Moștenirea greacă a imperiului Roman

   „… Imperiul Roman a moștenit de la greci,  mai cu seamă de la stoicii epocii elenistice , ‘ideea dominaţiei politice asupra întregii lumi civilizate’, prin investirea cu misiunea nobilă de a întrona ‘pacea,  ordinea și dreptatea, de a civiliza popoarele barbare'[141 Roland Mousnier,  „Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele noastre,  București,  Editura Corint,  pp.  35-36.]
       Cele mai importante realizări se regăsesc în domeniile organizării instituţionale și ale dreptului. Instituţiile politice europene actuale au la bază moștenirea romană. Implicând raţiunea în funcționarea mecanismelor politice,  Roma a introdus structuri juridice și administrative care aveau menirea de a consacra atotputernicia dreptului și a idealului unei civilizaţii universale. Dreptul roman,  care va constitui temelia codurilor de legi europene încă din perioada Evului Mediu,  reprezintă una dintre cele mai semnificative moșteniri romane. Forțați de împrejurări , guvernând un imperiu deosebit de vast,  romanii s-au dovedit mai pragmatici decât grecii,  îmbunătăţind dreptul și introducând o legislaţie a cărei aplicabilitate depașea limitele cetăţii…”[142, Vasile Bouari, op. cit., pp. 29-30]

(SURSA: extras din cartea „De la Antichitate la Renaștere” , Adrian Claudiu Stoica pag. 116)

image

Anunțuri

Opaitul din Tomis

image

  
   Unul dintre cele mai remarcabile şi, în acelaşi timp, orginale obiecte creştine descoperite pe teritoriul Tomisului este un opait de lut datat în sec. IV, descoperit într-un sarcofag. Pe fata superioară a acestuia(disc), în pozitie centrală, este reprezentat Isus Hristos cu mâinile ridicate, ca şi cum s-ar adresa unui auditoriu sau ar binecuvânta. Iar de jur-împrejur, dispuşi circular, cei doisprezece apostoli. In jurul lui Isus se află inscriptia ” PACEM MEAM DO VOBIS ”
(citat din Ioan 14:27)

( ” O istorie a adventismului de ziua a şaptea din România” , Volumul I, „Premise”, pag. 48, Editura „Viată şi sănătate”, Bucureşti , 2009,
foto: misucroitor– blog pag.49)

Francisc I și Bartolomeu I aranjează viitorul: 2025, întoarcere la Niceea

de Adrian Petre
publicat în Semnele Timpului
7 iunie 2014

…În 1964, papa Paul al VI-lea a efectuat o vizită istorică în Israel, unde s-a întâlnit pentru prima dată cu patriarhul ecumenic
grec-ortodox Athenagoras și cu patriarhul grec-ortodox de Ierusalim, Benedictos, după câteva secole de separare între biserici. A fost o întâlnire care a transformat semnificativ relațiile dintre Biserica Romano-Catolică și cea Ortodoxă. După 50 de ani, papa Francisc I a reeditat vizita lui Paul al VI-lea, întâlnindu-se în Ierusalim cu patriarhul ecumenic Bartolomeu I.

Întorcându-se de la această întrevedere, Bartolomeu I, primus inter pares din cadrul Bisericii Ortodoxe, le-a dezvăluit jurnaliștilor un secret: „Împreună cu Francisc I am hotărât să lăsăm moștenire o întâlnire la Niceea, în 2025, pentru a celebra împreună, după 17 secole, primul sinod cu adevărat ecumenic (…)”.

Care sunt implicațiile unei asemenea întâlniri? Pentru a avea o idee, va trebui să înțelegem ce se întâmplă la un sinod ecumenic, și, mai ales, ce s-a întâmplat acum aproximativ 1.700 de ani.

Decriptarea sinodului ecumenic

Un conciliu (sinod) bisericesc este o adunare a tuturor acelor membri ai bisericii care sunt responsabili de păzirea credinței apostolice. Conciliile sunt convocate pentru a clarifica disputele de interpretare, pentru a emite judecăți de valoare cu privire la chestiunile care nu apar în Scriptură, iar deciziile sunt primite de biserică ca fiind în acord cu Scriptura și cu interpretarea tradițională.

