Moștenirea greacă a imperiului Roman

   „… Imperiul Roman a moștenit de la greci,  mai cu seamă de la stoicii epocii elenistice , ‘ideea dominaţiei politice asupra întregii lumi civilizate’, prin investirea cu misiunea nobilă de a întrona ‘pacea,  ordinea și dreptatea, de a civiliza popoarele barbare'[141 Roland Mousnier,  „Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele noastre,  București,  Editura Corint,  pp.  35-36.]
       Cele mai importante realizări se regăsesc în domeniile organizării instituţionale și ale dreptului. Instituţiile politice europene actuale au la bază moștenirea romană. Implicând raţiunea în funcționarea mecanismelor politice,  Roma a introdus structuri juridice și administrative care aveau menirea de a consacra atotputernicia dreptului și a idealului unei civilizaţii universale. Dreptul roman,  care va constitui temelia codurilor de legi europene încă din perioada Evului Mediu,  reprezintă una dintre cele mai semnificative moșteniri romane. Forțați de împrejurări , guvernând un imperiu deosebit de vast,  romanii s-au dovedit mai pragmatici decât grecii,  îmbunătăţind dreptul și introducând o legislaţie a cărei aplicabilitate depașea limitele cetăţii…”[142, Vasile Bouari, op. cit., pp. 29-30]

(SURSA: extras din cartea „De la Antichitate la Renaștere” , Adrian Claudiu Stoica pag. 116)

image

Societatea lui Isus – Cine sunt iezuiții?

(luni, 15 aprilie 2013, Claudio Popa)

       Sunt puțini cei ce cunosc cine sunt în realitate, „iezuiții”. Pericolul pe care această Societate Secretă îl reprezintă pentru lume, poate fi înțeles doar după multă investigare, studiu serios și… risc personal.

image

Emblema Ordinului Iezuit

Odată luată decizia pertinentă de a investiga subiectul, unul poate găsi evidențe incontestabile că această societate religioasă este în realitate o organizație militară (un ordin militar secret), care de-a lungul istoriei, de la înființarea sa și până astăzi, s-a dovedit a fi fost și a fi, cel mai mare pericol pentru libertatea religioasă si civilă a societății omenești din toate epocile.

Noul șef religios mondial, dl. Jorge Mario Bergoglio, cunoscut cu numele de papa Francisc este primul papă iezuit din istoria papalității. Și asta, nu din cauza purei întâmplări.

    

image

Papa Francisc purtând crucea roșie a Templierilor pe mantia papală.

   În această mică fotografie se poate aprecia, observând crucea roșie a Templierilor, pe mantia papală, cui se subordonează toate Ordinele Secrete (Cavalerii Templierii, Cavalerii de Malta, Cavalerii de Colon, etc.). Toți sunt parte a aceleiași bande. Diversitatea societăților, grupurilor, organizațiilor, asociațiilor, și a multor alte instituții și sub-instituții, au unicul scop de a-i face pe investigatorii serioși, sau pe cei care din curiozitate vor să cunoască date mai intime despre „lumea înconjurătoare”, să piardă urma vânatului, încâlcindu-se în documente și contradicții istorice si politice, în decrete de abolire sau de înființare, dând impresia că sunt inamici de când lumea, cu Masoneria de exemplu, însă lucrând mână în mână, în spatele cortinelor (de fum!). Însă cu răbdare, perseverență și multă atenție, se pot găsi toate evidențele necesare pentru a te convinge de pericolul în care se află toți cei ce nu vor fi pregătiți să ia decizii când, curând, vor fi obligați să accepte legi și practici… abuzive si dictatoriale.

image

Papa Francisc, primul papă iezuit ales pe 13 martie 2013

       Papalitatea este o organizație foarte complexă si atotcuprinzătoare și majoritatea oamenilor, nu știu că în realitate conducătorul Vaticanului, și deci al papalității și al tuturor celorlalte societăți secrete, este Generalul Suprem al Iezuiților, dl. Adolfo Nicolás , supranumit, Papa cel Negru, iar papa pe care toți îl vedem la televizor, (mereu îmbrăcat în alb), nu este decât, „purtătorul de cuvânt vizibil”, sau, „reprezentatul public” al Vaticanului, și subordonatul direct al Generalului Suprem.

image

Adolfo Nicolás Pachón, ales Superior General al Societății lui Isus (19 ian. 2008)

Asta o poate înțelege oricine astăzi, pentru că în cazul de față,  papa Francisc este iezuit, iar dl. Nicolas este șeful direct al Ordinului Iezuit. Însă acest lucru este valabil indiferent de cine este ales papă. Cine cunoaște istoria își poate da seama că, din apărătorul papalității, Generalul Iezuiților si subordonații săi, s-au convertit în comandantul papalității.

O persoană cu o inteligență medie ar trebui să fie astăzi, foarte, foarte preocupată pentru viitorul (foarte apropiat) său și al celor dragi.

        Pentru a putea a avea în minte o imagine reală a indivizilor care formează această Societate Secretă, cred că ar trebui să cunoaștem în primul rând jurământul de loialitate, pe care un inițiat trebuie să îl facă înainte de a fi integrat în rândurile celor mai perverși asasini din istoria umană. Trebuie să specific de asemenea, că iezuiții nu trebuie neapărat să fie preoți. Aceia care nu sunt preoți, servesc Ordinul prin profesia pe care o exersează indiferent care este acea.. Oricine poate fi un iezuit, iar identitatea sa să nu fie cunoscută. Aceștia se numesc „iezuiți laici”, sau „iezuiți de sutană scurtă”, sunt la fel de loiali Generalului Suprem, care este dumnezeul lor și prestează același jurământ de loialitate.

