Acatiste ortodoxe…mărturisitoare de Dumnezeu

Anunțuri

Maresalul Ion Antonescu-inainte de executie

Ce a făcut Mareşalul Ion Antonescu
înainte de execuţie?

Autor: Cristinel C. Popa 14 Feb 2013 – 09:43

Fostul şef al statului a decupat de pe o carte bisericească bucăţi din tricolor pentru a le pune în piept, lui şi colegilor săi

Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava. La ieşirea din celulă, fostul şef al statului a fost împărtăşit de confesorul puşcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareşalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, şi-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoţit de asistenţă în Valea Piersicilor din curtea unităţii de detenţie, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârşit a executării sentinţei.

Am stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte, acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se ştie, printre deţinuţi s-a aflat în 1946 şi Mareşalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani), cel cu care am stat de vorbă, a primit informaţii importante de la tatăl său, care a trecut la cele veşnice în 1978. Sunt informaţii pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Naţional, informaţii referitoare la atitudinea şi comportamentul Mareşalului în momentele dinainte de ieşirea din celulă în vederea execuţiei, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

Nu Ion Antonescu, ci Mihai Antonescu a respins împărtăşania

Filmul execuţiei îl ştie toată lumea, l-a inclus şi Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca şi pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuţie, şi numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greşit, chiar şi în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuţiei. Pe părintele său nu-l chema şi Octavian. “În afară de această inadvertenţă legată de numele său, o altă informaţie eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareşalul Antonescu a respins împărtăşania. Da, este adevărat că unul dintre Antoneşti a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat şi el alături de Mareşal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple şi poate de aceea a recurs la acel gest de frondă faţă de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aştepta ca Ion Antonescu să primească împărtăşania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă şi-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectaţi toţi cei condamnaţi alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat graţierea”, povesteşte Mihail Totolici.

“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareşalul Antonescu la închisoarea militară Jilava

“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, şi ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat nişte cărţi cu caracter religios. În ziua execuţiei, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său – n. red.) i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menţionate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuţia, avea şi cărţile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile. Să tai şi să pun în piept la toţi. Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalţi trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, poveşteşte Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmăreşte cu atenţie filmul oficial al execuţiei, se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărţile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtăşit pe Mareşal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său şi-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărţile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuţiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuţie acceptarea împărtăşaniei – toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareşalul de bisericos”.

Cum a ajuns Totolici preot la Jilava

“În 1930, când a ieşit el preot, dacă luai parohie în Bucureşti, nu-ţi dădea cinci ani leafă. Ulterior s-a mărit la zece ani această perioadă. Atunci a dat un concurs pentru un post în parohia Jilava. Acolo erau doi preoţi, şi când a murit unul dintre ei, a câştigat postul. Parohia Jilava fiind cea mai apropiată de închisoarea militară cu acelaşi nume, chiar dacă e puţin în afara satului, făcea şi servicii bisericeşti la închisoare, atât cât permiteau comuniştii. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii. Împărtăşea, ţinea slujbe, Sfânta Liturghie, avea toate atribuţiile unui confesor de puşcărie. Venea şi în timpul săptămânii, dar mai ales de Paşti şi de Crăciun. Uneori mergea pe jos, însă de cele mai multe ori, în special de marile sărbători, şeful închisorii îi trimitea sania, dacă era iarnă, sau trăsura comandatului pe vreme mai bună”.

Ziua execuţiei

Mihail Totolici povesteşte că tatăl său ştia că Antonescu este condamnat la moarte de către ruşi. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuţiei. “Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniştii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”, îşi aminteşte Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtăşit pe cei condamnaţi şi n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuţie!

Părintele Teodor şi-a amintit mai târziu că cei de la puşcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la Bucureşti. “S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuţii pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau nişte preoţi de la diverse parohii din Bucureşti, pe care tata îi cunoştea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naştere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.

La Jilava, comuniştii cântau Internaţionala în timpul slujbei

“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau şi deţinuţi comunişti. Închisoarea nu avea biserică, aşa că ţineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniştii au început să cânte Internaţionala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenţi la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toţi să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligaţiei de a nu fi prezenţi cu toţii să asculte predica”.

Revenind la întâlnirile cu Mareşalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuţie, taică-meu îi vorbea”.

“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc înainte de execuţie nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă ştia că o să trebuiască să-l împărtăşească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El îşi aminteşte că a fost un moment când l-a însoţit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareşalului, neştiind şi nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriţi. “Odată nu ştiu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învăţaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriţi, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce. Era obişnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareşalul”.

Tristeţea preotului din seara execuţiei

“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”. Insist asupra comportamentului Mareşalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuţie. Şi iniţial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenţia asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-şi dădea seama cine a cucerit ţara şi cum se petrec lucrurile.

Soldaţi în curtea închisorii cu ochii în lacrimi

De altfel, comuniştii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldaţi în curtea închisorii care plângeau. Stau şi mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiţi? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine ţării. Pentru a-l împăca cu ideea execuţiei, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniştii care erau arestaţi aveau drepturi ca detinuţi politici, primeau pachet ca oricare puşcăriaş. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închişi mai mult militari, de aia se şi chema închisoare militară”.

Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deţinuţii de drept comun

“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ştrânşi alături de Antonescu toţi cei care dezertau, ofiţeri cu fapte grave, dar şi deţinuţi de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă ştia sau îşi imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situaţia dată. Tata mergea la ei, făcea slujba şi apoi se ducea prin închisoare”. De la urmaşul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtăşit înainte de moarte pe fostul şef al statului.

