Dilema Occidentului: Calvin sau Rousseau?

La mijlocul acestui secol, cei trei cei mai influenţi teologi ai Bisericii Reformate au fost elveţieni: Karl Barth, Emil Brunner și Oscar Cullmann [1] . În perioada Reformei doi dintre cei trei conducători ai Reformei au lucrat și au predicat în Elveția. Într-adevăr, dacă ar fi posibil să ştergem de pe hartă și din istorie măcar un singur oraș elvețian, civilizația noastră occidentală nu ar mai fi ceea ce este; dacă am elimina Geneva ar trebui să eliminăm două dintre cele mai puternice influenţe asupra minţii Occidentale: Jean Calvin – chiar dacă s-a născut francez – și Jean Jacques Rousseau. Fără unul, etica puritană a muncii în capitalism –Protestantische Wirtschujtsethik a lui Max Weber – probabil nu ar fi prins niciodată rădăcini, și fără al doilea, cursul luat de Revoluţia Franceză ar fi fost de neconceput. Pentru a înțelege dilema lumii occidentale, indecizia între alegerea căii Calviniste şi a celei Rousselliene, este nevoie mai întîi de toate de o înțelegere aprofundată a adevaratei semnificaţii a Reformei Protestante. Aceasta este mult prea des privită – ca, de exemplu, în filmul lui de Rochemont despre Luther [2] – ca reprezentînd începutul liberalismului și al democrației cu diversele lor consecinţe cum ar fi Națiunile Unite și Medicare; însă natura răsturnării aduse de Reformă a fost, dimpotrivă, conservatoare. Reforma nu a început la 1517, dată la care Luther a afişat cele nouăzeci și cinci teze, ci cu şase ani mai devreme, în iarna lui 1510-1511, iarnă pe care Luther a petrecut-o la Roma. Acolo, în Cetatea Eternă călugărul augustinian german a avut primul contact cu modernitatea. Înainte de aceasta el întîlnise Umanismul doar în forma sa literară; însă la Roma, s-a întîlnit față în faţă cu această sinteză a Creștinismului și Antichităţii, în care conceptul medieval al lumii ca un cerc al cărui centru este ocupat de Dumnezeu a fost înlocuit de o elipsă cu două puncte focale – Dumnezeu și omul. Luther nu putea suferi ceea ce Karl Barth a numit das katholische Und, “Catolicul Şi”. Nu putea accepta nici doctrina catolic-umanistă conform căreia tot ce este adevărat, tot ce este frumos, indiferent de originea sa, trebuie să fie îmbrățișat și integrat în tezaurul Creştinismului. Pentru Luther, spiritul și climatul intelectual al Renașterii reprezentau o trădare față de Hristos. Noua eră, a cărei ipostază desăvîrşită era Italia, însemna o renaștere a păgînismului, reprezenta un triumf al raționalismului, esteticismului și secularismului, detestate și respinse categoric de Luther. Aşadar, este o greșeală să ne gîndim la Luther ca “primul om modern” – o etichetă mai potrivită pentru Nicholas de Cusa – sau că acesta ar fi putut fi considerat în cel mai neînsemnat dintre sensuri “modern”; el era mai degrabă un om gotic, care venea de la o foarte nouă universitate germană ridicată într-o regiune cu adevărat “colonială”, dat fiind că de pe zidurile din Wittenberg vizitatorii încă îşi puteau roti privirile peste acoperișurile de paie ale bordeielor slavilor indigeni. Cînd Luther a aflat, spre oroarea sa, că Ulrich Zwingli, unul dintre puținii Umaniști dintre reformatori, credea în posibilitatea mîntuirii păgînilor și aștepta cu nerăbdare conversațiile viitoare din Ceruri cu Platon, Aristotel și cu alți înțelepți greci, i-a negat cu furie dreptul lui Zwingli de a se numi creștin.
http://inliniedreapta.net/dereferinta/dilema-occidentului-calvin-sau-rousseau/