                                  JURĂMÂNTUL DE LOIALITATE

       „Eu ……………… acum înaintea Atotputernicului Dumnezeu, și a Binecuvântatei Fecioare Maria, a Binecuvântatului Sfânt Ioan Botezătorul, a sfinților Apostoli, a Părintelui meu Spiritual, Generalul Superior al Societății lui Isus, întemeiată de Sfântul Ignațiu de Loyola, în pontificatul lui Pavel III și continuând până în prezent, pe pântecele Fecioarei, Casa lui D-zeu, și pe toiagul lui Isus Hristos, declar și jur că Sfințenia Sa Papa este Viceregele lui Hristos și este adevăratul și unicul Cap al Bisericii Catolice Universale peste tot pământul; și prin virtutea cheilor pentru a lega și dezlega date de sfințenia sa, Salvatorul meu Isus Hristos, el (papa) are puterea de a detrona ereticii, fie că sunt regi, prinți, State, națiuni, și Guverne și că ei pot fi cu certitudine distruși.
       De aceea până la capătul puterilor mele, eu voi apăra doctrina aceasta a dreptului și normelor Sfințeniei Sale contra tuturor uzurpatorilor și autorităților Protestante oricare ar fi ele, în special contra bisericii Luterane din Germania, Olanda, Danemarca, Scoția, și Norvegia și acum contra pretinsei autorități a bisericilor Angliei și Scoției, și ramificațiilor ei, stabilite în Irlanda și pe Continentul Americii și în oricare loc, contra a toți aderenții săi considerați uzurpatori și eretici, ce se opun Bisericii Mame, de la Roma.
Eu acum denunț și reneg orice loialitate dată oricărui rege eretic, principe, sau Stat, numit Protestant, sau Liberal, și ascultarea de alte legi, magistrați și oficiali.
       Mai mult, declar că doctrina bisericilor Angliei și Scoției, a Calviniștilor, Hughenoților, și altor nume de Protestanți sau Masoni să fie blestemate și ei înșiși să fie blestemați cei care nu renunță la acestea.
Mai mult, declar că voi ajuta în a asista, și sfătui pe toți sau pe oricine dintre agenții Sfințeniei Sale, în orice loc unde voi fi, în Elveția, Germania, Olanda, Irlanda sau America, în oricare alt regat sau teritoriu, voi veni și face totul pentru a extirpa doctrinele eretice Protestante sau Masonice și a distruge toate puterile lor false, legale sau dimpotrivă (ilegale).
       Mai mult, promit și declar că, fără a ezita, îmi voi permite să-mi asum orice religie eretică, pentru propagarea intereselor Bisericii Mame, de a menține în secret și privat toate sfaturile la timpul potrivit cu agenților săi, așa cum ei mi le încredințează și să nu le divulg, direct sau indirect, prin scris, sau circumstanțe oarecare fără să execut ceea ce trebuie făcut, dat prin însărcinare și descoperire mie, de el, de tine Tatăl meu Spiritual (papa), sau oricare alt ordin secret.
       Mai mult, promit și declar că nu voi avea propria mea opinie sau voință personală, nicio reținere mentală fie ce o fi, ci, la fel ca un cadavru, nu voi ezita să ascult fiecare poruncă pe care o voi primi de la superiorii mei aflați în serviciul Papei și al lui Isus.
       Declar că voi merge în oricare parte a lumii, oriunde voi fi trimis, în regiunile înghețate din Nord, în selva Indiei, în centrele civilizației europene, ori în persecuțiile sălbatice ale barbarilor sălbatici din America (de Sud), fără să murmur sau să mă plâng, și voi fi supus la toate lucrurile ce îmi vor fi comunicate mie.
       Mai mult declar, că ori de câte ori mi se va prezenta ocazia, voi pregăti și voi face un război necruțător, în secret sau pe față, împotriva tuturor ereticilor Protestanți și  Liberali, după cum mi-a fost poruncit să fac; extirpându-i de pe toată fața pământului; și că nu voi ierta nici vârstă, nici sex sau condiție, și că voi îneca, arde, distruge, fierbe, jupui, ștrangula și voi îngropa de vii pe acești infami eretici; voi spinteca pântecele femeilor lor, și voi zdrobii capetele copiilor lor de pereți, pentru a anihila această rasă execrabilă.
Când nu voi putea acționa în mod deschis, eu voi folosi în secret, cupa de otravă, funia de strangulare, lama cuțitului meu, glonțul de plumb, fără să conteze onoarea, rangul, demnitatea, sau autoritatea persoanelor, oricare ar fi condiția lor în viață, publică sau privată, în orice moment, când mi se va ordona să o fac, de către agenții Papei, sau superiorul Frăției din Societatea lui Isus (generalul – papa cel negru n. t.).  
       Declar că atunci când voi vota, întotdeauna voi vota pentru un Cavaler Catolic în locul unui Protestant, sau în special al unui Mason, și că eu voi lăsa partidul meu pentru a o face; și dacă doi catolici vor sta în candidatură mă voi asigura care din ei sprijină mai bine Biserica Mamă și voi vota în consecință.
       Voi trata să nu angajez un Protestant dacă stă în puterea mea să angajez un Catolic. Că voi pune fete catolice în familii Protestante pentru a se face un raport săptămânal despre mișcările interne ale ereticilor, pentru a fi pregătit când mă vor chema, sau mi se ordonă să apăr ca individ fie Biserica, fie a-l sluji pe Papa.
       În confirmarea căreia, eu prezint și dedic viața mea, sufletul, și toate puterile corporale, și cu pumnalul pe care acum eu îl primesc, subscriu numele meu, scris cu sângele meu, ca o mărturie prin care, dacă voi fi găsit ca fals sau slab în determinările mele, atunci frații și tovarășii soldați în serviciul Papei, să-mi taie mâinile și picioarele și gâtul, de la o ureche la alta, să-mi deschidă burta, și pucioasa să ardă tot ce este înăuntrul meu, cu toată pedeapsa care poate fi aruncată asupra mea pe acest pământ și sufletul meu să fie chinuit de demoni în infernul etern, pentru totdeauna.
       Pentru toate acestea eu, ……………………….. jur pe binecuvântata Trinitate și pe binecuvântatul Sacrament pe care acuma îl voi primi, că voi dezvolta și împlini întru totul, jurământul meu.
       În mărturia prezentului document, eu primesc acum acest cel mai Sfânt și Binecuvântat Sacrament al Euharistiei (misa – pâinea și vinul) și mărturisesc în continuare cu numele meu scris cu vârful acestui pumnal înmuiat cu propriul meu sânge și sigilat la lumina Sfântului Sacrament.”
  