Hotărârile unui conciliu ecumenic se presupun a fi acceptate de întreaga biserică. Cu toate acestea, bisericile răsăritene (ortodoxe) le recunosc ca autoritate numai pe primele șapte, în timp ce catolicii recunosc douăzeci și unu. În rândul protestanților (în special luteranismul și anglicanismul) sunt acceptate învățăturile primelor șapte concilii, dar acestora nu li se acordă aceeași autoritate.

Există deosebiri cu privire la cine are dreptul de a convoca un conciliu. În Biserica Romano-Catolică, dreptul îi aparține papei. În alte biserici dreptul este conferit anumitor sinoade sau reprezentanți aleși. Dreptul de a participa și a vota într-un conciliu este restricționat doar la episcopi (în bisericile răsăritene), pe când Roma permite o mai largă participare, dar limitează dreptul de a vota doar la episcopi. Protestanții, pe de altă parte, consideră că reprezentanții întregii biserici ar trebui să ia parte și să voteze.

Autoritatea conciliilor este, de asemenea disputată. În Răsărit, conciliile sunt privite ca infailibile, deoarece sunt insuflate de Duhul Sfânt, care vorbește prin vocea unanimă a episcopilor. În istorie însă, unanimitatea a fost adesea obținută prin excluderea episcopilor disidenți, iar alteori deciziile au fost respinse mai târziu de către biserică. În Apus, papa este arbitrul ultim și executorul deciziilor conciliare, care devin valide doar dacă el își dă aprobarea, însă conciliile timpurii s-au desfășurat fără aprobarea Romei și, în multe cazuri, au fost acceptate drept autoritate.

Cum s-a ajuns la Niceea 325

Primul conciliu universal este considerat a fi cel descris în Biblie, în cartea Faptele apostolilor, capitolul 15. Acesta s-a desfășurat în jurul anului 49, d.Chr., legitimând misiunea apostolului Pavel pentru creștinii care nu erau evrei. Orice nonevreu putea deveni creștin, fără a adera la regulile ceremoniale mozaice (în special circumcizia).

Creștinismul s-a răspândit în aproape întreg Imperiul Roman, în ciuda faptului că timp de aproape 300 de ani creștinii au fost persecutați, încă din perioada apostolilor. În anul 313, împărații Constantin și Licinius au legalizat creștinismul prin Edictul de la Milano. Păgânismul însă era, de asemenea, legal și prezent în viața oamenilor. Spre exemplu, în 321, cu 4 ani înaintea Conciliului de la Niceea, împăratul Constantin a declarat ziua de duminică ca zi de odihnă, în onoarea soarelui.

În dorința de a păstra unitatea imperiului, Constantin a căutat să se folosească de religia creștină. A descoperit însă o dispută în sânul acesteia, care reprezenta o amenințare mai mare decât orice altă amenințare politică: controversa ariană. Arius (c. 256-336), un teolog din Alexandria (Egipt), credea că Iisus Hristos, deși deplin uman și cea mai onorată ființă creată, nu era deplin divină, deoarece nu împărtășea aceeași ființă (gr. homoiousios –„esență asemănătoare”) ca Dumnezeu. Mai erau și dispute privind calcularea datei Paștelui și alte chestiuni de organizare a bisericii și tratare a unor schisme.

Pentru clarificarea teologică, Constantin a convocat un conciliu la care a invitat reprezentanții creștinismului din întregul imperiu, în număr de 1.800. Au răspuns invitației 318 episcopi, fiecare însoțit de doi preoți și trei diaconi. Majoritatea era constituită din episcopii răsăriteni. O absență notabilă a fost cea a episcopului de Roma, care a fost reprezentat de doi preoți.

Ce s-a întâmplat la Niceea 325

Conciliul a început pe 20 mai și s-a încheiat pe 25 august 325. Crezul (sau simbolul) niceean, intenționat a rezuma credința creștină, afirma despre Iisus Christos că este „de o ființă cu Tatăl” (gr. homoousios —„esență identică”). Alături de această expresie a fost adăugată o alta: „care din Tatăl S-a născut” / „născut nu făcut”.