Anunțuri

Scrierile lui Luther.Către nobilimea germană(1520)

de Martin Luther

image

(pag.258,259)
       „…Romaniștii– {14.Susținătorii puterii papale absolute}- au ridicat cu iuțeală trei ziduri în jurul lor, care i-au ajutat pînă acum ca nimeni să nu dorească să-i reformeze, ceea ce a dus la aceea că întreaga creștinătate a decăzut în mod îngrozitor.

image

          In primul rînd: dacă au fost împresurați cu forță lumească,
s-au ridicat și au spus că puterea lumească n-are nici un drept asupra lor, ci tocmai invers, puterea clericală este deasupra celei lumești. In al doilea rînd: dacă s-a ridicat dorința de a-i pedepsi prin Sfînta Scriptură, s-au împotrivit, arătînd că nimeni nu este chemat s-o tîlcuiască decît papa.

           In al treilea rînd: dacă sînt amenințați cu un conciliu, afirmă că nimeni nu poate convoca un conciliu în afara papei. Așa că
ne-au furat pe ascuns cele trei nuiele, ca să scape nepedepsiți, așezîndu-se la adăpostul sigur al acestor trei ziduri, făcînd toate blestemățiile și răutățile, pe care le vedem acum; dar chiar și dacă au trebuit să facă vreun conciliu, au hotărît totul mai înainte,
obligîndu-i prin jurămînt pe prinți să lase totul cum se afla, dîndu-i papei în plus putere deplină peste toate cele stabilite de conciliu, așa că este cam același lucru  dacă au loc o mulțime de concilii sau nici un conciliu, în afară de aceea că ne înșeală cu strigoi și năluciri, atît de mult se tem  pentru pielea lor dacă ar avea loc un conciliu adevărat și liber, iar prin aceasta i-au intimidat pe regi și pe prinți, așa incît aceștia să creadă că este impotriva lui Dumnezeu dacă nu asculți de la ei toate acele înșelătoare și pidosnice fantasmagorii.
     Dumnezeu să ne ajute și să ne dea dintre trîmbițe  pe aceea care a surpat zidurile Ierihonului, pentru ca să putem și noi dărîma prin suflatul în ea aceste ziduri de paie și de hîrtie, precum și nuielele creștine, pentru a pedepsi și a ne scăpa de acest păcat, pentru a da la iveală viclenia și înșelăciunea diavolului, pentru ca prin pedeapsă să ne îndreptăm și să-I recîștigăm îndurarea…”

image

Colecția Reforma; Martin Luther * Scrieri * volumul 1 Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003. (foto captate și stilizate de blogul „misucroitor”)