O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu

“Am avut un unchi care a fost arestat şi judecat de un complot mai mare şi în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătăţit pedeapsa, după care au redus-o la câţiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securişti, iar aceştia au aflat cu cine au de-a face. Ofiţerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să ştie cum a fost treaba”. Apoi, comuniştii l-au chemat şi pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat şi pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era şi un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus şi ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniştii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanţii bisericii. “Lucrurile relativ bune au ţinut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată şi din şcoli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.

Portret Teodor Totolici

Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 şi a trecut la cele veşnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, judeţul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat şi un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericeşti, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc şi muzica corală. Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti şi a fost membru al Societăţii corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi membru al Coralei preoţilor din Capitală încă de Ia înfiinţarea acesteia. Născut în Bucureşti, a urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului Sfântul losif, perioadă în care s-a simţit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanţa şi, ulterior, cu obţinerea licenţei în teologie.

La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin şi înţelept, gata să ajute pe oricine şi oricând, bun şi milos, modest, cu nobleţe sufletească şi spirit de jertfă pentru biserică şi pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii şi mai ales de sutele de enoriaşi. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înţelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoţilor din Bucureşti a fost prezent la lucrările de înregistrare şi filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial Bucureşti la toate evenimentele irnportante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminarişti şi studenţi. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.

Totolici, o relaţie bună cu George Enescu de la care are o dedicaţie impresionantă

În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. “A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu şi iniţial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relaţie deosebită cu Enescu, apare alături de acesta şi de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”.

Procesul lui Antonescu

Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă şi informaţiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duţu. “În vârstă de 64 de ani, mareşalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la detenţie grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru “hitlerism şi fascism”, instaurând “cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că “invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării” şi a decis “aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea “contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit “cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta “nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că cetăţenii au fost partizani”, “a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman”, “a ordonat acte de teroare”, “a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”… Foarte important însă pentru jusţiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul i-a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o procură autografă, “să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cerea de graţiere în numele meu”. în baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului) către regele Mihai I. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama Mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora “cu lacrimi în ochi “mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a Mareşalului Ion Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru Justiţiei, supunând şi el “înaltei hotărâri “ a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, “în numele şi din însărcinarea guvernului”, tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I “pentru înalte raţiuni de stat respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu”.

Execuţia

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu “aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: “Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la “convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: “Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte… La despărţire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie (informaţie infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).

La orele 17.45, condamnaţii la moarte au fost escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând au mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: “ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele “celor în drept”. La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că “vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

“După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuţie executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. “În urma salvei – avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: “Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că “cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”. În acest context, comandantul grupei de execuţie “a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că “în Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii. “Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morţii”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârşit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puţin timp înainte de execuţie, mama Mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului “spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.
Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama Mareşalului nu a fost însă îndeplinită. Şi nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soţiei, consemnase: “Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la “Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946 : “Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu. Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.
( Istoricul Gh. Buzatu spune: 16.02.2013 la 5:04 pm Cele mai alese felicitări Domnului Cristinel C. POPA! Materialul, bine documentat şi excelent scris, readuce în atenţie, în temeiul unor mărturii inedite, MASACRUL DIN VALEA PIERSICILOR/JILAVA DE LA 1 IUNIE 1946, înfăptuit prin voinţa Kremlinului, dar cu ştirea SUA şi Angliei şi complicităţi oribile la Bucureşti, unde s-au aflat şi … executanţii de serviciu, începând cu gardienii şi până la cel mai de „sus” nivel – regele Mihai I, dr. P. Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Avram Bunaciu, Emil Bodnăraş, Serghei Nikonov/Sergiu Nicolau, Pantiuşa Bodnarenko/Gh. Pintilie, Boris Grünberg/Al. Nicolschi, Al. Voitinovici ş.a. Pentru „contribuţia” acestora la înscenarea „procesului marii trădări naţionale” din 6-17 mai 1946 şi apoi la execuţia lui Ion şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi C. Z. Vasiliu – care a marcat însuşi debutul Holocaustului Roşu stalinisto-cominternist împotriva Poporului Român -, se înţelege, întreaga repulsie şi numai dispreţul. În schimb, toată preţuirea pentru comentatorii de azi ai articolului şi deplin acord cu ei: SLAVĂ MAREŞALULUI ION ANTONESCU ŞI CELORLALŢI „CRIMINALI DE RĂZBOI” ASASINAŢI LA JILAVA! Nu putem ignora, în context, rândurile inspirate ale Maestrului Adrian Păunescu (8 august 1988), integrate mai apoi în celebrul şi inimitabilul „Onor la Mareşal”: “… Uite vremea cum mai trece,/Vine ceasul doisprezece,/Iarăşi cântă-n steaguri cuci,/Neamul tău e la răscruci.// Numele ţi-l spunem iar,/ Pe când orice calendar/ Simte paza umbrei tale,/ Mareşale, Mareşale!” Sincere felicitări Domnilor Marius TUCĂ şi Ion COJA, care au asigurat tipărirea şi difuzarea textului Domnului Cristinel C. POPA! )

Secventa din filmul”Oglinda”:

CALVIN si LUTHER

Anii formării şi ai incertitudinii

Aşa cum despre Luther s-au scris multe lucruri, tot astfel despre Calvin au fost scrise numeroase cărţi.

Comparativ cu Luther care era un german, Calvin era un francez care s-a născut la Nyon în Picardia la 10 iulie 1509. Cu 26 ani mai târziu ca Luther. Fiu al unui secretar episcopal rămas văduv, care şi-a crescut fiul într-o austeritate care se va vedea toată viaţa lui. Comparativ cu Luther al cărui tată era miner.