Ideea nașterii ontologice din Tatăl reflectă mai ales preocuparea părinților bisericești de a se asigura că sunt în acord cu filosofia grecească, cel puțin în terminologia folosită. Drept rezultat, revelația Scripturii, care prezintă expresiile asociate lui Christos „întâi-născut” și „singurul născut” cu referire la supremație, nu naștere, a fost lăsată la o parte. Astfel, generarea veșnică a Fiului din Tatăl, o doctrină la fel de nebiblică ca și cea a lui Arius, a fost acceptată.

Alături de acest crez, au fost promulgate mai multe canoane, din care s-au păstrat doar douăzeci. Între acestea, unul acordă o autoritate deosebită patriarhilor (episcopilor) de Roma, Alexandria și Antiohia, iar un altul acordă o onoare deosebită episcopului de Ierusalim.

Ce presupune o întoarcere la Niceea?

Niceea anului 325 reprezintă prima întâlnire universală a reprezentanților creștini care au ajuns la un acord în privința afirmațiilor doctrinare. Niceea anului 2025, prima întâlnire universală a reprezentanților catolici și ortodocși pentru a celebra împreună 1.700 de ani de la primul sinod, ar putea reprezenta un pas important pentru o potențială comuniune deplină.

Ideea nu este nouă. Într-o declaratie comună, din 28 octombrie 1967, papa și patriarhul au dorit să accentueze convingerea lor că „un element esențial în restaurarea deplinei comuniuni între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă poate fi regăsit în cadrul reînviorării bisericii și creștinilor în acord cu tradiția părinților bisericești și cu inspirația Duhului Sfânt care rămâne pururea cu biserica”.

Amintirea tradiției părinților bisericești este intenționată nu doar ca interpretarea proprie fiecărei biserici, ci în acordul lor cu ocazia diverselor sinoade. Amintirea acestui acord într-un cadru de sărbătoare poate să apropie cele două biserici. Însă apropierea nu asigură și unitatea.

Între asemănări și deosebiri

Deosebirile, care sunt atât de natură teologică (problema filioque, imaculata concepție, purgatoriul), cât și administrativă (primatul papal) încă ridică probleme majore. Dacă în privința teologiei, istoria arată că se poate ajunge la un consens, cel puțin la nivel declarativ, în privința primatului, lucrurile stau diferit.

Episcopul de Roma are autoritate absolută și infailibilă în Biserica Romano-Catolică. Primatul patriarhului de Constantinopol este unul de onoare, neavând o autoritate globală, ci doar o poziție de influență mai amplă, ceea ce nu asigură o uniformitate de opinie. Recent, Patriarhia Rusă a respins, într-un mod vehement, primatul papal. Deși asta arată cel mai probabil nesiguranta pierderii influentei în cazul unei potențiale uniri cu Roma, el indică și deosebirile din sânul ortodoxiei, ceea ce poate îngreuna procesul apropierii de catolicism.

Niceea 325 a indicat și că Scriptura a început să-și piardă influența în fața diverselor interpretări patristice, adesea contradictorii. Dacă Niceea 2025 va depăși nivelul unei celebrări și se va concretiza într-un sinod autentic, cel mai probabil discuțiile teologice vor fi purtate în jurul unor practici fundamentate în primul rând pe scrierile patristice și mai puțin pe Scriptură, evitându-se cât mai mult chestiunile care ar putea provoca disensiuni.

De asemenea, Niceea 325 a reprezentat acceptarea arbitrajului civil în chestiunile religioase, în persoana împăratului Constantin. Cine va arbitra în 2025? Greu de spus. Scriptura afirmă că, în asemenea neînțelegeri, Duhul Sfânt ar trebui să „călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Biblia prezintă adevărul ca fiind nu o interpretare, ci o persoană: Iisus Christos. Relația cu El, confirmată prin ascultarea de cuvintele Sale (1 Ioan 1:5) este singura garanție a unității.

