Despre Iosif Țon

image

Iosif Ton la borna 75-

de Mihai Ciucă         (30 sept.,2009)

De felul meu nu pun prea mare preţ pe aniversări. Mă opresc doar accidental asupra unora mai speciale. Între acestea se numără şi împlinirea a 75 de ani de către pastorul Iosif Ţon.

În anii copilăriei mele, Ţon s-a impus ca un titan al baptiştilor români. Mi-aduc aminte că pe vremea când era pastor la Ploieşti, venea joia, de câteva ori pe lună, la Galaţi, pentru a predica Cuvântul. A fost primul predicator care a lăsat o amprentă puternică, prin mesajele lui, asupra fiinţei mele necoapte. Mai târziu i-am descoperit cărţile, atât cele scrise de el cât şi cele traduse şi tipărite prin lucrarea lui, şi m-au fascinat. La seceta informaţională care exista în România acelor ani, o carte de-a lui Ţon putea fi echivalată în aur. Dintre ele, Credinţa Adevărată a fost de un impact extraordinar. În aceeaşi vreme i-am redescoperit predicile în emisiunea duminicală de la Europa Liberă. De pe atunci unii îl acuzau că face politică… Şi ce politică făcea Iosif Ţon! Mi se făcuse pielea de găină când l-am auzit prevestind prăbuşirea comunismului şi avertizând credincioşii români că trebuie să fie gata pentru asta. Eu unul am luat de bună proorocia lui şi am fost ferm convins că se va împlini. În vremea aceea eram fervent ascultător al posturilor de radio clandestine… Deşi vorbeau furibund împotriva comuniştilor şi a comunismului, nu-mi aduc aminte ca vreodată careva să fi vorbit măcar ipotetic despre sfârşitul regimului. Nu cred că ei credeau că este posibil aşa ceva. Ţon a crezut-o!

A venit după Revoluţie înapoi în România, în primul val, când încă nu se uscase sângele martirilor pe străzi. S-a apucat de treabă, credincios viziunii sale – era pregătit pentru noile vremuri şi a transferat viziunea sa şi altor minţi luminate. Numele lui este legat de multe lucruri şi lucrări importante, unele dintre ele în mod ingrat trecându-l cu vederea acum. L-am auzit predicând la primele congrese ţinute la Sala Palatului, cel al Alianţei Evanghelice şi cel al Uniunii Baptiste. Era inflaţie de vorbitori acolo dar scundul Ţon se ridica cu un cap de-asupra tuturor. Ceilalţi ţineau predici pocăiţilor, Ţon transmitea viziune liderilor.

Regretabil este faptul că epigonii în loc să-i arate cuvenitul respect, i-au ponegrit numele şi reputaţia. Îl acuză că a fost omul sistemului şi un vânzător de fraţi. Ni se insinuează că cel care şi-a pus pielea la bătaie pentru noi ar fi fost o iudă. Nu cred că Iosif Ţon este un om care nu a greşit –cine nu greşeşte. Dar nu pot accepta că ar fi făcut asemenea greşeli. Nu se putea ca un om ca el să nu fie lucrat de securitate. Era de aşteptat ca lucrăturile acestea să continue până în ziua de azi. M-ar fi mirat să fie altfel – păcat însă că alţii care nu-s vrednici să-i dezlege încălţămintea au căzut în plasă.

În ciuda delatorilor, Iosif Ţon continuă să facă ceea ce a făcut dintotdeauna. La cei 75 de ani pe care-i împlineşte astăzi ar fi putut să stea la pensie, bine mersi. El continuă să ne uimească prin scrierile sale, prin predicile sale, prin conferinţele sale.