Scrierile lui Luther.Către nobilimea germană,1520

de Martin Luther

" In al nouălea rînd, ca papa să nu mai aibă nici o putere asupra împăratului, în afară de a-l unge și a-l încorona la altar,așa precum un episcop îl încoronează pe un rege, și nici să nu se mai îngăduie drăceasca tâmpenie ca împăratul să sărute picioarele papei sau să stea la picioarele lui sau, după cum se spune, să-i țină scara de șa și frîul calului atunci când încalecă, și cu atît mai puțin să-l ridice [pe papă] în slăvi și să-i jure credincioasă obediență, așa cum cu nerușinare obișnuiesc papii să ceară, de parcă ar avea un drept pentru aceasta.
Există capitolul Solite(70), în care puterea papei este ridicată peste cea a împăratului, dar acesta nu valorează nici o para chioară, și nici toți cei care se bazează pe el sau le este frică de el, tocmai pentru că el nu face altceva decît să silească sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu, abătîndu-l de la o bună înțelegere înspre propriile lor visuri, așa cum am arătat în latinește(71).
O asemenea purtare[năzuind] spre belșug fără margini, nespus de semeață  și mai mult decât nelegiuită a papei a fost născocită de Diavolul, pentru ca prin mijlocirea ei
să-l introducă cu timpul pe Antihrist și să-l ridice pe papă deasupra lui Dumnezeu, așa precum mulți fac acum și au făcut și înainte. Papa nu este îndrituit să se ridice deasupra puterii lumești decât în chestiuni ecleziastice, cum ar fi propovăduirea și iertarea de păcate. In celelalte privințe el trebuie să se afle dedesubt, cum ne învață Pavel(Rom. 13 și  1 Pet.2)(72),după cum am arătat mai sus. El nu este un vicar al lui Hristos în cer, ci doar un trecător reprezentant al lui Hristos pe pământ, căci Hristos din cer, în ipostaza Sa domnitoare, nu poate avea vicari, ci stă, vede, face, știe și dispune de toate. Dar El are nevoie de papă în forma Sa slujitoare, ca atunci când a venit pe pămînt cu lucrări, propovăduiri, patimi și moarte. Dar ei [de la Roma] întorc treburile pe dos, îi iau lui Hristos ipostaza cerească și domnitoare și i-o dau papei, uitînd cu totul de forma sa slujitoare. Este limpede că e vorba de Antihrist, căci lucrarea se cheamă „Antihrist”(73), deoarece întreaga sa ființă, lucrare și purtare este împotriva lui Hristos și doar pentru a  face praf și a nimici ființa și lucrarea lui Hristos.
     Este, de asemenea, de rîs  și o copilărie că papa se fălește, din pricina unui asemenea motiv, care este orbit și întors pe dos, în decretul său Pastoralis(74), că el este moștenitorul natural al imperiului, cu toate că este celibatar.Cine i l-a dat? Oare i l-a dat ? Oare i l-a dat Hristos, atunci când spune: Prinții păgânilor să fie stăpâni, dar voi nu? Oare să-l fi moștenit de la Sfîntul Petru? Pe mine mă scîrbește că trebuie să citim și să învățăm  din dreptul canonic asemenea minciuni nerușinate, grosolane și nebunești, ba chiar să le ținem drept învățătură creștinească, deși nu sînt decît niște minciuni drăcești. Cam de același fel este și nemaiauzita  minciună De donatione Constantini!(75). Cred că este vorba de o pedeapsă  anume a lui Dumnezeu că atîta lume cu scaun la cap s-a lăsat prostită  și a preluat o asemenea
minciună, măcar că era atît de grosolană  și rău întocmită, încît îmi vine să cred că un țăran beat ar fi mințit mai convingător și mai isteț. Cum, oare, să se potrivească cu un imperiu propovăduirea, rugăciunea, studiul și grija pentru cei săraci, treburi care revin în cel mai adevărat mod al papei, fiind hotărâte de Hristos cu cea mai mare seriozitate, mai ales că El a interzis să poarte îmbrăcăminte sau bani cel care ajunge să ocupe o asemenea demnitate, el trebuind să domnească peste o singură casă. Iar papa vrea să conducă imperiul, rămînînd totuși papă. [Toate] acestea au fost născocite de lingăi, cărora le-ar plăcea să devină, în numele papei, stăpîni ai lumii și să ridice din nou Imperiul Roman, prin papă și în numele lui Hristos, acolo unde a fost cîndva.”

(pag.293-295)
image

*****
_(70) Al șaselea capitol al celui de-al treizeci și treilea titlu din prima carte a decretelor Papei Grigore al IX- lea.
_(71) Este vorba despre scrierea Resolutio Lutheriana super propositione XII de potestate papae [Rezoluția luterană în legătură  cu înștiințarea 13 despre puterea papei],1520.
_(72) Referirea la Sfîntul Petru aparține originalului.
_(73) Este vorba de scrierea lui Luther Wider die Bulle des Endchrist [Împotriva bulei Antihristului].
_(74) Al doilea capitol în cel de-al unsprezecelea titlu din a doua carte a decretelor Papei Clement al V-lea.
_(75) Așa-zisa donație a împăratului Constantin I către Papa Silvestru I. Lorenzo Valla a dovedit deja la 1440 că este vorba de un fals. Ulrich von Hutten a reeditat scrierea lui Valla în 1520.

image
Colecția Reforma; Martin Luther
* Scrieri *  volumul 1
Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003.
(foto captate și stilizate de blogul „misucroitor”)