Numele său Ioan Chauvin, dar ca mulţi alţii şi-a schimbat numele, latinizându-l Johanes Calvinus, iar în româneşte Ioan Calvin. Era o fire liniştită, sensibilă şi vorbea puţin despre viaţa sa lăuntrică; era mulţumit să urmărească mâna lui Dumnezeu care îl conducea. Aici se diferenţiază de Luther care avea un caracter controversat, instabil şi imprevizibil.

După cum viaţa lui Luther poate fi împărţită în două perioade 1483-1517 şi 1517-1546, tot aşa şi viaţa lui Calvin poate fi împărţită în două: prima perioadă de la 1509 până la 1536, cea de-a doua de la 1536 până la moartea sa în 1564.

Deşi l-a început a cunoscut viaţa bisericească, totuşi s-a îndepărtat de ea optând pentru studiul Umanismului şi în special clasicismul. Luther studiase teologia scolastică respingând Umanismul aşa cum va face şi Calvin mai târziu.
Unul dintre cercetătorii teologiei lui Luther vorbea despre Calvin ca fiind cel mai important discipol a lui Luther deşi nu au discutat niciodată unul cu celălalt. Calvin a studiat la Paris fiind un student conştiincios, iar după terminarea studiilor umaniste, tatăl său îl trimite la Orleans la universitate pentru a face studii juridice, pe care le va folosi mai târziu în elaborarea doctrinei politice, filozofia şi umanismul clasic. Acestea sunt studiile pe care le-a făcut la Paris, Orleans şi Bourges.

Diferenţa mare între Luther şi Calvin se poate vedea mai ales din caracterul acestora, care se datorează în mare parte şi modului în care s-au convertit. Pentru Calvin, convertirea a fost ceva brusc în 1533, pe când se afla la Paris şi a întâlnit ideile lui Luther. Însă pentr5u Luther convertirea a avut loc în urma unui proces care a durat mai mulţi ani.

Calvin şi Reforma pe care a făcut-o a fost numită reformă radicală în comparaţie cu cea a lui Luther care era o reformă moderată. În altă ordine de idei cea a lui Luther a fost numită timpurie, iar cea a lui Calvin Reforma târzie.

O altă mare diferenţă între Calvin şi Luther este în ceea ce priveşte părinţii lor: tatăl lui Calvin i-a cerut acestuia să renunţe la teologie în favoarea dreptului, ascultându-l, Calvin va face pasul acesta. Luther însă nu va asculta de tatăl său care voia să facă dreptul, astfel el renunţă la studiile juridice în favoarea teologiei.

După moartea tatălui său în 1531, Calvin se reîntoarce la Paris unde se va ocupa cu studiul literaturii clasice. Aici în 1532 publică prima sa carte De Clementina, aceasta fiind un comentariu asupra lucrării lui Seneca. Se pare că aceasta a reprezentat scrierea de vârf în ceea ce priveşte influenţa Umanismului în viaţa lui Calvin, deoarece în 1533 se converteşte, iar datorită intoleranţei lui Francisc I rege al Franţei precum şi a autorităţilor care căutau pe protestanţi, l-au determinat să părăsească Parisul refugiindu-se la Basel. Aceasta poate fi considerată o criză în viaţa lui Calvin.

După convertirea sa în 1533 a început să îşi dezvolte teologia, spre deosebire de Luther care avea deja o cultură teologică în momentul convertirii. În 1536 publică prima ediţie a lucrării Institutes, prin aceasta încerca să justifice noua credinţă adoptată de reformatori. Lucrare aceasta a trecut printr-o serie de reeditări până când a ajuns la ediţia finală în 1559. Lucrarea reprezintă tratatul teologiei calvine.

Aflând despre Calvin, Guillaume Farel, reformatorul Genevei, l-a convins să ajute la consolidarea reformei în Geneva. În 1537, toţi genevezii au fost convocaţi să jure loialitate unei declaraţii de credinţă. Aceştia s-au opus puternic, Calvin fiind silit să plece din oraş atât el cât şi Farel.

Calvin pleacă la Strasbourg unde i-a legătura cu Butcer, care l-a îmbărbătat şi l-a influenţat. În 1539 Calvin publică: Comentarii asupra epistolei către Romani. Asemeni lui Calvin, Luther făcuse un comentariu la Romani acesta ajutând-l să se convertească. După aceea a mai scris unele comentarii precum şi o versiune nouă amplificată a Institutelor. Aici a condus biserica refugiaţilor, această experienţă l-a maturizat pentru lucrarea de la Geneva, pe care pe care a făcut-o după ce a fost invitat înapoi în 1541.

Putem spune că Luther nu a stat degeaba la Strasbourg. El a muncit atât ca pastor al bisericii refugiaţilor, dar şi ca învăţător în această biserică. Cea mai importantă lucrare însă se pare că a fost aceea de scriitor al Institutelor, pe care le publică în 1539. Această scriere a avut o importanţă deosebită după traducerea ei în limba franceză, deoarece a însemnat pentru aceasta, ceea ce a însemnat biblia lui Luther pentru limba Germană, sau traducerea Bibliei în versiunea King James.

Asemeni lui Luther, Calvin s-a ocupat de epistola către Romani, pe care a considerat-o ca fiind cea mai importantă carte a Bibliei.

Calvin a mai publicat în anii de refugiu la Strasbourg încă trei scrieri destul de importante; acestea fiind Răspuns către Sadoleto, Forma rugăciunilor şi cântărilor bisericeşti şi mic tratat şi Mic tratat despre cina Domnului, în care a stabilit o poziţie de mijloc între cele două extreme, cea a lui Luther şi cea a lui Zwingli. Apoi un eveniment important care a avut loc în viaţa lui a fost căsătoria lui cu Idelette de Bure, aceasta fiind văduva unui anabaptist, care vorbea limba franceză, pe care Calvin l-a convertit la credinţa reformată.