     Originalul în engleză este aici: http://www.biblebelievers.org.au/jesuits.htm

      Destul de drăguț și „creștin” acest jurământ al unui iezuit catolic, nu?
      De-a lungul istoriei, multe persoane au vorbit și au scris despre (reaua) reputație și despre istoria și natura politicii înșelătoare a așa numitei Companii a lui Isus. Să observăm ce au de spus unii cunoscuți autori, istorici și alte personalități, în această recompilare de citate din istorie:

        Hector Macpherson, „Iezuiții în Istorie” (Edinburg: Macniven and Wallace, 1914, pag. 148:
       „Iezuitismul este puterea din spatele tronului papal. Prezența iezuiților în oricare țară, romanistă sau Protestantă, a semnalat într-o ocazie Lordul Palmerston, „Este probabil că va fi viitoarea sursă de perturbare socială”. Atât de distructivă a fost Compania lui Isus, că a fost expulzată nu mai puțin de șaptezeci de ori din țările care au suferit datorită mașinațiunilor sale [Franța, Spania, Portugalia n. t.].

       Papa Clement XIV, care a abolit Ordinul Iezuit, a spus înainte de moartea sa, în 1774:
       „Vai, eu știam că ei  [iezuiții n.t.] mă pot otrăvi , dar nu așteptam să mor în acest mod lent și crud”.

       John Adams (1735-1826; al doilea președinte al Statelor Unite):

       „Nu avem o mulțime din ei aici? Cu atâtea deghizări pe care doar un rege al țiganilor și le poate asuma? Cu veșminte de pictori, de editori, de scriitori, și de maeștri de școală? Dacă a existat vreodată un grup de oameni care să merite osânda veșnică pe pământ și în iad, este această Societate a lui Loyola”.

       Eric Jon Phelps, cercetător și autorul cărții „Asasinii Vaticanului”,  Ediția 2001:

     „Curajosul președinte al Mexicului, Benito Pablo Juarez, era dușmanul cel mai de temut pentru Compania lui Isus, pentru că ura puterea Cezarului Papal de la Roma. El a expulzat din Mexico, 200 de preoți iezuiți… În 1872 a murit în biroul său, victimă a cupei de otravă”.

  Edwin A. Sherman (ex-mason gradul 32), autorul cărții, „The Engineer Corps of Hell” (1883), pag. 92:

     „Asasinii nopții Sfântului Bartolomeu, inchizitorii , așa numiții iezuiți, nu sunt monștri produși de imaginația noastră, ci sunt aliații naturali ai spiritelor întunericului și morții, prezenți și foarte activi în societatea noastră; religia lui Hristos, dimpotrivă, este revelarea sublimă a vieții și a luminii”.

      Pastor Roberto Jefferson Breckinridge, autorul studiului, „Papism in the XIX Century, in the United States” (D. Owen, 1841):

    „Compania lui Isus este inamicul omului. Întreaga rasă umană trebuie să se unească pentru înfrângerea ei. Pământul și Cerul trebuie să se bucure împreună pe mormântul ei. Pentru că nu există o altă alternativă între extirparea ei totală sau, totala corupție și degradare a umanității.”

       Wayne Laurens, autorul  cărții , „Criza în Statele Unite: sau Dușmanii Americii Demascați” (GD Miller, 1855) America:

       „Sunt iezuiți. Această societate de oameni, după ce și-au exercitat tirania timp de peste 200 de ani [asta a fost scris în 1855 n.t.], în cele din urmă au devenit atât de formidabili în lume, amenințând subminarea completă a ordinii sociale, încât chiar Papa, căruia ei îi sunt dedicați până la moarte, și trebuie să fie, prin jurământul Societății, a fost nevoit să-i dizolve [Papa Clement a încercat sa suprime Ordinul Iezuit în 1773, fapt pt. care a fost asasinat n.t.]
       Ei nu au fost suprimați; fără îndoială însă, de acum 50 de ani când a început să scadă influența papalității și despotismul său, lucrările lor au fost necesare, pentru a rezista luminii „libertății democratice”, și Papa [Pius VIl] simultan cu formarea Sfintei Alianțe [1815], a reînviat Ordinul Iezuit și le-a redat toată puterea… sunt o Societate Secretă, o specie de ordin masonic, cu caracteristica adăugată de o ură repulsivă, și de o mie de ori mai periculoși [acum decât înainte n.t].
       Ei nu sunt doar simplii preoți, sau credincioși religioși, ci sunt comercianți și avocați, editori și oameni de orice profesie, care nu au o emblemă exterioară pentru a fi recunoscuți; există la toate nivele în societatea voastră. Pot să își asume orice personaj, de îngeri de lumină, sau de slujitori ai întunericului, pentru a obține scopul său final…
       Toți aceștia, sunt oameni educați, pregătiți și jurați să acționeze în orice moment și în orice direcție și pentru orice serviciu, sub comanda Generalului Ordinului, fără relații de familie, comunitate sau țară, sau legături comune care leagă oamenii normali; vânduți pe viață cauzei Pontifului Roman”.

