Leul din Nord. Gustav Adolf regele Suediei

GUSTAV ADOLF regele Suediei este considerat erou și salvator al protestantismului german, fiind supranumit „Leul din nord“ . Planurile sale politice erau, răspândirea protestantismului și așezarea pe tronul imperial a unui prinț protestant, ca aliat și sub protectoratul Suediei.
A fost un rege cu importanță deosebită pentru istoria Suediei în general și în mod deosebit pentru războiul de treizeci de ani… Intervenția lui Gustav Adolf în acest război,… este într-un moment când situația protestanților germani era deznădăjduită din cauza înfrângerii suferite de ei în fața trupelor imperiale conduse de Wallenstein. După o perioadă de șovăieli a prinților protestanți germani, se aliază regele Suediei cu Prințul Saxoniei și Hessen-Kassel, invingând armata imperială catolică la Breitenfeld (17 septembrie 1631), a cărei conducător nu mai era Wallenstein, care căzuse în dizgrație. Creșterea puterii lui Wallenstein era privită cu neîncredere de împărat Ferdinand al II-lea, aliații protestanți (Uniunea Protestantă (1608-1621) alcătuită din opt prinți germani și 17 orașe protestante) reușind să respingă trupele împăratului până în Bavaria.

Wallenstein fiind readus la conducerea trupelor catolice, respinge armata suedeză și a aliaților protestanți. La 6 noiembrie 1632 în bătălia de la Lützen (Saxonia) cu pierderi multe de ambele părți, în care suedezii reușesc în cele din urmă să domine câmpul de luptă.
Gustav Adolf ll cade în luptă, într-o șarjă a cavaleriei pe care o conduce personal, în ciuda atenționărilor primite.
(text Wikipedia)

(foto 2 : „Vatican Assasins” by Eric Jon Phelps)

Dilema Occidentului: Calvin sau Rousseau?

La mijlocul acestui secol, cei trei cei mai influenţi teologi ai Bisericii Reformate au fost elveţieni: Karl Barth, Emil Brunner și Oscar Cullmann [1] . În perioada Reformei doi dintre cei trei conducători ai Reformei au lucrat și au predicat în Elveția. Într-adevăr, dacă ar fi posibil să ştergem de pe hartă și din istorie măcar un singur oraș elvețian, civilizația noastră occidentală nu ar mai fi ceea ce este; dacă am elimina Geneva ar trebui să eliminăm două dintre cele mai puternice influenţe asupra minţii Occidentale: Jean Calvin – chiar dacă s-a născut francez – și Jean Jacques Rousseau. Fără unul, etica puritană a muncii în capitalism –Protestantische Wirtschujtsethik a lui Max Weber – probabil nu ar fi prins niciodată rădăcini, și fără al doilea, cursul luat de Revoluţia Franceză ar fi fost de neconceput. Pentru a înțelege dilema lumii occidentale, indecizia între alegerea căii Calviniste şi a celei Rousselliene, este nevoie mai întîi de toate de o înțelegere aprofundată a adevaratei semnificaţii a Reformei Protestante. Aceasta este mult prea des privită – ca, de exemplu, în filmul lui de Rochemont despre Luther [2] – ca reprezentînd începutul liberalismului și al democrației cu diversele lor consecinţe cum ar fi Națiunile Unite și Medicare; însă natura răsturnării aduse de Reformă a fost, dimpotrivă, conservatoare. Reforma nu a început la 1517, dată la care Luther a afişat cele nouăzeci și cinci teze, ci cu şase ani mai devreme, în iarna lui 1510-1511, iarnă pe care Luther a petrecut-o la Roma. Acolo, în Cetatea Eternă călugărul augustinian german a avut primul contact cu modernitatea. Înainte de aceasta el întîlnise Umanismul doar în forma sa literară; însă la Roma, s-a întîlnit față în faţă cu această sinteză a Creștinismului și Antichităţii, în care conceptul medieval al lumii ca un cerc al cărui centru este ocupat de Dumnezeu a fost înlocuit de o elipsă cu două puncte focale – Dumnezeu și omul. Luther nu putea suferi ceea ce Karl Barth a numit das katholische Und, “Catolicul Şi”. Nu putea accepta nici doctrina catolic-umanistă conform căreia tot ce este adevărat, tot ce este frumos, indiferent de originea sa, trebuie să fie îmbrățișat și integrat în tezaurul Creştinismului. Pentru Luther, spiritul și climatul intelectual al Renașterii reprezentau o trădare față de Hristos. Noua eră, a cărei ipostază desăvîrşită era Italia, însemna o renaștere a păgînismului, reprezenta un triumf al raționalismului, esteticismului și secularismului, detestate și respinse categoric de Luther. Aşadar, este o greșeală să ne gîndim la Luther ca “primul om modern” – o etichetă mai potrivită pentru Nicholas de Cusa – sau că acesta ar fi putut fi considerat în cel mai neînsemnat dintre sensuri “modern”; el era mai degrabă un om gotic, care venea de la o foarte nouă universitate germană ridicată într-o regiune cu adevărat “colonială”, dat fiind că de pe zidurile din Wittenberg vizitatorii încă îşi puteau roti privirile peste acoperișurile de paie ale bordeielor slavilor indigeni. Cînd Luther a aflat, spre oroarea sa, că Ulrich Zwingli, unul dintre puținii Umaniști dintre reformatori, credea în posibilitatea mîntuirii păgînilor și aștepta cu nerăbdare conversațiile viitoare din Ceruri cu Platon, Aristotel și cu alți înțelepți greci, i-a negat cu furie dreptul lui Zwingli de a se numi creștin.
http://inliniedreapta.net/dereferinta/dilema-occidentului-calvin-sau-rousseau/