După întoarcerea la Geneva, Calvin a propus organizarea teocratică a statului. Astfel, fiecare cetăţean trebuia să se supună disciplinei Bisericii. Deşi mulţi au fost ofensaţi de acest lucru, el a continuat să lucreze pentru a-şi atinge scopul său. Acesta fiind maturizarea Bisericii, predicând zilnic credincioşilor. Luther a supus întotdeauna Biserica statului, însă Calvin a supus statul bisericii.

O problemă destul de gravă cu care s-a confruntat Calvin a fost şi Cina Domnului, deoarece existau diferenţe între modul cum o vedeau unii care erau influenţaţi de Luther şi cum o vedeau cei care erau influenţaţi de Zwingli. În 1549 a ajuns să aplaneze conflictul între opiniile vorbitorilor de limbă germană şi cei de limbă franceză cu privire la cină. Acest acord încheiat a purtat numele Consensus Tigurinus, acesta i-a apropiat.

Un lucru interesant pentru noi este şi decizia pe care a luat-o în a-l acuza pe Servetus Miguel, acesta era medic şi a descoperit mica circulaţie. Însă nu acesta a fost motivul pentru care Calvin l-a acuzat ci datorită faptului că a criticat doctrina despre Trinitate şi gândirea lui calvin. astfel s-a recurs la arderea lui pe rug pentru a păstra doctrina protestantă despre Trinitate integră.

Spre deosebire de Luther, care a predat la Universitatea din Wittenberg, Calvin nu a predat ci a întemeiat Academia din Geneva, la care Studiau teologia studenţi din toate părţile Europei apusene şi centrale, dar mai ales din Franţa.
După întoarcerea la geneva, consiliu orăşenesc a acceptat revizuirea de către Calvin a legilor oraşului, dar au urmat alte dispute aprige, deoarece la sosire, el a prezentat consiliului Ordonanţele eclesiastice. Prin aceste urmărea instaurarea a patru slujbe: de păstor, învăţător bătrân şi diacon. Consiliu a aprobat planul lui Calvin, care căuta să-i aducă pe toţi cetăţenii sub disciplina Bisericii. Fireşte mulţi s-au simţit ofensaţi de aceste restricţii, mai ales că erau impuse de un străin. Atunci a trecut la acţiune pentru atingerea scopului său; maturizarea Bisericii, predicând zilnic credincioşilor asemeni lui Luther.

Ceea ce este de apreciat în mod deosebit la Calvin este felul în care acţionează la întoarcerea sa la Geneva. El nu încearcă să-i învinuiască, ci mai degrabă îşi continuă predica lăsată neterminată în urmă cu trei ani, când a plecat la Stresbourg.

Teologia lui Calvin şi a lui Luther

Atât despre teologia lui Luther că şi despre cea a lui Calvin s-au scris multe lucruri, deşi mulţi l-au caracterizat într-un fel sau altul, ne spunând altceva despre el decât că a crezut în predestinare şi că l-a trimis pe Servetus Miguel să fie ars pe rug. Alţii l-au descris ca fiind „Marele inchizitor al protestantismului”. Totuşi au fost unii care l-au considerat cel mai mare învăţător al credinţei creştine de la Pavel încoace.

Dacă e să vorbim despre contribuţia sa teologică, trebuie să recunoaştem că a fost cel mai mare sistematizator al teologiei Reformei. Preluând principiile lui Luther sola Scriptura, sola gratia şi sola fide, le-a expus într-o manieră sistematică. Opera sa se caracterizează prin rigoare intelectuală şi aplicaţie practică. Institutio cristiana, a fost timp de secole o expunere clasică a teologiei Reformei. Calvin a fost şi un interpret minuţios al Scripturii la fel ca şi Luther.

Nu trebuie să uităm că în teologia sa, Calvin a fost influenţat de doctrina luterană. Ca şi în doctrina lui Luther, Calvin spunea că întreaga cunoaştere cu privire la om şi Dumnezeu trebuie căutată în Scriptură, deoarece numai acolo este descoperită. Iertarea şi mântuirea sunt cu putinţă numai prin lucrarea liberă a harului, spre deosebire de Luther care susţinea că acestea se primesc prin credinţă. Calvin a mers mai departe susţinând ideea că Dumnezeu încă înainte de creaţie a ales pe unele creaturi pentru mântuire, iar pe altele pentru pierzare veşnică. De aici rezultă celebra doctrină a dublei predestinări, Luther a susţinut doar simpla predestinare pentru mântuire nu şi pentru pierzare.

Pentru Calvin Biserica este superioară statului în timp ce la Luther Biserica este subordonată statului. Ea spunea Calvin nu trebuie supusă în nici un fel la restricţii de către stat. El a dat o importanţă mai mare decât Luther organizării exterioare a Bisericii şi a privit drept sacramente botezul şi Euharistia. Botezul reprezenta intrarea în noua comunitate a lui Cristos.

Calvin a ajuns teologul de frunte acelei de-a doua generaţie de reformatori, datorită minţii lui bine instruite şi bine structurate. Avea o minte logică şi disciplinată aceasta a dobândit-o în urma studiilor juridice. Caracterizat de un stil clar şi frumos, o adâncime religioasă a gândirii sale caracteristică geniului său organizatoric.

