞUL CU FRUCTE” AL ATAŞATULUI MILITAR UNGAR

Aradi vorbea româneşte perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România şi cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat. Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, ştiam că are nevoie să obţină anumite informaţii, i-am dat exact ce ştiam că avea nevoie să obţină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut… Trebuie să ne unim ca să ieşim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.» Şi eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi? Să aşteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operaţia în sine. Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuşi numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu ştii că şi la tine, şi la noi toată lumea este cu ochii pe ăştia care suntem de origine burgheză».

A fost o discuţie care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Şi în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

AMENINŢAREA LUI GORBACIOV 
Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov şi Ceauşescu, s-au contrat foarte dur. Ceauşescu i-a reproşat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului- adjunct cu propaganda de la ruşi, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune:«Acest Ceauşescu va termina rău!».(…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

Ultima a fost cu Tratatul de la Varşovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la Bucureşti cu Ceauşescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varşovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegaţii militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informaţia, pentru că m-a frapat ameninţarea lui Gorbaciov.

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUŞESCU
Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, şi bineînţeles că ambele zone, Estul şi Vestul, se puseseră de acord şi lucrează prin oamenii lor de aici. Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acţiunile lor la noi în ţară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securităţii şi apoi, după decembrie, a fost pus la Poliţie. El mi-a spus că îndepărtarea lui Ceauşescu se va produce la sfârşitul anului, iar acţiunea va fi a partidului. Aşa se explică de ce aşteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceauşescu.

Securitatea ştia asta şi de aceea nu voia să se bage, pentru că nu ştia cine câştigă.

Ei au aşteptat până în ultimul moment, şi asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populaţiei. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxişti, ai maselor. Ceauşescu a fost nuca tare în jocul puterilor. O mare parte din violenţele de la noi s-au datorat faptului că Ceauşescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat şi cu Bush sr, i-a jignit. Cu Bush mai puţin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe şi mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări.(…) Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care îşi dădeau seama că economia se duce. În aceste condiţii au început să aplece urechea la sovietici. Cea mai uşoară scuză era că a pus Ceauşeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparenţă pentru cauzele mai grave.

ŢINTA: SECURITATEA
Eram prieten cu ataşatul militar american la Bucureşti. Vă rog să nu-i daţi numele. Am fost la el, la reşedinţa lui, de mai multe ori, inclusiv cu ataşatul militar francez, care stătea pe Dorobanţi (…); informaţia mi-a dat-o americanul. «Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!» Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.

SPRIJIN IUGOSLAV –  Vă ajutăm, dar ne daţi Banatul!
La Timişoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile. El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi.

Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş. Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?! Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinşi nişte străini. Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce.

“TRĂDAREA” LUI MILEA
Milea a făcut un gest care văd că nu este înţeles. Pe 22 dimineaţă, Milea a ieşit în stradă la trupe şi le-a spus: «Măi, vedeţi, nu care cumva să trageţi!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui şi omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoţit de aghiotantul de la Direcţia a V-a a Securităţii. Până a ajuns sus, bineînţeles că tovarăşul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceauşescu şi Milea, rămăseseră izolaţi.

Activiştii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceauşescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acţiunii de noaptea. La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mişcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniţei şi cobora pe Dealul Viilor. Urma un măcel, pentru că ăştia de la Mihai Bravu făceau instrucţie şi erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul şi s-a sinucis. A fost momentul ultim.

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS
Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceauşescu şi că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timişoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva şi pot fi eu alesul, ca să zic aşa. (…) În avionul care mă aducea la Bucureşti de la Timişoara m-am gândit că nu trebuie să mai aştept de la alţii, ci trebuie să o fac eu.

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la Bucureşti în lipsa mea şi apoi să merg la minister pentru a organiza ceva. Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister. (…)

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital». şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva.

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUŞEŞTILOR
Ceauşescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea». S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeţi şi opriţi», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. (…) M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. (…)

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui. Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu,desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.» Ceauşescu a aprobat: «Vorbeşte cu Neagoe». Era dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere.

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT
Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea. I-am spus: «Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi». El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. (…)

Atunci am chemat ofiţerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.» (…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.»