Scrierile lui Luther.Către nobilimea germană(1520)

de Martin Luther

image

(pag.258,259)
       „…Romaniștii– {14.Susținătorii puterii papale absolute}- au ridicat cu iuțeală trei ziduri în jurul lor, care i-au ajutat pînă acum ca nimeni să nu dorească să-i reformeze, ceea ce a dus la aceea că întreaga creștinătate a decăzut în mod îngrozitor.

image

          In primul rînd: dacă au fost împresurați cu forță lumească,
s-au ridicat și au spus că puterea lumească n-are nici un drept asupra lor, ci tocmai invers, puterea clericală este deasupra celei lumești. In al doilea rînd: dacă s-a ridicat dorința de a-i pedepsi prin Sfînta Scriptură, s-au împotrivit, arătînd că nimeni nu este chemat s-o tîlcuiască decît papa.

           In al treilea rînd: dacă sînt amenințați cu un conciliu, afirmă că nimeni nu poate convoca un conciliu în afara papei. Așa că
ne-au furat pe ascuns cele trei nuiele, ca să scape nepedepsiți, așezîndu-se la adăpostul sigur al acestor trei ziduri, făcînd toate blestemățiile și răutățile, pe care le vedem acum; dar chiar și dacă au trebuit să facă vreun conciliu, au hotărît totul mai înainte,
obligîndu-i prin jurămînt pe prinți să lase totul cum se afla, dîndu-i papei în plus putere deplină peste toate cele stabilite de conciliu, așa că este cam același lucru  dacă au loc o mulțime de concilii sau nici un conciliu, în afară de aceea că ne înșeală cu strigoi și năluciri, atît de mult se tem  pentru pielea lor dacă ar avea loc un conciliu adevărat și liber, iar prin aceasta i-au intimidat pe regi și pe prinți, așa incît aceștia să creadă că este impotriva lui Dumnezeu dacă nu asculți de la ei toate acele înșelătoare și pidosnice fantasmagorii.
     Dumnezeu să ne ajute și să ne dea dintre trîmbițe  pe aceea care a surpat zidurile Ierihonului, pentru ca să putem și noi dărîma prin suflatul în ea aceste ziduri de paie și de hîrtie, precum și nuielele creștine, pentru a pedepsi și a ne scăpa de acest păcat, pentru a da la iveală viclenia și înșelăciunea diavolului, pentru ca prin pedeapsă să ne îndreptăm și să-I recîștigăm îndurarea…”

image

Colecția Reforma; Martin Luther * Scrieri * volumul 1 Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003. (foto captate și stilizate de blogul „misucroitor”)