El nu a încercat niciodată să formeze o nouă bază a teologiei reformei, ci dimpotrivă el a construit pe temelia pusă de Martin Luther şi Martin Butcer. Teologia sa fiind foarte asemănătoare cu cea a lui Luther.

Deşi a fost preţuit mult de către Luther, Calvin nu s-a întâlnit niciodată cu Luther, nici nu a fost în relaţii apropiate cu el, însă a avut o relaţie deosebită cu Melanchton, pe care l-a influenţat întrucâtva.

Teologia lui Calvin a pătruns în Germania de nord, transformând teologia de compromis a lui But6cer în cea Calvină, iar în Elveţia teologia Calvină a triumfat asupra teologiei lui Zwingli.

În ceea ce priveşte organizarea Bisericii, Calvin a fost influenţat de Martin Butcer, pe care l-a întâlnit în timpul şederii sale la Strasbourg.

Scrierea de bază a teologiei sale o reprezintă Institutele. Aceasta este o lucrare vastă, care până să ajungă în faza finală a trecut printr-o serie de reeditări. În această carte, Calvin îşi dezvoltă întreaga sa teologie, descriind fiecare doctrină în parte.

Ca şi Luther, Calvin a scris o serie de comentarii, atât la Vechiul Testament (Psalmi, Isaia, Iosua, Pentateuh) precum şi la toate cărţile din Noul Testament exceptând Apocalipsa şi Epistolele 2 şi 3 Ioan.

Deşi se vorbeşte mult despre expulzarea lui din Geneva ca despre un eveniment care i-a redus din elanul de a scrie despre credinţă, tind să cred că exilul de trei ani la Strasbourg nu i-a redus din elan, ci dimpotrivă l-a ajutat să îşi definească bine poziţia sa teologică. Aşa cum timpul petrecut de Luther la Wartburg a fost rodnic deoarece a avut răgaz să traducă Noul Testament în limba Germană pentru a-l pune la îndemâna oricui dorea să-l aibă, tot aşa şi Calvin va avea răgazul să îşi structureze ideile sale teologice publicându-le în prima ediţie a Institutelor.

Trebuie remarcat faptul că atât în teologia lui Luther cât şi în cea a lui Calvin se pot vedea influenţele teologiei lui Augustin. Probabil Calvin a luat contact cu ea din scrierile lui Luther indirect mai ales prin Catehismul său.

Deşi Calvin s-a ocupat de toate doctrinele Bisericii, realizând o lucrare vastă care este greu de înţeles uneori, totuşi ideea coordonatoare a teologiei sale rămâne doctrina despre suveranitatea lui Dumnezeu, aşa cum pentru Luther era justificarea prin credinţă.

În teologia sa, Calvin s-a ocupat de predestinare, a vorbit despre Dumnezeu, despre Scriptură, despre Cristos, despre justificarea prin credinţă, despre Sacramente, şi despre Biserică. De aceea ne vom ocupa câte puţin de fiecare doctrină în parte, evident în comparaţie cu ceea ce a spus Luther despre ea.

Doctrina despre Scriptură

De l-a început Dumnezeu a vrut să comunice cu omul, dar datorită căderii acestuia în păcat, Dumnezeu nu a mai putut să aibă o relaţie directă cu omul datorită păcatului. Astfel Dumnezeu a ales să se descopere oamenilor prin natură (revelaţie generală), dar mai ales prin cuvântul său revelat unor oameni (revelaţie specială).

Calvin spunea că Dumnezeu s-a făcut cunoscut omului prin Scripturi. Fiindcă Dumnezeu este Suveran, Cuvântul Său este legea supremă. Scriptura fiind regula divină pentru toate lucrurile, in materie de credinţă şi practică, ea pretinde ascultare, aşa cum spunea şi Luther că doar Scriptura este demnă de luat în considerare fiind singura normă de predicare şi de viaţă, necondiţionată din partea noastră. Biblia este în privinţa aceasta un „cod de legi” divine, din care fiecare paragraf obligă pe toţi oamenii de pretutindeni şi din toate timpurile. Luther însă vede Scriptura drept „Cartea dată de Dumnezeu Duhul Sfânt Bisericii Sale”. Astfel sola Scriptura lui Luther este acceptată şi propovăduită şi de Calvin.

Este foarte interesantă descrierea pe care o face Calvin Scripturii, văzând-o ca pe „un gângurit” a lui Dumnezeu, tocmai cum o asistentă medicală vorbeşte cu copilul abia născut. Mergând mai departe cu descrierea o vede ca pe nişte ochelari pentru un miop spiritual.

Calvin spunea că „nu este de competenţa slujitorilor credincioşi să făurească o doctrină nouă, ci este de datoria lor pur şi simplu să adere la doctrina căreia Dumnezeu ia supus totul fără nici o excepţie”. Această doctrină spunea Luther care nu se poate înţelege este din cer revelată prin evanghelie.

În consecinţă spunea Calvin fanatici şi entuziaştii, care înlătură Scriptura sub pretextul recurgerii la revelaţii directe trebuie respinşi, deoarece Biblia este revelaţia lui Dumnezeu normativă şi suficientă.

Fiecare carte a Scripturii spunea Calvin, este o parte dintr-o regulă de credinţă şi practică unică şi infailibilă. Luther sugera acelaşi lucru, că Scriptura reprezintă autoritatea infailibilă a credinţei. Calvin descrie sensul şi însemnătatea Vechiului Legământ ca fiind aceleaşi cu cele ale Noului Legământ. Astfel toate aceste persoane de l-a începutul lumii pe care Dumnezeu le-a adoptat în poporul Său, au fost asociate cu El prin aceeaşi lege şi aceeaşi doctrină, care sunt în vigoare printre noi. Poporul lui Dumnezeu nu a avut niciodată altă religie şi pietate.