LISTA SCURTĂ A PUTERII 
I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40),cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului. În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu, şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni. Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi. Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. (…) Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona.

(…) M-am interesat şi aşa am aflat că Verdeţ făcea lista guvernului şi i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanenţă. (…) Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puţin periculos. (…) Verdeţ şi Dăscălescu voiau să repună în funcţiune Marea Adunare Naţională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceauşescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară şi îl ţineam legat într-o unitate militară.

EXECUŢIA DE LA TÂRGOVIŞTE
I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. (…) Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră».

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat
În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, şi-a adus generalii complici din primele zile şi le-a dat nişte sarcini personale. Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Naţională, la biroul lui Iliescu, şi Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naţionale». Şi eu îi răspund a treia oară: «Domne, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Şi urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să semneze demisia.

Am vorbit cu Coposu şi cu Câmpeanu, au fost de acord şi am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă vreau?». Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului şi am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?». Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp şi de faptul că nu ştiam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în maşină şi m-am dus la el acasă. (…)

Eu intru la Militaru şi îi spun: «Domne, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu ştiu ce ai lăsat acolo. Vreau să ştiu ce se întâmplă în spatele meu». Şi el îmi spune: «Eu ţi le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut şi nu schimba nimic din comandanţii centrelor militare, pentru că ăştia, în concepţia mea, sunt viitorii prefecţi de judeţe». Se produsese schimbarea administrativă şi eram deja cu prefecţii. «Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile oraşe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu şi a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.

Omul de legătură sovietic al lui Vasile Ionel
Eu am cerut la şedinţa de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunţat eşarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaştere a elicopterelor care aduceau la Târgovişte completul de judecată pentru soţii Ceauşescu). (…) Şi Militaru a dat ordin să ne doboare, deşi se ştia parola. După ce îl executasem pe Ceauşescu, Militaru a vrut să şteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă şi pe toţi cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea. Deci, şi pe Vasile Ionel. Şi Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

Am primit odată informaţia că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe şantierul de la Canal şi pleca aia cu vapoarele încărcate din România. Când Ionel era şeful Canalului şi s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceauşescu nu l-a invitat pe navă. S-a ştiut toată treaba cu amanta rusoaică, cetăţean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile şi pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el. Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.

Victor Atanasie Stănculescu

http://www.flux24.ro/oficializarea-loviturii-de-stat-din-decembrie-1989/

O mărturie a pastorului Richard Wurmbrand despre Valeriu Gafencu din cartea „Cu Dumnezeu în subterană”

   Richard Wurmbrand a fost un pastor luteran evreu care, datorită fidelitătii sale fată de credinta creştină, a petrecut mai bine de paisprezece ani în diferite închisori. Cartea „Cu Dumnezeu în subterană” el o dedică „martirilor creştini care şi-au jertfit viata în slujba Domnului şi au murit cu curaj torturati de comunişti.”(pag.6)

   ● Richard Wurmbrand descrie comportamentul ireproşabil a lui Valeriu Gafencu în închisoare. (pag. 102)

   „Gafencu îşi petrecuse întreaga viată de om matur în închisoare, dar, ca şi ceilalti detinuti la care credinta creştină prevalase, nu ştia ce fapte să mai săvârşească pentru a-şi răscumpăra greşelile din trecut. In fiecare zi făcea gestul pilduitor de a pune deoparte ceva din putinul lui pentru a ajuta la refacerea celor mai slăbuti dintre noi.”

   ●despre „antisemitismul” lui Valeriu Gafencu! (pag. 102)

   „Avea oroare de antisemitism şi, când venea să-l vadă în camera 4 vreunul din vechii săi tovarăşi antisemiti, trântea câte o remarcă şocantă:
   – Mi-ar plăcea să văd tara guvernată în întregime de evrei.
   Camarazii lui priveau cu oroare.
   – Da, zicea calm Gafencu, primul-ministru, legiuitorii, functionarii publici – toti să fie evrei, Iosif, Moise, Daniel, Sfântul Petru, Sfântul Pavel şi Isus Însuşi. Fiindcă, dacă ne vor mai conduce unii evrei ca Ana Paumer, atunci s-a zis cu România”

   ●Suferinte fizice. (pag. 103)

   „Gafencu a rămas în camera 4 timp de un an şi în tot acest timp nu a putut sta culcat pe spate. Il durea mult prea tare. Trebuia să fie mereu ridicat.” 