Mă consider binecuvântat că, deşi nu l-am cunoscut personal, am fost la umbra lui în câteva rânduri şi am beneficiat de înţelepciunea-i, fie prin cărţi, fie pe unde radio, fie prin intermediul internetului. În momente dificile pentru mine, în singurătate, în frământări, în incertitudini sau pe pat de spital, Dumnezeu s-a folosit de vocea lui pentru a-mi vorbi, în circumstanţe în care alţii nu puteau să-mi aducă mesajul de care aveam nevoie la ora respectivă. Nu pot decât să mă rog ca Dumnezeu să-l întărească la vârsta asta şi să-l ţină verde şi roditor pentru toţi aceia care au învăţat de la Mântuitorul că pomul după roadă se cunoaşte. Iar despre detractorii lui nu vreau să mai spun decât atât: “Doamne iartă-i că nu ştiu ce fac!”

Sursa prologos.ro

Despre Rascumpararea Memoriei – opinia mea

Proiectul RM, ..este unul bun.este necesar.este o obligatie morala a noastra a evanghelicilor din Romania..daca nu de la noi,atunci de la cine?poate fi luat ca si un inceput pe drumul cel bun.

Cu referire la presupusa rusine care afecteaza pe unii,sau unele familii.. eu cred ca e vorba doar de pretexte..din cauza ca am observat ca s-a avut atitudinea corespunzatoare,de intelegere ,de restaurare.Persoanele care au marturisit (chiar si sub anonimat,au fost tratate cu dragoste si valoare,nicidecum condamnate).
O mentalitate si o linie trasata astfel,arata lamurit ca, proiectul Rascumpararea Memoriei nu acuza ,ci aduce lumina ; nu forteaza ci asteapta ca Duhul Domnului sa convinga persoanele respective .

Imi place sa cred,sa asociez asa lucrurile :

1) ..ca la ceea ce se intampla in Evul Mediu(poporul a fost pus în situația de a cumpăra ,pe bani, iertarea de pacate…) și când oamenii au inceput sa ia această minciuna .. drept adevar:

Dumnezeu răspunde prin Reformatiune.

2)..ca la ce s-a intamplat in Romania – informatorii s-au mentinut pe functii(primind si dupa ’89 ..osanale),in timp ce altii cu o bruma de constiinta au preferat sa patimeasca prin inchisori(sa li se smulga unghia cu patentul decat sa dea informatii).

La aceasta, Dumnezeu a raspuns prin proiectul RM.

Si daca ceea ce cred eu..,iar asocierea de mai sus este si adevarata :proiectul RM va continua ,prin ideea in sine de rascumparare a valorilor morale si spirituale pierdute pe traseu.

Mai toti am considerat,dupa 89, ca bisericile neoprotestante romanesti traditionaliste nu mai sunt relevante pentru poporul nostru,pe motiv ca au ramas inglodate ..setate pe ideea baticului si a pantalonilor etc.Le-am abandonat si criticat vehement pentru ca asa ne-au invatat americanii,.. si am sarit cu solutii „mai bune”(oferite tot de americani).
Dar sa imi fie cu iertare,daca gresesc..Nici modelul oferit de bisericile independente sau altele, nu cred sa salveze situatia ..Ma refer la tiparele „prosperity”,sau colajele „..dancing and singing to king Jesus „..sau :” proclam si declar ..ca sint,ca esti,ca voi fi,ca tu vei fi, tara mea va fi..” in loc sa ma lipesc de tare de Domnul si sa imi fie groaza de rau si sa caut cu ardoare pocainta aducatoare de binecuvantare si vindecare.. si peste tara.

Daca multi martiri au ajuns la concluzia ca suferintele si experienta inchisorii a fost o binecuvantare,in sensul ca s-au apropiat mai mult de Dumnezeu..la fel trebuie inteles si proiectul RM ca o binecuvantare.Este inca o sansa care..Dumnezeu o ofera.Vreau sa spun ca prin intelegerea,acceptarea si desvoltarea lui ,fenomenul evanghelic romanesc se va schimba radical.Va deveni mai profund.Va produce o sfintenie a gandurilor si a motivatiilor. Va deveni mai relevant.
In loc de eticheta .. „sectantii evanghelici” ,poporul roman va avea exemplul veridic al epistolelor vii.