Biblia fiind Cuvântul lui Dumnezeu revelat în limbaj uman şi confirmat credinciosului prin mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt. Adică, convingerea că Scriptura a fost dictată şi inspirată de Duhul Sfânt se confirmă prin mărturia internă a Duhului Sfânt. Tot aşa şi Luther consideră că Scripturile sunt inspirate de Duhul Sfânt.

La întrebarea de unde ştim acest lucru, Calvin răspunde că aceasta o poţi înţelege numai dacă ai părtăşie cu acelaşi Duh. De aceea Biblia trebuie să fie mai presus de toate. Aşa cum susţinea Luther sola Scriptura.

Calvin a fost considerat un evanghelic, deoarece susţinea Scriptura ca fiind adevărata materializare a esenţei divine şi a voinţei lui Dumnezeu în ceea ce îi priveşte pe credincioşi. Faptul că Biblia era socotită ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu îi deosebea pe protestanţi de ceilalţi. Deoarece predicau dogma Sola Scriptura. Cu toate acestea nu erau ceea ce numim astăzi fundamentalişti.

Cum ştim că Duhul Sfânt este autorul Scripturii? Pe ce temei acceptăm Scriptura ca fiind inspirată divin? Desigur, nu pe baza autorităţii bisericii infailibile? Pentru el nu exista nici o cale de a scăpa de necesitatea specificării unei noi baze de autoritate, care să fie Scriptura. Deşi aceasta este lucrarea Duhului Sfânt nu putem să o recunoaştem ca atare decât dacă Duhul Sfânt ne convinge de divinitatea Scripturii. Biblia trebuie să fie mai presus de toate şi toate trebuie să fie mai prejos şi valoarea o primesc în funcţie de cât de mult mărturisesc pe Cristos. Şi Luther considera Scriptura ca piatră de încercare pentru toate practicile. Astfel mărturia Duhului este necesară pentru a confirma Scriptura în scopul stabiliri complete a autorităţii ei.

Combinând concepţia scolastică târzie despre inspiraţie cu concepţia lui Luther despre ea, Calvin a fost primul care a emis teoria despre inspiraţie a teologiei „drept credincioase” de mai târziu, şi anume că Duhul care a inspirat pe scriitorii Scripturii, este acelaşi care şi atestă credinciosului că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu. După ce siguranţa originii divine a fost stabilită în minţile noastre, dovezile raţionale care confirmă credinţa noastră despre inspiraţia Scripturii îşi are locul cuvenit şi este de mare valoare.

Calvin asemenea lui Luther a susţinut că numai Scriptura sola Scriptura are o valoare normativă pentru credinţă. Chiar dacă admite hotărârile dogmatice ale primelor patru sinoade: Nicea, 325; Constantinopol 381; Efes 431 şi Calcedon 451, trebuie supuse criteriului bibic întrucât acestea nu sunt decât o pură interpretare a Scripturii. Cu toate acestea Scriptura rămâne cartea de căpătâi, deoarece în ea ne este revelat Dumnezeu.

Calvin ca şi Luther a afirmat că Biblia este „pântecul” din care s-a născut Biserica şi nu invers, adică Biblia din Biserică. El ţinea două lucruri strâns legate între ele: iluminarea Duhului Sfânt pentru credincios şi revelaţia lui Dumnezeu în Biblie.

Doctrina despre Dumnezeu

Conceptul dominant în sistemul doctrinal a lui Calvin este suveranitatea infinită şi transcendentală a lui Dumnezeu. Dumnezeu este omnipotent şi conduce toate lucrurile, evident fiind Creatorul lor.

Calvin a susţinut şi el ideea Trinităţii asemeni lui Luther şi faptul că Dumnezeu poate fi cunoscut, dar când vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Calvin spune că este ilogic să te întrebi „ce este Dumnezeu” ci mai degrabă trebuie să vezi ” în ce fel este Dumnezeu”.

Calvin a crezut şi susţinut suveranitatea lui Dumnezeu spunând că voia lui Dumnezeu este cauza tuturor evenimentelor. Chiar şi acţiunile celor răi trebuie raportate la hotărârea lui Dumnezeu, deoarece din moment ce tot ce este bun vine de la Dumnezeu, omul fiind incapabil să iniţieze sau să opună rezistenţă convertirii lui, urmează concluzia logică că motivul pentru care unii sunt salvaţi şi alţii sunt pierduţi este hotărârea lui Dumnezeu.

Conform lui Calvin, Dumnezeu este voinţa omniprezentă care conduce universul, iar după Luther, Dumnezeu este voinţa omniprezentă care-şi manifestă dragostea în Cristos.

Conceptul lui Calvin despre suveranitatea lui Dumnezeu şi conceptul lui Luther despre dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus sunt raportate vital la trăirea practică a credinciosului.” Intr-un caz avem acte de constrângere chiar în inimă, supunere, lege, slujire, iar in celălalt caz avem cucerirea lăuntrică de către puterea dragoste, predare liberă, dragoste fătă constrângere. Primul caz nu exclude necesar pe celălalt însă tonul şi accentul dau naştere deosebirilor care există de netăgăduit”.

Este trist că în gândirea şi viaţa bisericilor protestante de azi nu există un respect faţă de suveranitatea lui Dumnezeu aşa cum era a lui Calvin.