       Luigi DeSanctis, (Cenzor Oficial al Inchiziției; 1852):

      „Acest lucru face ca Tatăl-General [al iezuiților n.t.] să fie de temut, atât de Papă cât și de suverani [regi]… Un suveran care nu este prietenul său, mai devreme sau mai târziu va experimenta răzbunarea sa”.

      J.E.C. Sheperd (istoric canadian), autorul cartii, „Complotul Babington: Intrigi Iezuite în Anglia lui Elizabeth” (Toronto, Canada: Wittenburg Publicații, 1987):

       „Termenul «iezuit» a devenit sinonim cu termeni cum ar fi, înșelăciune, tertipuri viclene, infiltrare, intrigi, subversiune… …mulți iezuiți organizați au fost în mod justificat descriși ca perfizi, trădători, seducând pe mulți în serviciul Pontifului Roman departe de loialitatea națională…”.

       Ellen White, „The Great Controversy” (Pacific Press Publishing, 1911), 234-235: (tradus în română și în alte 190 de limbi.  Descărcare în format  pdf aici: https://www.dropbox.com/s/kkj1vi328nigmnv/ro_TV%28GC%29.epub?dl=0

       „În întreaga Creștinătate, Protestantismul era amenințat de dușmani redutabili. După ce primele biruințe ale Reformei Protestante au trecut, Roma a reunit forțe noi, cu speranța sa distrugă această Reformă.
       În vremea aceea a fost creat ordinul iezuiților, cel mai crud, cel mai lipsit de scrupule și cel mai puternic dintre toți apărătorii papalității. Membrii acestui ordin, izolați de orice fel de legături pământești și interese omenești, morți față de cerințele afecțiunii naturale, cu rațiunea și conștiința complet înăbușite, nu cunosc nici o regulă, nici o legătură, în afară de aceea a ordinului lor, și nici o datorie în afară de aceea a extinderii puterii lui.
       Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenții ei să facă față primejdiei și să suporte suferințele fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei și a sărăciei, ca să înalțe steagul adevărului, făcând față scaunului de tortură, temniței și rugului.
       Pentru a lupta împotriva acestei forțe Creștine, iezuitismul îi inspiră pe urmașii săi cu un fanatism care-i face în stare să îndure și ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului, toate mijloacele de amăgire. Nu exista pentru ei o crimă prea mare pe care să n-o poată săvârși, nici o amăgire prea josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă. Legați prin jurământ de sărăcie și umilință continuă, ei aveau scopul de a câștiga bogăție și putere, și să fie devotați înăbușirii Protestantismului și restabilirii supremației papale.
       Ca membri ai ordinului lor, ei îmbrăcau un veșmânt de aparentă sfințenie, vizitând închisori și spitale, ajutându-i pe bolnavi și pe săraci, mărturisind că au renunțat la lume și purtând numele sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfățișare exterioară fără reproș, se ascundeau adesea planurile cele mai josnice și criminale.
       Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Și în virtutea acestui principiu, minciunile, furturile, jurămintele false, asasinatele, erau nu numai scuzate, dar erau și lăudate atunci când slujeau intereselor bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiții își croiau drum în funcții de stat, devenind chiar consilieri ai regelui și conducând astfel politica națiunilor. Deveneau servitori pentru a-i spiona pe stăpânii lor. Înființau școli pentru copiii prinților și ai nobililor și școli pentru poporul de rând, în care copiii Protestanților erau atrași și educați în păzirea ritualurilor papiste. Toată pompa și manifestarea exterioară a cultului romano-catolic, avea drept scop să producă confuzie, să uimească și să cucerească imaginația și în felul acesta libertatea, pentru care părinții luptaseră și muriseră, să fie trădată de copii. Iezuiții s-au răspândit cu repeziciune în Europa și oriunde ajungeau se producea o reînviorare a papalității.
Pentru a le da o putere mai mare, a fost dată o bulă papală pentru restabilirea Inchiziției. În ciuda faptului că era privit cu oroare chiar și în țările catolice, acest îngrozitor tribunal a fost din nou înființat de către conducătorii papistași, și cruzimi prea groaznice pentru a suporta lumina zilei, au fost repetate în temnițele lor secrete. În multe țări, mii și mii dintre oamenii care erau floarea națiunii, cei mai sinceri și mai nobili, cei mai inteligenți, mai educați, pastori evlavioși și devotați, cetățeni harnici și patrioți, savanți eminenți, artiști talentați și meseriași pricepuți, erau uciși sau obligați să fugă în alte țări.
      Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma, pentru a stinge lumina Reformei, pentru a-i despărți pe oameni de Biblie și pentru a restabili ignoranța și superstiția Evului Întunecat. Dar, sub binecuvântarea lui Dumnezeu și prin lucrarea acelor nobili bărbați pe care El i-a ridicat să continue lucrarea lui Luther, Protestantismul n-a fost distrus. El nu și-a datorat puterea armelor sau favoritismelor prinților. Țările cele mai mici, popoarele cele mai umile și mai puțin puternice, au devenit citadelele Protestantismului, aducând biruința Reformei. A fost Geneva cea mică, înconjurată de vrăjmași puternici care complotau distrugerea ei; a fost Olanda, de pe țărmurile nisipoase ale Mării Nordului, luptând cu tirania Spaniei, pe atunci cel mai mare și mai bogat dintre regate, ca și Suedia cea pustie și săracă, cele ce au câștigat biruință pentru Reformă. „

       Iubite cititor, Stalin, Hitler și alți dictatori politici, au fost acuzați pentru moartea multor persoane, dar se pare că nimeni nu știe și nici nu vrea să știe, că toate victimele acestor dictatori adunate laolaltă, nu ajung să facă însumeze cele peste 80 de milioane de Creștini asasinați oficial (contabilizați în registre), de către „sfântul” sistem Romano-catolic, prin Inchiziția papală, condusă de iezuiți.