Fenomenul sau proiectul RM,in esenta,este si unul de ridicare a standardului.De reintoarcere si valorificare a martiriului conservat intre zidurile temnitelor,in sensul de a o face SI CU FAPTA, nu doar cu elogii verbale.E adevarat..avem de a face cu un alt nivel.Unii nu fac fata si de aceea protesteaza..solicitand abandonarea lui,a proiectului .Totusi „in cer pe flori nu poti fi dus”(old song?) si nici pe ciripit de pasarele(.. venind de la orga lui Nicu Wagner).S-a acceptat si proslavit mult timp ..acel tip de suferinta ca rezultat al ignorantei crestinului in fata vietii ,..de ce unii insistă acum să se renunțe la acea suferință care lucrează caracterul?.Ipocrizie? ..probabil aceasta e motivația reală a unora.
Chiar daca proiectul RM pare incomod,de ce nu am „iesi din zona de confort”(daca tot..mai nou, asta ni se lanseaza ).

Asa cum prorocul Zaharia a vazut „un sul de carte zburand”(Zah.5),as lua.. ca o mica analogie ,in sensul ca dusmanii.. nu pot decat sa priveasca cum „Rascumpararea Memoriei” pleaca in zare .. si spre alte meleaguri.Acum ca vorbim si despre traducerea in limba engleza.

– M. Croitor –

Spovedania(Tg. Ocna-5)

image

-fragment din cartea „Intoarcerea la Hristos”  (memoriile lui Ioan Ianolide)

Spovedania
•••••••••••••••••

In ciuda atitudinii lui transante, W. era plin de framantari. Drama lui se consuma launtric cu puterea unui foc mistuitor. O data, când am venit sa-i curat ranile, mi-a spus :

– Te rog să ma asculti. Am de marturisit lucruri grave, care trebuie cunoscute. Nu stim care dintre noi va mai scapa din temnita asta. Simt nevoia să vorbesc.

In timp ce-mi spunea acestea a intrat politrucul strigând :

– Hei, W., ce faci ? Te spovedesti lui I.I.?

W. s-a înfuriat:

– De unde stie ciobanul asta ca vreau să ma spovedesc? Satana nu ma lasa să fiu deplin al lui Hristos!

A trebuit să ne despartim atunci, dar pe parcurs W. a gasit prilejuri sa-mi dezvaluie lucrurile care-l framantau. O facea în functie de conjunctura din penitenciar, dar si de miscarile lui sufletesti. Uneori era cald si sincer, alteori suspicios si închistat. Tot ce scriu aici sunt mărturisiri directe pe care le am de la acest om.

Evreii, imi spunea el, vor să stapaneasca lumea. Ei cred ca sunt alesii lui Dumnezeu. Cred ca fiinta lor nationala este sfanta. Intrucat nu a aparut “Hristosul” pe care-l asteapta, au ajuns la teoria ca însasi fiinta rasiala a poporului evreu, deci evreii însisi în totalitatea lor, reprezinta “Hristosul”. Drept urmare, refuza să admita ca au pacate si de aceea interzic orice critica, oricat de justificata, impotriva poporului evreu, acuzând de antisemitism si facând scandal si valva în lumea întreaga ca din nou sunt prada pogromului.

Pe langa asta exagereaza cu suta la suta suferintele si jertfele pe care le-au dat în timpul razboiului, dar uita rolul lor din revolutia bolsevica, în care holocaustul impotriva crestinilor nu are asemanare. Ei acuza pe crestini de antisemitism pentru a nu fi ei acuzati de anticrestinism. Considera sfant sangele lor si-l razbuna cu unu la o suta.

Dupa razboi, evreii au crezut ca a sosit momentul revolutiei internationale, dar au trebuit să dea înapoi, căci s-a ivit opozitia americana. Acum s-au masat în America, dar n-au parasit nici comunismul, căci joaca o carte dubla si în final vor trece de partea celor care vor învinge. Ei sunt acum singura forta care are putere atât în comunism cat si în capitalism, ceea ce le da un larg spatiu de manevra.

Bizara alianta comunisto-capitalis ta este opera lor, căci capitalistii evrei si francmasoneria iudaica au finantat comunismul. Mai presus de toate evreii lupta pentru cauza lor, si deci sunt solidari între ei, indiferent pe ce baricada se gasesc. Puterea lor este imensa. Influenta lor e hotaratoare atât la Kremlin, cat si la Casa Alba.