Calvin a accentuat providenţa lui Dumnezeu adică, chiar alegerea unora şi condamnarea unora se face spre slava lui Dumnezeu, deoarece scopul alegerii noastre este pentru lauda Harului divin. Cei osândiţi sunt ridicaţi cu scopul ca slava lui Dumnezeu să fie rezultată prin ei. Toate lucrurile fiind poruncite pentru manifestarea slavei lui „Dumnezeu a determinat căderea primului om fiindcă a prevăzut că aceasta va duce la ilustrarea justă a slavei numelui Său „. Luther insă nu a vorbit despre originea răului, sau că Dumnezeu ar fi condiţionat căderea lui Adam.

Calvin mai susţinea că răsplătirea lui Dumnezeu pentru cei neprihăniţi şi pedepsirea celor răi aparţine în egală măsură gloriei lui Dumnezeu.

Vorbind despre responsabilitatea şi libertatea omului, Calvin a arătat că deşi Dumnezeu prin providenţa Sa, stăpâneşte, porunceşte şi cârmuieşte în cel mai mic detaliu, nu le nimiceşte. Dar dacă toate lucrurile se întâmplă fiind că Dumnezeu vrea, mai există loc pentru libertatea şi răspunderea omului? Calvin a răspuns la această întrebare că omul fiind corupt de căderea lui, păcătuieşte cu voia lui, „cu ceea mai puternică înclinaţie a firii şi nu sub constrângere violentă.” Astfel sufletul este atât înrobit cât şi liber: înrobit prin necesitate, liber prin voinţa sa; şi ceva ce este mai minunat şi mai nenorocit, el este vinovat că este liber”.

Calvin se opune ideii că Dumnezeu, pur şi simplu ar îngădui ca cei răi să fie osândiţi şi orbiţi de Satan, dar susţine totuşi că Dumnezeu poate folosi acţiunea lor pentru a împlini judecăţile Lui, fără însă să îşi păteze puritatea.
Calvin spre deosebire de Luther susţinea că Dumnezeu a determinat căderea primului om. Acest concept a fost numit Supra lapsarianism. Omul cade potrivit hotărârii Providenţei Divine, spune Calvin, însă a căzut din propria lui vină.
Această concepţie „supralapsariană” aşează hotărârea lui Dumnezeu de predestinare „deasupra” (supra) sau înainte de cea a căderii, adică obiectivele predestinării sunt văzute ca nefiind căzute încă, iar infralapsarianismul (de la infra- dedesubt), aşează decretul de predestinare după cel al căderii, adică obiectivele căderii sunt căzute. Predestinarea poate fi numită decretul etern a lui Dumnezeu, prin care, El a hotărât în Sine ce va trebuii să facă fiecare individ din omenire.

Calvin a avut o doctrină despre alegere, asemănătoare cu cea a lui Luther, mergând mai departe decât acesta, susţinând dubla alegere (predestinare dublă) adică Dumnezeu i-a ales pe unii pentru viaţă veşnică, iar pe alţii pentru condamnare veşnică. Şi de ce este aşa? Dumnezeu nu este dator să dea socoteală nimănui de lucrul acesta. El a respins preştiinţă lui Dumnezeu.

Temeiul alegerii nu este preştiinţa lui Dumnezeu asupra credinţei persoanelor alese, ci Bunul plac Suveran a lui Dumnezeu. Luther spunea că predestinarea ca şi justificarea sunt sola fide, numai prin credinţă. Temeiul condamnării nu este preştiinţa lui Dumnezeu că persoanele osândite vor păcătuii, ci dreapta însă necunoscută voie a lui Dumnezeu. Şi faptul că Dumnezeu a ales să se reveleze este un rezultat al voinţei lui libere, iar El s-a revelat în Cuvântul Său. Se pare că în susţinerea predestinării absolute Calvin ca şi Luther, a fost influenţat de Augustin. El nu a putut rezolva satisfăcător acest raport dintre predestinare şi necesitatea mântuirii prin jertfa lui Cristos. Dacă într-adevăr ei sunt predestinaţi fie la bine fie la rău de ce a mai fost necesară întruparea şi răstignirea Fiului lui Dumnezeu, deoarece hotărârea lui Dumnezeu exclude necesitatea mântuirii prin Cristos. La aceasta Calvin că trebuie să ne înspăimânte. Iar la întrebarea de ce să propovăduim mântuire, el a spus că aceasta trebuie făcută pentru a se întoarce cei aleşi la Cristos, deoarece jertfa a fost valabilă doar pentru ei spunea Calvin, în timp ce Luther credea că jertfa este pentru toată lumea.

Calvin afirma că predestinarea trebuie să fie recunoscută în judecăţile lui Dumnezeu. Nu putem şti de ce îi alege pe unii şi îi condamnă pe alţii. Dumnezeu este liber să aleagă pe cine vrea, altfel libertate Sa ar fi compromisă de consideraţii externe, astfel Creatorul ar devenii inferior creaţiei Sale. Deciziile lui Dumnezeu reflectă înţelepciunea şi dreptatea Sa.

Ideea care stăpâneşte sistemul calvinist, cea a suveranităţii lui Dumnezeu, nu lasă nici un spaţiu pentru mediatori, excluzând asemeni lui Luther cultul sfinţilor. Deoarece aceasta înseamnă după Luther idolatrie, iar Calvin spune că înseamnă să-L lipseşti pe Dumnezeu de cinstea şi slava care-I aparţin numai Lui. Calvin a scos icoanele afară din Biserică deoarece susţinea conform Deuteronom 4:15, că Scriptura interzice, nu numai cultul imaginilor, ci şi imaginarea lui Dumnezeu. Calvin contesta astfel părerea lui Gregorius că „imaginile sun cărţile analfabetismului” şi susţinea ” că orice învaţă oamenii cu privire la Dumnezeu din imagini, este în mod egal uşuratic şi fals”.