       Astăzi, iezuiții sunt pe punctul de a preda omenirea, îngenunchiată și înșelată, în mâinile stăpânului lor: papa de la Roma. Iar asta va duce la o nouă Inchiziție.

      Gândul, sau mai rău, convingerea că acest lucru nu este posibil în epoca noastră, se datorează în mod unic, ignoranței și manipulării mentale a maselor. În curând fiecare persoană, în mod individual, va proba pe pielea lui „sfințenia” romano-catolicismului, atunci când cineva are îndrăzneala de a gândi sau acționa împotriva învățăturilor sau impunerilor politico-religioase, ce vor fi legalizate si declarate întregii omeniri ca norme obligatorii.

claudio popa
burgos,  españa
2013

SURSA:  http://klaudiopopa.blogspot.com.es/2013/04/la-sociedad-de-jesus-quienes-son-los.html?m=1

Inedit filosemitul Putin: lăsați evreii să se întoarcă în Rusia

   ( by România Liberă,  19 ianuarie 2016)

   Evreii care se simt în nesiguranţă în alte ţări europene din cauza sentimentelor antisemite pot veni în Rusia, a declarat marţi preşedintele rus Vladimir Putin, relatează DPA, citată de Agerpres.

image

Filosemitul Putin

(foto: România Liberă)

«Ei pot veni la noi. Au plecat din Uniunea Sovietică. Lăsaţi-i să se întoarcă» , i-a spus Putin preşedintelui Congresului European Evreiesc, Viatcheslav Moshe Kantor, în cadrul unei întâlniri la Moscova, transmite agenţia de ştiri Interfax

CONTİNUARE:   http://m.romanialibera.ro/actualitate/international/putin-ii-primeste-cu-bratele-deschise-pe-evreii-plecati-din-urss-404968

Politicile Antihristului: cu pacea va pierde pe mulți(Dan. 8:25 KJV)

by Claudio Popa

     „Și prin politica sa, de asemenea, el va face ca înșelătoria să prospere în mâna lui; și se va mări pe sine însuși în inima lui, și cu pacea va distruge pe mulți…” (Daniel 8:25 KJV)
      Nu te lăsa înșelat/ă de falsa aparență a acestui bătrânel simpatic. Studiază profeția biblică și vei înțelege cât de aproape ești de (auto)distrugere, tu și toți cei ce refuză să primească adevărul salvator, prezentat clar în Sfintele Scripturi, vei descoperii că milostivirea papală nu are nimic în comun cu milostivirea lui Dumnezeu, că „iubirea” de care vorbesc liderii religioși ecumenici, este complet împotriva principiilor divine, și vei descoperii uimit că nu toți „suntem copiii lui Dumnezeu” ci că lumea este împărțită în două grupuri: fii lui D-zeu și fii Satanei ( Ioan 8:44,45; Mat 12:48-50; Ioan 14:15; 1ªIoan 5:2,3, etc.)

      De asemenea în Biblie vei descoperii ca Alah, Buddha, Zen, Crishna, și orice alt nume dat zeilor păgâni, nu sunt decât idoli inventați de oameni, si că nici unul din acești așa-ziși „dumnezei” nu a dat pe Fiul Său să moară pentru tine (Ioan 3:16; Isaia 53).
     
       Trezește-te până nu va fi prea târziu!

       Timpul este pe terminate!

image

(foto: NOW THE END BEGINS)

Acțiune civică de solidaritate în fața ambasadei Norvegiei, pe 19 decembrie 2015

Acțiune civică de solidaritate în fața ambasadei Norvegiei,  pe 19 decembrie 2015 pentru a cere autorităților norvegiene să reconsidere decizia drastică de a lua cei cinci copii ai familiei Bodnariu.  Cristi Țepeș,  realizatorul de emisiuni creștine,  la întoarcerea din Norvegia a suferit un accident de mașină!

image

image

image

image

image

Foto : Cristian Șoimaru (Facebook)

Păzirea duminicii! Absența argumentelor în Noul Testament!

                     (extras din cartea :” Prețul uitării )

   de Tiberiu Alexandru Foszto

(pag. 25)

  Scripturile ne vorbesc

   Dacă dragostea ta pentru Domnul Isus și adevărul Lui este reală –  și cred că este reală –  vreau să îți arăt care este așa zisul „suport” biblic pentru păzirea duminicii.
   Dacă ești direct interesat,  atunci urmează-mă!