Scrierile lui Luther.Către nobilimea germană,1520

de Martin Luther

" In al nouălea rînd, ca papa să nu mai aibă nici o putere asupra împăratului, în afară de a-l unge și a-l încorona la altar,așa precum un episcop îl încoronează pe un rege, și nici să nu se mai îngăduie drăceasca tâmpenie ca împăratul să sărute picioarele papei sau să stea la picioarele lui sau, după cum se spune, să-i țină scara de șa și frîul calului atunci când încalecă, și cu atît mai puțin să-l ridice [pe papă] în slăvi și să-i jure credincioasă obediență, așa cum cu nerușinare obișnuiesc papii să ceară, de parcă ar avea un drept pentru aceasta.
Există capitolul Solite(70), în care puterea papei este ridicată peste cea a împăratului, dar acesta nu valorează nici o para chioară, și nici toți cei care se bazează pe el sau le este frică de el, tocmai pentru că el nu face altceva decît să silească sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu, abătîndu-l de la o bună înțelegere înspre propriile lor visuri, așa cum am arătat în latinește(71).
O asemenea purtare[năzuind] spre belșug fără margini, nespus de semeață  și mai mult decât nelegiuită a papei a fost născocită de Diavolul, pentru ca prin mijlocirea ei
să-l introducă cu timpul pe Antihrist și să-l ridice pe papă deasupra lui Dumnezeu, așa precum mulți fac acum și au făcut și înainte. Papa nu este îndrituit să se ridice deasupra puterii lumești decât în chestiuni ecleziastice, cum ar fi propovăduirea și iertarea de păcate. In celelalte privințe el trebuie să se afle dedesubt, cum ne învață Pavel(Rom. 13 și  1 Pet.2)(72),după cum am arătat mai sus. El nu este un vicar al lui Hristos în cer, ci doar un trecător reprezentant al lui Hristos pe pământ, căci Hristos din cer, în ipostaza Sa domnitoare, nu poate avea vicari, ci stă, vede, face, știe și dispune de toate. Dar El are nevoie de papă în forma Sa slujitoare, ca atunci când a venit pe pămînt cu lucrări, propovăduiri, patimi și moarte. Dar ei [de la Roma] întorc treburile pe dos, îi iau lui Hristos ipostaza cerească și domnitoare și i-o dau papei, uitînd cu totul de forma sa slujitoare. Este limpede că e vorba de Antihrist, căci lucrarea se cheamă „Antihrist”(73), deoarece întreaga sa ființă, lucrare și purtare este împotriva lui Hristos și doar pentru a  face praf și a nimici ființa și lucrarea lui Hristos.
     Este, de asemenea, de rîs  și o copilărie că papa se fălește, din pricina unui asemenea motiv, care este orbit și întors pe dos, în decretul său Pastoralis(74), că el este moștenitorul natural al imperiului, cu toate că este celibatar.Cine i l-a dat? Oare i l-a dat ? Oare i l-a dat Hristos, atunci când spune: Prinții păgânilor să fie stăpâni, dar voi nu? Oare să-l fi moștenit de la Sfîntul Petru? Pe mine mă scîrbește că trebuie să citim și să învățăm  din dreptul canonic asemenea minciuni nerușinate, grosolane și nebunești, ba chiar să le ținem drept învățătură creștinească, deși nu sînt decît niște minciuni drăcești. Cam de același fel este și nemaiauzita  minciună De donatione Constantini!(75). Cred că este vorba de o pedeapsă  anume a lui Dumnezeu că atîta lume cu scaun la cap s-a lăsat prostită  și a preluat o asemenea
minciună, măcar că era atît de grosolană  și rău întocmită, încît îmi vine să cred că un țăran beat ar fi mințit mai convingător și mai isteț. Cum, oare, să se potrivească cu un imperiu propovăduirea, rugăciunea, studiul și grija pentru cei săraci, treburi care revin în cel mai adevărat mod al papei, fiind hotărâte de Hristos cu cea mai mare seriozitate, mai ales că El a interzis să poarte îmbrăcăminte sau bani cel care ajunge să ocupe o asemenea demnitate, el trebuind să domnească peste o singură casă. Iar papa vrea să conducă imperiul, rămînînd totuși papă. [Toate] acestea au fost născocite de lingăi, cărora le-ar plăcea să devină, în numele papei, stăpîni ai lumii și să ridice din nou Imperiul Roman, prin papă și în numele lui Hristos, acolo unde a fost cîndva.”

(pag.293-295)
image

*****
_(70) Al șaselea capitol al celui de-al treizeci și treilea titlu din prima carte a decretelor Papei Grigore al IX- lea.
_(71) Este vorba despre scrierea Resolutio Lutheriana super propositione XII de potestate papae [Rezoluția luterană în legătură  cu înștiințarea 13 despre puterea papei],1520.
_(72) Referirea la Sfîntul Petru aparține originalului.
_(73) Este vorba de scrierea lui Luther Wider die Bulle des Endchrist [Împotriva bulei Antihristului].
_(74) Al doilea capitol în cel de-al unsprezecelea titlu din a doua carte a decretelor Papei Clement al V-lea.
_(75) Așa-zisa donație a împăratului Constantin I către Papa Silvestru I. Lorenzo Valla a dovedit deja la 1440 că este vorba de un fals. Ulrich von Hutten a reeditat scrierea lui Valla în 1520.

image
Colecția Reforma; Martin Luther
* Scrieri *  volumul 1
Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003.
(foto captate și stilizate de blogul „misucroitor”)

Bisericile americane au serbat reformaţiunea şi pe Martin Luther

Mii de biserici americane au serbat în această ultimă duminică din luna octombrie aproape cinci secole de la Reformaţiune, cea mai puternică revoluţie religioasă, care are ecou până astăzi, prin existenţa numeroaselor confesiuni protestante.

image

Celebrările au inclus secţiuni istorice şi reconstituiri ale atmosferei înflăcărate care au condus la schisma de Biserica Catolică. „Cred că Martin Luther ar încuraja biserica protestantă americană să se întoarcă la doctrina fundamentală, cele cinci sola ale reformaţiunii: Sola Scriptura (numai Scriptura); Sola Gratia (numai Harul); Sola Fide (numai credinţa); Solus Christus (numai Christos); şi Soli Deo Gloria (slava să fie numai a lui Dumnezeu)”, a declarat pastorul baptist Skip Athey.

Primele idei ale Reformei Protestante au fost enunţate de Martin Luther pe 31 octombrie 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Acesta a scris şi postat pe uşa catedralei Wittenberg cele 95 de teze, care invocau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521.

Deşi Luther nu a dorit decât reformarea Bisericii Catolice, adevărul din cele 95 de teze a condus la crearea unei noi aripi religioase, protestantismul, şi a unei noi biserici – Biserica Evanghelică Luterană.

Sursa:Semnele timpului