   ●Ce a scris Wurmbrand despre gândirea legionară a lui Valeriu Gafencu? (pag. 103)

   „Din multele aspecte ale gândirii legionare, Gafencu păstrase până la urmă numai simpla credintă creştină.” 

   ●Starea emotională  şi  echilibrul sufletesc din mijlocul strâmtorării (pag.103)

   „Gafencu nu se plângea niciodată. Şedea foarte liniştit în pat, dând uşor din cap ca să afirme sau să-şi exprime nemultumirea.” 

   ●Cum descrie Wurmbrand momentul mortii Sfântului Inchisorilor.
   
   Când era evident că nu mai avea mult de trăit, prietenii lui vechi şi noi s-au strâns în jurul patului său, cu lacrimi în ochi. Ultimile sale cuvinte au fost: «Dumnezeu, gelos pe noi, ne cheamă la El»
   După ce a închis ochii, ceilalti s-au rugat. Eu am zis:
   – Isus ne spune că, dacă o sământă care cade pe pământ nu moare, nu poate da rod; dar după ce moare, ea renaşte dintr-o floare frumoasă; tot aşa când trupul material moare, este înlocuit de unul spiritual. Iar inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creştinătătii, va da cu sigurantă rod.
   Un preot a rostit o rugăciune, apoi Gafencu a fost înfăşurat într-un cearşaf şi dus în camera mortuară. In timpul mortii a fost înmormântat într-o groapă comună, de către detinutii condamnati pentru crime, cărora le revenea întotdeauna această sarcină.” (pag.103)

image

● 2007 Editura Stephanus, „Cu Dumnezeu în subterană„, 
Prefată la Editia Română 
” Principalul motiv pentru care public cartea în româneşte este că am întâlnit în închisoare suflete care, în timpul celor mai grele pătimiri, au atins culmi de dragoste şi frumusete spirituală. Pe aceştia vreau să îi fac cunoscuti.” RICHARD WURMBRAND ( pag.14)

Wurmbrand a scris despre Sfântul Inchisorilor în cartea „Cu Dumnezeu în subterană”.

Richard Wurmbrand a fost un pastor luteran care datorită fidelitătii sale fată de credinta creştină, a petrecut mai bine de paisprezece ani în diferite închisori. Cartea „Cu Dumnezeu în subterană” el o dedică „martirilor creştini care şi-au jertfit viata în slujba Domnului şi au murit cu curaj torturati de comunişti.”(pag.6)

   ●Wurmbrand descrie comportamentul ireproşabil a lui Valeriu Gafencu în închisoare. (pag. 102)

„Gafencu îşi petrecuse întreaga viată de om matur în închisoare, dar, ca şi ceilalti detinuti la care credinta creştină prevalase, nu ştia ce fapte să mai săvârşească pentru a-şi răscumpăra greşelile din trecut. In fiecare zi făcea gestul pilduitor de a pune deoparte ceva din putinul lui pentru a ajuta la refacerea celor mai slăbuti dintre noi.”

   ●Wurmbrand despre „antisemitismul” lui Valeriu Gafencu!
(pag. 102)

„Avea oroare de antisemitism şi, când venea să-l vadă în camera 4 vreunul din vechii săi tovarăşi antisemiti, trântea câte o remarcă şocantă:
– Mi-ar plăcea să văd tara guvernată în întregime de evrei.
Camarazii lui priveau cu oroare.
– Da, zicea calm Gafencu, primul-ministru, legiuitorii, functionarii publici – toti să fie evrei, Iosif, Moise, Daniel, Sfântul Petru, Sfântul Pavel şi Isus Însuşi. Fiindcă, dacă ne vor mai conduce unii evrei ca Ana Pauker, atunci s-a zis cu România”

   ●Suferinte fizice.

„Gafencu a rămas în camera 4 timp de un an şi în tot acest timp nu a putut sta culcat pe spate. Il durea mult prea tare. Trebuia să fie mereu ridicat.” (pag. 103)

   ●Ce a scris Wurmbrand despre gândirea legionară a lui Valeriu Gafencu!