   Învierea și arătările lui Isus Hristos

   Învierea și arătările lui Isus în prima zi a săptămânii constituie,  după părerea Papei și a altor teologi evanghelici,  justificarea biblică fundamentală,  pentru originea închinării din ziua de duminică. Studiind cele patru Evanghelii,  vom găsi șase din opt referințe la ziua întâi a săptămânii.  Dacă veți citi cu atenție Matei 28:1-7; Marcu 16:1-7; Luca 24:1-6;Ioan 20:1-9,12 și v. 26, nu veți găsi nici o aluzie la schimbarea zilei de odihnă.
   Autorii celor patru Evanghelii nu arată că Domnul Isus sau apostolii ar fi legat Învierea de ziua de odihnă.
   În rapoartele din Evanghelii despre Înviere nu există afirmații conform cărora,  marele eveniment al Învierii lui Hristos,  trebuie să fie comemorat într-o zi deosebită a săptămânii, în care aceasta a avut loc. Ba mai mult,  în scrierile Noului Testament,  prima zi a săptămânii nu este numită niciodată Ziua Învierii.  Acesta este un termen care și-a făcut apariția mai târziu,  în secolul al IV-lea. De aceea,  a spune că duminica a fost păzită pentru că Iisus a înviat în acea zi,  așa cum afirmă un scriitor creștin S. V. M. C.  Costland,  este,  în realitate o petiție principii (o eroare de logică),  în care o premisă este presupusă a fi adevărată fără justificare.  Dacă Domnul Iisus ar fi dorit să se comemoreze ziua Învierii Sale,  El ar fi optat pentru a face din această zi un memorial.  Dar,  niciuna din cuvântările Domnului,  nu descoperă intenția de a comemora ziua învierii Sale.
   Instituțiile biblice,  precum Sabatul,  Botezul și Cina Domnului,  toate îşi au originea într-un act divin,  care le stabilește.  Dar nu
(pag. 26) există nici un act divin de felul acesta pentru instituirea unei duminici săptămânale sau duminici anuale de Paște,  ca memorial al învierii.
   Tăcerea Noului Testament cu privire la problema aceasta este foarte importantă și de necontestat! În Noul Testament nu este nicio duminică a Paștelor. Este un consens al cercetărilor Sfintelor Scripturi aproape unanim că, timp de cel puțin un secol după moartea Domnului Isus, Paștele a fost sărbătorit,  nu în Duminica Paștelor,  ca sărbătoare a învierii,  ci pe data de 14 Nisan (independent de ziua săptămânii),  ca o celebrare a suferințelor,  a sacrificiului ispășitor și apoi a învierii lui Hristos. Respingerea calculării Paștelui iudaic și adoptarea,  în schimb,  a Duminicii Paștelor s-au desfășurat după perioada apostolică a Bisericii primare și este atribuită înclinației de a se desprinde de iudaism și dorinței de a evita chiar și asemănarea cu iudaismul.
   Am menționat și vreau să reafirm –  cei patru evangheliști nu arată că Iisus ar fi pus Învierea în legătură cu ziua de odihnă. În Ioan 20:19 găsim pe ucenici adunați cu ușile încuiate. S-ar putea afirma,  la prima citire: „Iată începutul sărbătorii Învierii Domnului în ziua întâi a săptămânii!”  Evanghelistul Ioan însă precizează : „în seara aceleiași zile,  cea dintâi a săptămânii,  pe când ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate,  de frica iudeilor, a venit Iisus,  a stătut în mijlocul lor și le-a zis:” Pace vouă”.
   Dragul meu prieten,  a fost aceasta o serbare de ziua învierii?
Hotărât,  nu!  Chiar și o gândire logică mai greoaie ar spune la fel,  pentru că ucenicii tot nu pricepeau că,  după Scriptură,  Isus trebuia să învieze din morți(Ioan 20:9). Ziua învierii a trecut pe lângă micul grup înfricoșat al apostolilor,  fără ca ei să realizeze ce se petrecuse(nu pricepeau).  Atunci,  pune-ți această întrebare: cum ar fi putut ei să sărbătorească ceva ce nici măcar nu înțelegeau.  Această întrebare cere un răspuns matur,  onest și fără echivoc de la adoratorii duminicii.
(pag. 27)
   Prima vizită a Domnului a fost în seara zilei întâi a săptămânii,  după înviere,  iar a doua,  după opt zile (Ioan20:26) adică, ziua a doua a săptămânii următoare, luni.  Rezultă din vreunul din aceste texte vreo rațiune pentru care Sabatul creațiunii să nu mai fie respectat? Categoric,  nu!  Reiese din aceste texte ideea că ziua întâi,  duminica,  trebuie să devină Sabatul Nou Testamental? Evident,  nu.  Atunci,  unde este textul biblic din care aflăm acest adevăr?  Este foarte clar că niciunul din cei patru evangheliști nu ne-au furnizat proba pe care o căutăm. Ei știau mai bine decât toți teologii care au urmat timp de douăzeci de secole,  pentru că ei au fost acolo.
   Al șaptelea text despre ziua întâi se află în Fapte 20:7-12, unde se relatează despre o adunare ocazională, de rămas bun,  a apostolului Pavel cu credincioșii din Troa,  după o rămânere de șapte zile în această cetate. Este singurul loc unde se vorbește despre o adunare ținută din ziua întâi a săptămânii.
   Luca precizează că ucenicii erau adunați în întâia zi a săptămânii,  întâlnirea prelungindu-se până la miezul nopții. S-ar putea afirma pe baza acestei singure ocazii că apostolul Pavel și creștinii pe care îi păstorea, deja serbau duminica. Ceva nu este însă clar și vom vedea de ce. Când a avut loc această adunare?
La prima vedere a fost duminica seara. După calendarul roman și inclusiv al nostru,  adunarea ar fi avut loc în noaptea de duminică spre luni,  însă scriitorii creștini ai Noului Testament foloseau numai calendarul iudaic, adică cel biblic.  Calendarul nostru nu era în vigoare,  pentru că nu fusese inventat încă.  În timpurile biblice,  ziua începea cu apusul soarelui și se încheia la următorul asfințit,  așa cum este scris în Levitic 23:32.
   Începutul zilei naturale deci,  era seara, partea întunecoasă a zilei.  Acest lucru este extrem de important pentru înțelegerea Bibliei.  Numai când înțelegem acest amănunt, afirmațiile din Geneza capătă sensul corect, „A fost o seară,  apoi o dimineață,  aceasta a fost ziua întâi”.(Geneza:n1:5,8,13,19,23,31). Atunci,  potrivit împărțirii biblice a timpului,  adunarea din Troa s-a prelungit în noaptea de sâmbătă spre duminică (sâmbătă seara,  în limbajul nostru curent,  adică a fost în continuarea zilei de Sabat). Traducătorii versiunii engleze New English Bible au înțeles exact ce a vrut să spună Luca, traducând :„Sâmbăta seara, când eram împreună… „(Fapte 20:7). La fel traduce Biblia de Blaj(1795):” Iară intru una din sâmbete,  adunându-se ucenicii să frângă pâinea,  Pavel vorbea cu ei vrând să purceadă  a doua zi și lungii vorba până la miezul nopții. „
   Împărțirea actuală a timpului,  după care,  ziua începe la miezul nopții,  ora zero,  când se susține că ar fi înviat Mântuitorul,  a fost adoptată de creștini mult mai târziu,  după calendarul roman.