Bisericile americane au serbat reformaţiunea şi pe Martin Luther

Mii de biserici americane au serbat în această ultimă duminică din luna octombrie aproape cinci secole de la Reformaţiune, cea mai puternică revoluţie religioasă, care are ecou până astăzi, prin existenţa numeroaselor confesiuni protestante.

image

Celebrările au inclus secţiuni istorice şi reconstituiri ale atmosferei înflăcărate care au condus la schisma de Biserica Catolică. „Cred că Martin Luther ar încuraja biserica protestantă americană să se întoarcă la doctrina fundamentală, cele cinci sola ale reformaţiunii: Sola Scriptura (numai Scriptura); Sola Gratia (numai Harul); Sola Fide (numai credinţa); Solus Christus (numai Christos); şi Soli Deo Gloria (slava să fie numai a lui Dumnezeu)”, a declarat pastorul baptist Skip Athey.

Primele idei ale Reformei Protestante au fost enunţate de Martin Luther pe 31 octombrie 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Acesta a scris şi postat pe uşa catedralei Wittenberg cele 95 de teze, care invocau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521.

Deşi Luther nu a dorit decât reformarea Bisericii Catolice, adevărul din cele 95 de teze a condus la crearea unei noi aripi religioase, protestantismul, şi a unei noi biserici – Biserica Evanghelică Luterană.

Sursa:Semnele timpului

Despre cartea „Tragedia veacurilor”

image

Cartea anului 2012 – 2013…

Ellen White este scriitoarea cu cele mai multe titluri traduse în alte limbi, din întreaga istorie a literaturii universale. În literatura americană ea îi întrece pe toți scriitorii, fie ei bărbați sau femei. A scris 40 de cărți și peste 5.000 de articole, iar compilații din manuscrisele sale au dus la publicarea totală a peste 100 de titluri în limba engleză. Cărțile semnate E.G.White au avut un impact revoluționar pentru milioane de oameni din întreaga lume în secolul XX. Un titlu clasic în creștinism, Calea către Hristos (Steps to Christ), a fost tradus în peste 140 de limbi, iar cartea de față, Tragedia veacurilor(The Great Controversy), a fost tradusă în peste 75 de limbi și tipărită în zeci de milioane de exemplare. Titlul prezent abordează luptele din trecut pentru a scoate în evidenţă faptele şi principiile care vor influența decisiv mersul lumii și evenimentele viitoare. În paginile cărții sunt dezvăluite scenele marii lupte dintre adevăr şi minciună, înşelăciunile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes. Cartea prezintă o soluţie satisfăcătoare pentru marea problemă a răului și a suferinței, ilustrând deopotrivă dreptatea și iubirea lui Dumnezeu.
Cateva informatii despre „ordinul negru” – ordinul iezuit -cuprinse in aceasta carte rara:

„În întreaga creştinătate, protestantismul era ameninţat de duşmani redutabili. După ce primele biruinţe asupra Reformei au trecut, Roma adusese forţe noi, nădăjduind să-şi desăvârşească distrugerea.

În vremea aceea a fost creat ordinul iezuiţilor, cel mai tiran, cel mai lipsit de conştiinţă şi puternic dintre toţi apărătorii papalităţii.

Călugării acestui ordin erau cu totul izolaţi de orice fel de legături pământeşti şi interese omeneşti, morţi faţă de cerinţele afecţiunii naturale, cu raţiunea şi conştiinţa complet înăbuşite, ei nu cunoşteau nici o regulă, nici o legătură, în afară de aceea a ordinului lor, şi nici o datorie în afară de aceea a extinderii puterii lui (vezi note suplimentare).

Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenţii ei să facă faţă primejdiei şi să suporte suferinţele, fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei şi a sărăciei, ca să înalţe steagul adevărului, făcând faţă scaunului de tortură, temniţei şi rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forţe, iezuismul îi inspira pe urmaşii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure şi ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele de amăgire. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârşească, nici o amăgire josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă.

Legaţi prin jurământ pentru o sărăcie şi umilinţă continuă, ei aveau scopul de a câştiga bogăţie şi putere, ca să fie devotaţi înăbuşirii protestantismului şi restabilirii supremaţiei papale.