În prezent, dialogul despre unitate este bazat doar la suprafață pe cuvintele lui Iisus Christos din Evanghelia după Ioan, capitolul 17, versetul 21: „Mă rog ca toți să fie una.” Unitatea despre care vorbește Iisus este o unitate în adevăr, adică în Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 17). Unitatea nu este reprezentată de acordul în punctele comune. Acesta poate ignora sau chiar înlătura adevărul, de dragul unității. Dacă drumul spre unitate se parcurge cu prețul sacrificării adevărului biblic, rezultatul poate fi cel al unei majorități care-și va impune punctul de vedere cu ajutorul autorității civile.
http://semneletimpului.ro/religie/ecumenism/francisc-i-si-bartolomeu-i-aranjeaza-viitorul-2025-intoarcere-la-niceea.html

Inceputurile inchizitiei -crestinișmul de la martiri la tortură

image

Biserica creștină a fost fondată pe moartea pe Cruce și Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facțiune creștină va spune acest lucru ca primordial în definiția sa. Diferențele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiție, în cult, în practici etc. Totuși cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape și a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecției venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar și în numele Lui să se producă sute de ani atrocități fără margini în perioada Inchiziție? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbește în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar și despre atrocități care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă și nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuții pe care creștinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute și mii de oameni au ars pe rug, au fost torturați în cele mai oribile moduri cu putință de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziției. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviințat persecuții: ale musulmanilor, evreilor și schismaticilor de orice fel (chiar și catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară.

O modificare majoră în istoria creștinismului

Până în secolul al IV-lea creștinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorități, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero și până la Dioclețian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creștinilor din imperiu. Aceștia erau de cele mai multe ori socotiți drept țapi ispășitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârșit de fapt de Nero. Pe cei mai mulți dintre acești martiri creștini morți în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt considerați sfinți pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar și cu prețul vieții. Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși. Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale. Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema -afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice. Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice. Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii. Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”. Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici. La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților). În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit. În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.

Arderea pe rug

Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului. La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete. Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă. Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană. Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți. „Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” -„noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours. Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.

(Sursa:historia.ro )

Iezuiți prin China și Japonia

China,care primise creștinismul nestorian în secolul al VII-lea și creștinismul romano-catolic prin anul 1300, prin intermediul lui John de Monte Corvino,a primit pentru a treia oară mesajul creștin prin iezuiți.
Matteo Ricci(1552-1610),

image

cu cunoștințele lui de matematică și astronomie,cu ceasurile pe care le-a făcut cadou împăratului și cu dorința de a se adapta la cultura chineză în ceea ce privește îmbrăcămintea și obiceiurile,când au ajunș la Pekin în anul 1601, a avut curând în jur de 6000 de adepți.In anul 1700, iezuiții din China afirmau că au 300.000 de adepți.La începutul secolului al XVIII-lea,călugării au fost expulzați deoarece împăratul le-a devenit ostil.
Francis Xavier,care a predicat în multe părți ale Orientului Indepărtat, a debarcat în Kagoșima,în Japonia, în anul 1549; în anul 1614 călugării susțineau că 300.000 de japonezi au fost câștigați de ei.O persecuție îngrozitoare cu războaie și martiraj a distrus această lucrare la începutul secolului sl XV-lea,când conducătorii Hideyoși și Yeasu s-au întors împotriva călugărilor,deoarece credeau că aceștia sînt agenți ai imperialismului european.

(Creștinismul de-alungul secolelor , de Earle E. Cairns;pag.340)

Sf. Andrei în Scythia Minor

Autor Emil Contac

Articolul semnat de pastorul Pavel Riviş Tipei în numărul din decembrie 2007 al revistei C.A. conţine mai multe afirmaţii incorecte care necesită îndreptare, dacă dorim ca scrierea istoriei creştine să se facă după adevăr, în conformitate cu declaraţia Mântuitorului: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (s.n.) (Ioan 16:13).