   Se mai susține că,  întrucât adunarea din Troa a fost dedicată frângerii pâinii,  probabil celebrării răstignirii Domnului (Cina cea de taină),  aceasta ar aduce sfințire asupra zilei întâi a săptămânii. Trebuie menționat și subliniat că frângerea pâinii despre care se vorbește în versetele citate era un obicei zilnic al primilor creștini (Fapte 2:46). Atunci sunt toate zilele sfințite și transformate în zile de odihnă pentru acest motiv? Greu de susținut și de înțeles o astfel de ipoteză.  Dacă celebrarea Cinei Domnului ar face ca ziua să fie sfântă  atunci joia ar trebui să fie sfântă,  într-un cât cina originală a Domnului nostru cu apostolii,  a avut loc în această zi (Luca 22: 7-20).
   O adunare,  mult mai importantă decât cea din Troa,  s-a ținut la Milet,  cu toți prezbiterii,  în ziua a patra a săptămânii –  miercuri dar,  din acest motiv,  ziua de miercuri dar,  din acest motiv,  ziua de miercuri nu a fost sfințită și nu înlocuiește Sabatul Domnului Hristos!  Cu atât mai mult,  o adunare ocazională de rămas bun n-ar putea aduce sfințire asupra acelei zile!
   Să ascultăm opinia profesorului de limbă greacă dr. Horațiu București.  Hockett (care nu a fost sabatarian)  de la seminarul teologic din Rochester : ” Iudeii calculează ziua de la o seară la alta și,  bazați pe acest principiu biblic,  seara primei zile  a săptămânii ar fi sâmbăta seara noastră.”.
(pag.29)
    Apostolul Pavel,  după ținerea serviciului religios,  a așteptat încheierea Sabatului iudaic,  dar „vorbirea lui s-a lungit până la miezul nopții” ; după ce l-a înviat pe Eutih a frânt pâinea,  a cinat și, la ziuă (duminică dimineață),  a plecat în călătorie.  Așadar, oricând ar fi ținerea unei adunări sau celebrarea Cinei Domnului,  aceasta nu poate aduce sfințire asupra unei zile.  Numai Dumnezeu poate să aducă sfințire asupra unei zile și El a făcut aceasta,  o dată pentru totdeauna,  la crearea lumii noastre!  Aleluia,  Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte!
   Al optulea text din Noul Testament,  cu privire la ziua întâi a săptămânii : „fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea,  după câștigul lui,  ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu” (1 Corinteni 16:1,2) –  ne relatează faptul că Pavel scrie corintenilor să pună deoparte ajutoare ca,  atunci când va veni el,  să fie deja strânse,  pentru a fi duse la Ierusalim.
   Oare,  de ce le-a cerut apostolul să se apuce de treabă începând cu ziua dintâi a săptămânii?  Nu pentru a avea timp suficient să își termine lucrarea până în ziua a șaptea,  când trebuiau să fie  cu toții în Adunare,  pentru a sfinți Sabatul?         Rezultă din textul de mai sus că ziua întâi a săptămânii devenise ziua de odihnă?
Corintenii știau foarte bine care este ziua de odihnă, întrucât apostolul Pavel petrecuse cu ei un an și șase luni,  adică 78 de Sabate – sâmbete – (Fapte 18:4-11).
A strânge ajutoare acasă în ziua întâi a săptămânii,  înseamnă a lucra,  nu a sfinți ziua aceea pentru Domnul,  ca zi de odihnă și de închinare.
   Teologul William Damwille face un comentariu interesant asupra acestui verset și semnificației ce i se atribuie :”este ciudat că acest text care nu spune nimic despre vreo adunare pentru vreun scop, să fie considerat că ar dovedi un obicei de a se aduna,  deși nicio adunare nu a fost menționată,  pare și mai ciudat și mai lipsit de logică de a considera din text un obicei de a a se aduna,  deși nicio adunare nu a fost menționată,  pare și mai ciudat și mai lipsit de logică de a considera din text  că indicația de a pune deoparte acasă darul,  ar însemna ca darul să fie dat la Biserică.
(pag. 30)
Un ultim text crucial pentru apărătorii zilei de duminică ca zi de odihnă și ca zi a Domnului este Apocalipsa 1:10. „In Ziua Domnului eram în Duhul”,  spune apostolul Ioan care era exilat pe insula Pătraș.  Expresia „Ziua Domnului” a fost folosită numai o singură dată în toată Scriptura.  De aceea pentru a fi înțeles corect, trebuie foarte atent și responsabil studiat textul.  Observați că Ioan nu definește care este Ziua Domnului.  Unii traducători se grăbesc să explice astfel : În ziua duminicii eram în Duhul! Și apoi fac trimiteri la texte care vorbesc de ziua întâi a săptămânii : Fapte 20:7;1 Corinteni 16:2. Este teologic?
   Este corect? Să verificăm!  Apostolul Ioan, în Evanghelia sa,  scrisă în anii 97-98 d. Hr., folosește sistematic expresia „Ziua întâi a săptămânii” (Ioan 20:1 și v. 19)- pentru ziua pe care o noi o numim duminică. Trebuie să menționez că,  pe vremea aceea,  zilele nu aveau nume,  ele erau numerotate de la 1 la 7, doar cea de a  șaptea se numea ziua de Sabat –  zi de odihnă și de închinare.  La fel ca apostolul Ioan,  cei trei evangheliști sinoptici (Matei,  Marcu și Luca), folosesc aceeași expresie de „ziua întâi” a săptămânii.
   Cartea Apocalipsei a fost scrisă de Ioan înaintea Evangheliei,  în anul 95 d.Hr., cu doi înaintea Evangheliei,  așa că ultima scriere a lui,  Evanghelia,  nu îndreptățește pe nimeni să dea nume zilei întâi ca „Ziua Domnului”!  Numele de ” Ziua Domnului ” a fost atribuit zilei întâi peste trei secole de la scrierea Apocalipsei și a Evangheliei!  Prin urmare,  este cât se poate de clar că nu putea să folosească expresia de” Ziua Domnului” în ziua întâi,  deoarece Ioan era evreu și evreii se închinau Domnului în ziua a șaptea.  Biblia definește care este Ziua Domnului: Exod 20:10 ” Ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău”.  Știa Ioan lucrul acesta?  Hotărât că știa!!!  Singura zi pe care o cunoștea Ioan,  încă din copilărie,  ca zi a Domnului este ziua în care s-a închinat alături de Domnul Iisus și ucenicii săi ; era și Sabatul!  Aceasta este singura zi cu privire la care Hristos s-a proclamat pe Sine ca fiind Domnul ei: „Căci Fiul Omului este Domn și al Sabatului” (Matei 12:8;Marcu 2:28).
(pag. 31)
   Deci,  este așa de evident că,  în Apocalipsa 1:10, Ioan a fost luat în viziune în ziua a șaptea, zi de Sabat,  Ziua Domnului.
   Isus Hristos este Domnul Sabatului,  deci,  te întreb eu pe tine: „Care este Ziua Domnului?!”
   Acum,  după ce am analizat cele opt texte biblice care fac referire la prima zi a săptămânii,  stimatul meu prieten, trebuie să-ți pun întrebarea legitimă :
   „Au sărbătorit apostolii și urmașii lor,  creștinii Bisericii primare,  ziua întâi a săptămânii,  ca zi de odihnă, în locul Sabatului biblic?”
   Cu toată bunăvoința și considerația pentru apărătorii duminicii,  trebuie să constatăm sincer,  că niciunul din textele cercetate nu ne încurajează să susținem ziua întâi a săptămânii.  A susține așa ceva,  ar însemna să citim ceea ce nu scrie în Biblie! Noul Testament nu susține nimic despre sfințirea duminicii,  nici despre transformarea ei în Sabat.  Atât Vechiul cât și Noul Testament rămân consecvente în a transmite mesajul: Sabatul Domnului Isus Hristos nu s-a schimbat.  Din nefericire,  mulți se rătăcesc cu Biblia în mână.