„Din multele aspecte ale gândirii legionare, Gafencu păstrase până la urmă numai simpla credintă creştină.” (pag. 103)

   ●O stare emotională bună şi echilibru sufleteasc.

„Gafencu nu se plângea niciodată. Şedea foarte liniştit în pat, dând uşor din cap ca să afirme sau să-şi exprime nemultumirea.” (pag.103)

   ●Cum descrie Wurmbrand momentul mortii Sfântului Inchisorilor.

Când era evident că nu mai avea mult de trăit, prietenii lui vechi şi noi s-au strâns în jurul patului său, cu lacrimi în ochi. Ultimile sale cuvinte au fost: «Dumnezeu, gelos pe noi, ne cheamă la El»
După ce a închis ochii, ceilalti s-au rugat. Eu am zis:
– Isus ne spune că, dacă o sământă care cade pe pământ nu moare, nu poate da rod; dar după ce moare, ea renaşte dintr-o floare frumoasă; tot aşa când trupul material moare, este înlocuit de unul spiritual. Iar inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creştinătătii, va da cu sigurantă rod.
Un preot a rostit o rugăciune, apoi Gafencu a fost înfăşurat într-un cearşaf şi dus în camera mortuară. In timpul mortii a fost înmormântat într-o groapă comună, de către detinutii condamnati pentru crime, cărora le revenea întotdeauna această sarcină.” (pag.103)

image

● 2007 Editura Stephanus, „Cu Dumnezeu în subterană„,
Prefată la Editia Română
” Principalul motiv pentru care public cartea în româneşte este că am întâlnit în închisoare suflete care, în timpul celor mai grele pătimiri, au atins culmi de dragoste şi frumusete spirituală. Pe aceştia vreau să îi fac cunoscuti.” RICHARD WURMBRAND ( pag.14)

George Bush a spus că învătăturile papei trebuie să devină o realitate în America!

    „Cea mai bună formă de a onora pe papa Ioan Paul al II-lea, cu certitudine unul dintre cei mai mari oameni, este acea de a-i lua în serios învătăturile, de a-i asculta cuvintele, şi de a pune cuvintele şi învătăturile lui, în practică, aici în America” (Patricia Zapoa, Catholic News Service, 24 martie 2001)…

   Cuvintele şi  învătăturile papei reprezintă planul de distrugere  a Protestantismului, precum şi distrugerea Constitutiei Statelor Unite  pentru a se putea restaura tronul  papei ca monarh universal.
(„Los terroristas secretas”- Bill Hughes)

image

(Photo:Reuters G. Bush a fost primul preşedinte american care a participat la funeraliile papei.)

 

Papa Ioan Paul al II-lea îi considera pe iezuiti marxişti, rebeli şi revolutionari!

   Jurnalista Olga Wornat este o argentiniancă care l-a cunoscut de aproape pe fostul cardinal de Buenos Aires, actualul Papă Francisc, în timp ce se documenta pentru cartea pe care avea să o scrie „Sfânta noastră Mamă. O istorie publică şi privată a Bisericii Catolice”

image

(foto: ABC.es)

   La cererea jurnaliştilor de la Huffington Post, Olga Wornat l-a descris astfel pe Papa Francisc: „Ca toţi iezuiţii, este un personaj fascinant. Aparţine unei congregaţii din care fac parte oameni extrem de inteligenţi, iar el la rândul lui este aşa: briliant. Este un om enigmatic, căruia nu îi place să îşi dezvăluie adevărata sa personalitate celor mulţi. Iezuiţii sunt cei mai de vază oameni ai Bisericii Catolice, într-un cuvânt ei „SUNT” Biserica. Sunt nişte oameni interesaţi de starea lumii, sunt interesaţi de politică şi de modul în care Biserica poate influenţa deciziile politice”

image
(foto: Religion Digital)

Olga Wornat a mai spus jurnaliştilor:
„Papa Ioan Paul al II-lea i-a forţat pe iezuiţi să dispară din primele rânduri ale Bisericii, pentru că îi considera Marxişti, rebeli şi revoluţionari.

(Vezi întreg interviul pe antena 3, publicat pe 15 martie 2013)