Un prim aspect care ar trebui remarcat este că Teofil de Antiohia, în singurele sale scrieri care s-au păstrat (Către Autolic, c. 180 d.Hr.), nu spune nimic despre momentul Rusaliilor sau despre apostolul Andrei şi activitatea sa. Autorul, care a fost episcop de Antiohia în sec. 2, s-a remarcat mai ales ca apologet al creştinismului. Cele trei cărţi adresate lui Autolic au fost traduse în limba română şi publicate în volumul Apologeţi de limbă greacă, (trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980).

Istoricul Eusebius Pamphili (şi nu Panfilius) (c. 260 – c. 339 d.Hr.) nu menţionează nicio tragere la sorţi între apostoli în timpul conciliului de la Ierusalim! Principala sa lucrare, Istoria bisericească, a fost de asemenea tradusă în limba română, în seria Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 13, de către pr. prof. T. Bodogae, Bucureşti, EIBMBOR, 1987. La începutul cărţii a III-a, Eusebiu scrie despre teritoriile în care au propovăduit apostolii. Iată cum sună textul lui Eusebiu în traducerea lui T. Bodogae:

„Dacă aceasta a fost situaţia iudeilor, în schimb sfinţii apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După Tradiţie, lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia, unde a şi petrecut vreme mai îndelungată murind în oraşul Efes.” (Ist. bis., III.1, p. 99).”

Trebuie făcute acum câteva precizări:

(a) Eusebius foloseşte verbul eilechen, de la lanchano, care are mai multe înţelesuri: a obţine (un titlu, o funcţie etc.) prin tragere la sorţi, a obţine ceva, a intra în posesia (unui obiect), a-i cădea în responsabilitate, a-i reveni (o sarcină etc.). Ţinând seama de gama înţelesurilor acestui cuvânt, putem interpreta textul din Eusebiu în mai multe feluri: fie ucenicii au ales efectiv prin sorţi regiunile în care să meargă fiecare (dar nu ni se spune în niciun caz că tragerea la sorţi ar fi legată de Conciliul de la Ierusalim), fie au stabilit în alt mod ce teritoriu să revină fiecăruia. Cum Eusebiu nu ne spune mai multe, este inutil să speculăm. De altfel, traducerile de limbă engleză redau în general textul în felul următor: „Parthia i-a revenit lui Toma, Sciţia lui Andrei…” etc.

(b) Prin Sciţia (Scythia) se înţelegea la vremea respectivă un teritoriu extrem de vast, care cuprindea nordul Mării Negre (astăzi o bună parte din Ucraina), nordul Munţilor Caucaz (astăzi, sudul Rusiei, Azerbaijan şi Georgia), nordul şi estul Mării Caspice (astăzi, o bună parte din Kazakhstan). Teritoriul Dobrogei de astăzi a fost cunoscut în antichitate sub numele de Scythia Minor (Sciţia Mică). Eusebiu foloseşte însă denumirea Sciţia, nu Sciţia Mică (Dobrogea), de aceea suntem îndreptăţiţi să credem mai degrabă că teritoriul la care se referă este cel din sudul Ucrainei sau al Rusiei de astăzi. Nu întâmplător, între ţările care îl revendică pe Andrei ca patron se numără (cu un pic mai multă îndreptăţire) şi Rusia.

(c) Eusebiu nu mai spune nimic altceva despre Andrei şi itinerariul său. Toate informaţiile din articolul publicat în Cuvântul Adevărului nu provin de la Eusebiu, cum se spune, ci din alte surse. De fapt, Eusebiu este conştient de existenţa unei cărţi apocrife intitulate „Faptele lui Andrei”, dar o consideră eretică şi se dezice vehement de ea (Ist. bis. III.25.6, p. 128 în trad. rom.).

Fiindcă în articolul semnat de pastorul Pavel Riviş Tipei sunt prezentate mai multe informaţii despre Andrei (că a mers în Asia Mică, apoi în Peninsula Balcanică, apoi în Scythia, şi în final în Grecia, la Patras, unde a şi fost martirizat, fiind răstignit pe o cruce în formă de X), este cazul să evaluăm sursele din care provin aceste informaţii.