Este adevarat ca a existat un conflict de putere cu Stalin, dar nici Stalin nu i-a alungat pe toti, nici ei n-au parasit niciodata puterea sovietica. Evreul Caganovici a fost socrul lui Stalin. Când au cerut să aiba si ei parlamentari în Soviete, Stalin le-a spus :

– Aduceti-mi un singur evreu miner si atunci voi vedea daca voi reprezentati clasa muncitoare. Voi nu puteti fi reprezentati ca natiune, căci nu aveti un teritoriu al vostru. Deci va voi crea o tara în Siberia.

Ei n-au acceptat. La scurt timp a aparut o carte la Editura Politica, în care se spunea ca poporul evreu si-a îndeplinit ultima misiune istorica prin contributia la Revolutia bolsevica, dar de aici înainte el va trebui să se topeasca în masa proletariatului si a popoarelor internationale. Cartea nu a placut evreilor si au reusit sa-l determine pe Stalin s-o retraga din circulatie.

Dar ei nu s-au retras din U.R.S.S.. Influenta lor s-a pastrat nestirbita în punctele cheie. In plus, au izbutit sa-i iudaizeze pe comunisti, care gândesc si actioneaza ca evreii. De pilda, ura comunistilor impotriva crestinilor este pur iudaica. Numai ei Il urasc pe Hristos atât de absurd si de total.

Evreii însa manevreaza lumea si prin alte mijloace. Francmasoneria este dominata si dirijata de ei. Capitalismul este în cea mai mare parte controlat de finanta evreiasca. Influenta lor politica este covarsitoare. Sunt orbiti de putere si au o forta revolutionara care starneste admiratie, dar nu au har. In aceste conditii este greu de crezut ca se poate astepta de la ei umilinta care i-ar încrestina.

Acum evreii discuta cu Vaticanul si cer să nu se mai considere ca poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci romanii si cateva capetenii ale iudeilor. In felul acesta vor să schimbe adevarul evanghelic. Ei ignora faptul ca de 2000 de ani nu fac altceva decat sa-L urasca pe Hristos si să unelteasca impotriva tuturor oamenilor.

Discutiile de la Vatican nu sunt decat o manevra politica. Evreii vor de fapt distrugerea Vaticanului si a întregului crestinism, pentru a le putea prelua ei. Evreii radicali talmudici refuza orice fel de încrestinare si vor să iudaizeze lumea si să se instaleze ca mari pontifi.

Evreii sunt solidari între ei în atingerea scopului final. Duhul minciunii satanice ii stapaneste. Ei sunt acei “caini scrijeliti”, cum ii numeste Pavel, ei sunt dusmani ai tuturor oamenilor. Si totusi, dintre ei va iesi o ramasita care se va mantui prin Hristos. Ultimul popor care se va încrestina sunt evreii. Suferinte cumplite se deschid în fata istoriei.

Facând aceste marturisiri, R. W. era el însusi înfricosat, dar o facea cu forta pe care o exercita asupra constiintei sale credinta în Hristos. Căci dincolo de oscilatiile sale, W. credea în Iisus si credea ca numai prin El se va mantui poporul evreu.

De fapt framantarea fundamentala a acestui om era raportul dintre dragostea lui pentru neam si dragostea pentru Hristos. Acest conflict iesea adesea la suprafata si din pricina lui multi il suspectau si-l acuzau pe pastor, dar Valeriu l-a aparat în fata lor, facându-i să înteleaga drama acestui om, drama pe care noi, romanii, nu o cunoastem, fiindca romanul s-a nascut crestin.
••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••
Ioan Ianolide-comemorare

Iosif Țon-mărturie completă

image

Mărturia completă a preotului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:

“Eu şi securitatea .O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu. În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia. Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei. Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns: „Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei. Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis: „Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară. Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?” La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă! Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.” „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor.

sursa:
http://dezvaluiri.wordpress.com/1-marturia-lui-iosif-tson/