image

(foto de pe coperta cărții „Prețul uitării”  de Tiberiu Alexandru Foszto)

New King James a schimbat cuvintele „Sfânta” cu „Sfânta Sfintelor”

 
        de Walter Veith

   Se spune că Isus Hristos nu a intrat în Sfânta,  ci în Sfânta Sfintelor. Iar dacă aveți o Biblie New King James,  chiar așa scrie. New King James a schimbat cuvintele.  Acolo unde King James scria „Sfânta”, acum scrie „Sfânta Sfintelor” . Asta e o problemă,  pentru că Sfânta Sfintelor e Hagia Hagion, dar în realitate scrie doar Hagion și nu Hagia Hagion.
   De ce au schimbat asta ?… dacă Isus a intrat în Sfânta Sfintelor atunci când s-a înălțat la cer,  atunci nu există nimic deosebit în jurul anului 1844. Pricepeți ?
   Pe când dacă Isus a intrat în „Sfânta” , atunci 1844 devine important,  există o solie [un mesaj], și un popor care să o dea! Așa că 1844  „trebuie”  dat la o parte, și există mișcări întregi care fac asta. (16:40 sec.)
   Întrebarea mea e simplă și sună așa: dacă Isus s-a urcat la cer pentru a sluji în Sanctuar, iar Biblia spune că nu a intrat cu sânge de țapi și de viței, ci cu sângele Său prețios, atunci când a mai slujit în Sfânta dacă a intrat direct în Sfânta Sfintelor ?
Dacă New King James are dreptate și a intrat direct în Sfânta Sfintelor, când a mai slujit în Sfânta,  pentru ca Sanctuarul pământesc e o copie a celui ceresc, și e o copie a serviciului divin de acolo, trebuie să fi servit cândva și în Sfânta.  Când a fost asta ?
Trebuie să fi fost înainte de a veni pe acest pământ, nu?
Pentru că atunci când a plecat de pe pământ,  a intrat direct în Sfânta Sfintelor- așa zice New King James. Așa e?
O. K! Întrebare!  Cu ce sânge? Cu ce sânge a slujit înainte de a veni aici? Cu sângele vițeilor și țapilor?  Nu!
Cu alte cuvinte deci,  Isus nu a putut intra în Sfânta Sfintelor atunci când s-a ridicat la cer, ci numai în Sfânta. Indiferent cât plâng și se jelesc din cauza faptului că 1844 e o dată profetică, vor avea această problemă : Isus a putut intra numai în Hagion,  Sfânta,  Sanctuar,  pentru că aceasta a fost singura dată când dispunea de sânge pentru a sluji. Asta înseamnă că în Sfânta Sfintelor a intrat ulterior și singura dată existentă e 1844. Așa că fie că ne place sau nu, 1844 stă în picioare.