În afară de ceea ce ştim din Noul Testament, despre Andrei au circulat informaţii în numeroase surse apocrife:

(1) Evanghelia lui Andrei, lucrare pierdută, dar condamnată în sec. 6 d.Hr. ca fiind eretică;

(2) Faptele lui Andrei, de factură preponderent legendară, relatează sosirea lui Andrei la Patras (în Ahaia, Grecia de astăzi), unde converteşte mai multe persoane, între care şi Maximilla, soţia lui Egeates, proconsulul cetăţii. După convertire, Maximilla refuză să-şi mai îndeplinească datoria conjugală faţă de soţul ei, fiindcă doreşte să se dedice unei vieţi de puritate absolută, în celibat. Mânios, Egeates îl întemniţează pe Andrei, cel răspunzător de convertirea soţiei şi de conduita ei, şi îl răstigneşte. De pe cruce, Andrei predică trei zile şi trei nopţi unei mari mulţimi care vine să-l asculte, iar în a patra zi, când, la cererea mulţimii, este pe punctul de a fi dezlegat, îşi dă duhul. Această carte a izvorât din cercuri eretice care practicau o asceză severă a trupului, considerând că sufletul, care este de origine divină, trăieşte în temniţa trupului, fiind astfel uşor înşelat de forţele demonice. În viziunea lucrării, „cel convertit” trebuie să se elibereze de constrângerile trupeşti, practicând abstinenţa sexuală totală (cazul Maximillei), adoptând o dietă frugală şi respingând onorurile lumeşti. Autorul cărţii nu face diferenţa între Tatăl şi Fiul, iar Duhul Sfânt este complet absent.

(3) Faptele lui Andrei şi ale lui Matia în oraşul canibalilor. Această carte apocrifă, cu multe episoade fantastice, îi are în centru pe cei doi ucenici, care trag la sorţi pentru a vedea unde va merge fiecare să predice. Matia merge la myrmidoni (canibali) şi este în pericol de a fi omorât şi mâncat, dar Andrei vine şi îl scapă. Cartea este incompletă, însă firul ei narativ se regăseşte în alte cărţi apocrife.

(4) Faptele lui Petru şi ale lui Andrei narează mai multe întâmplări din vieţile celor doi apostoli. Conform cărţii, Petru şi Andrei recomandă despărţirea de soţii (celibatul) şi lepădarea de bogăţii ca o condiţie pentru săvârşirea minunilor.

(5) Faptele lui Andrei şi ale lui Pavel conţine relatarea unei vizite a lui Pavel în infern, nu înainte de a-i fi lăsat însă lui Andrei vorbă să vină să-l scoată. Andrei face după cum i se cere şi îl aduce pe Pavel din lumea subpământeană. Între altele, Pavel îi povesteşte discuţiile sale cu Iuda.

Pe baza acestor lucrări au fost redactate alte cărţi despre viaţa şi martirajul apostolului. De exemplu, în sec. 6, pornind de la Faptele lui Andrei, Grigore de Tours a scris Liber de miraculis Beati Andreae Apostoli, eliminând părţile pe care le-a socotit eretice şi condensând anumite episoade. În sec. 10, un călugăr pe nume Epifanius s-a folosit de Faptele lui Andrei şi ale lui Matia în oraşul canibalilor pentru a scrie Despre viaţa, faptele şi sfârşitul Sf. Andrei Protokletos. În afară de aceste două prelucrări, au mai existat numeroase alte versiuni, foarte populare în Evul Mediu. Lista lor este prea lungă pentru a fi menţionată aici integral. Cert este că, în pictura bisericească, răstignirea lui Andrei pe o cruce in formă de X nu este atestată până în sec. 7! În textele scrise, acest detaliu apare şi mai târziu – abia în secolul 14!

Concluzia la care ajungem este că dacă luăm în considerare mărturiile istoricilor credibili (cum este Eusebiu) probabilitatea ca Andrei să fi ajuns în Dobrogea este foarte mică, dacă nu chiar nulă. Cât despre celelalte informaţii privitoare la Andrei, ele sunt în mare majoritate de dată târzie şi provin din surse apocrife, deci istoricitatea lor este îndoielnică.

Sursa:  vaisamar blog