Ca membri ai ordinului lor, aveau un aparent veşmânt de sfinţenie, vizitând închisori şi spitale, ajutându-i pe bolnavi şi pe săraci, mărturisind că au renunţat la lume şi purtând numele sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfăţişare exterioară fără reproş, se ascundeau adesea planurile cele mai josnice şi criminale.

Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Şi în virtutea acestui principiu, minciunile, furturile, jurămintele false, asasinatele erau nu numai scuzate, dar erau şi recomandate atunci când slujeau interesele bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiţii îşi croiau drum în funcţii de stat, devenind chiar consilieri ai regelui şi conducând astfel politica naţiunilor. Deveneau servitori pentru a-i spiona pe stăpânii lor.

Înfiinţau şcoli pentru copiii prinţilor şi ai nobililor şi şcoli pentru poporul de rând, în care copiii protestanţilor erau atraşi şi educaţi în păzirea ritualurilor catolice. Toată pompa şi manifestarea exterioară de atunci a cultului romano-catolic avea drept scop să producă confuzie, să uimească şi să cucerească imaginaţia şi în felul acesta libertatea, pentru care părinţii luptaseră şi muriseră, să fie trădată de copii. Iezuiţii s-au răspândit cu repeziciune în Europa şi oriunde ajungeau se producea o reînviorare a papalităţii.

Pentru a le da o putere mai mare, a fost dată o bulă papală care împuternicea Inchiziţia (vezi note suplimentare). În ciuda faptului că era privit cu oroare chiar şi în ţările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înfiinţat de către conducătorii papistaşi, astfel cruzimile prea groaznice pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temniţe ascunse.

În multe ţări, mii şi mii de oameni chiar din floarea naţiunii, cei mai sinceri şi mai nobili, cei mai inteligenţi, mai educaţi, pastori evlavioşi şi devotaţi cetăţeni harnici şi patrioţi, savanţi eminenţi, artişti talentaţi şi meseriaşi pricepuţi, erau omorâţi sau obligaţi să fugă în alte ţări.

Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformei, pentru a-i despărţi pe oameni de Biblie şi pentru a restabili ignoranţa şi superstiţia evului mediu.” Tragedia Veacurilor, pag.235-236

„Plecarea hughenoţilor a fost marcată în Franţa de o decădere generală. Oraşe meşteşugăreşti înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăţi, stagnarea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobişnuit. Parisul a devenit un vast azil pentru săraci şi s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cerşeau pâinea din mâna regelui.

Numai iezuiţii prosperau într-o ţară în plină decădere şi conduceau cu o tiranie groaznică bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele”. Tragedia Veacurilor, pag. 280 Pagina 237 . Iezuiţii – Pentru o declaraţie cu privire la originea, principiile şi ţelurile „Societăţii lui Isus”, aşa cum au fost subliniate de membrii acestui ordin, vezi o lucrare intitulată Concerning Jesuits, editată de Rev. John Gerard, S.J., şi publicată la Londra în anul 1902 de Societatea Adevărului Catolic.

În această lucrare se spune: „Resortul întregii organizaţii a societăţii este un spirit de totală ascultare. Fiecare, scrie Sf.Ignaţiu, să fie convins că toţi aceia care trăiesc în ascultare ar trebui să se lase mişcaţi şi călăuziţi de providenţa divină prin superiorii lor, ca şi cum ar fi un trup mort care se lasă purtat oriunde şi să fie tratat oricum, sau ca toiagul unui bătrân de care se slujeşte şi care-l ţine în mână cum vrea”.

Această supunere absolută este înnobilată de motivul ei şi trebuie să fie, continuă întemeietorul… promptă, cu bucurie şi stăruitoare… ascultătorul religios împlineşte cu bucurie ceea ce i-au încredinţat superiorii lui pentru binele general, asigurat că prin aceasta el corespunde în adevăr voinţei divine”. The Contess R. de Courson in Concerning Jesuits, Pagina. 6. Tragedia Veacurilor, Note Suplimentare, pag.6

Sursa : ordinulnegru.blogspot.ro