Cristologia la Calvin şi Luther

Calvin ca şi Luther a fost de acord şi a susţinut că în persoana lui Cristos existe două naturi unite. Cristos a venit pe pământ în urma deciziei lui Dumnezeu Tatăl pentru ca să răscumpere pe om din starea de vinovăţie.

Dacă Luther a adoptat ideea despre Cristos cum eră expusă în crezurile vechi, şi Calvin a vrut să fie în acord cu crezurile, mai ales cu cel calcedonian. Calvin a afirmat că în Cristos nu există decât o persoană, iar aceasta are două naturi: una divină şi una umană. Fiecare natură îşi păstrează proprietăţile ei în întregime, deşi amândouă constituie un Cristos unic. A confunda cele două naturi în Cristos sau a le separa este la fel de greşit.

Calvin ca şi Luther a fost un teolog cristocentric. Astfel cristologia lui Calvin este dominată de rolul mântuitor a lui Cristos. Cristos a fost un mediator, deoarece fiind Dumnezeu şi om, dar nerenunţând la divinitate şi ascunzând-o sub vălul trupului Său, a putut să treacă prin ceea ce trece omul. El a susţinut că Cristos a venit în trup pe pământ, dar a rămas şi în cer subliniind identitatea dintre Cuvântul mântuitor în trup şi Cuvântul etern.

Ceea ce l-a depărtat pe Calvin de Luther, apropiindu-l de Zwingli, a fost concepţia cu privire la relaţiile reciproce dintre cele două naturi. Astfel Calvin respinge ideea conform căreia Cuvântul lui Dumnezeu ar fi fost mărginit în cadrul închisorii unui trup pământesc, mergând până acolo încât să spună că deşi a coborât miraculos din cer, totuşi într-un asemenea mod încât niciodată nu a părăsit cerul.

Calvin este în opoziţie cu concepţia lui Luther despre o comuniune reală a celor două naturi, Calvin a susţinut că Dumnezeu este atât de infinit înălţat deasupra creaturii sale şi atât de esenţial diferit de ea încât finitul nu-şi poate asuma infinitul. Probabil Calvin pornea de la teza fundamentală a creştinismului, care susţine că Isus ca parte constitutivă a Trinităţii, este dumnezeiesc, astfel El este perfect. Chiar prin purtarea pedepsei noastre şi prin osândirea lui de către Tatăl, trebuie considerat un act just nu de nedreptate, chiar dacă cei mai mulţi nu pot vedea aşa.

Calvin a acordat un loc deosebit lui Cristos în economia mântuirii, aşa cum a făcut şi Luther. De aceea în multe puncte nu am putea înţelege teologia lui Calvin dacă nu l-am include pe Cristos în relaţia omului cu Dumnezeu. Astfel din această centralizare a teologiei lui Calvin în Cristos se poate deduce lucrarea lui Cristos. Prin urmare se poate numi cristocentrică.

Calvin spre deosebire de Luther, care nu a făcut o clasificare oficială a lucrării lui Cristos, Calvin a caracterizat-o ca fiind o lucrare întreită: adică de preot, profet şi împărat.

Ca preot El a potolit mânia lui Dumnezeu prin actul ispăşitor a lui Cristos, Dumnezeu Tatăl dă la o parte tot ce ar putea duce la duşmănie şi împacă întru-totul pe credincioşi cu El. Calvin exclude necesitatea ontologică a întrupării, prin care Dumnezeu devine om pentru a putea să mântuiască umanitatea, susţinând mai degrabă că aceasta se datorează unei hotărâri divine absolute. Astfel Cristos a făcut ispăşirea prin jertfa Lui conform hotărârii din veşnicie a lui Dumnezeu, deoarece înainte de reconciliere, omul era duşmanul lui Dumnezeu. Evident că nu putem fi de acord cu unele idei cum ar fi aceea că Cristos a venit datorită unui decret şi nu ca să răscumpere lumea.

Ca profet, El l-a descoperit pe Dumnezeu Tatăl. Prin titlu de „Cristos” adică Unsul, înseamnă că prin ungere El a fost deplin înzestrat cu toate darurile Duhului Sfânt. Aceste daruri sunt numite în Scriptură untdelemn şi pe bună dreptate fiindcă fără ele cădem ca nişte ramuri uscate şi sterpe. Ca Rege, El exercită domnia spirituală şi eternă asupra Bisericii, iar prin Duhul acordă har omului. Prin urmare Regele nostru nu ne va părăsi niciodată, ci se va îngriji de noi până când sfârşind bătălia, atunci suntem chemaţi în glorie. Totuşi învăţătura specific, calvinistă pare să fie cea cu privire la slujba preoţească a lui Cristos.

Pe de-o parte, Calvin a pus accentul pe necesitatea obiectivă a lucrării răscumpărătoare a lui Cristos, dar nu a lăsat de-o parte nici aspectul subiectiv. Cristos prin ascultarea Lui a obţinut şi a meritat cu adevărat har de la Tatăl pentru noi. Cristos a adus compensaţie pentru păcatele noastre. Pe de altă parte în perceperea jertfei lui Cristos, Calvin este influenţat de concepţia sa asupra Suveranităţii şi predestinării divine. Dumnezeu i-a ales pe unii înainte de întemeierea lumii. El este Suveran, de aceea nu poate exista pentru El nici o necesitate a lucrării de mântuire a lui Cristos pentru cei aleşi.

Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că a murit Cristos, ci datorită faptului că ne iubeşte a murit Cristos. Astfel esenţa vieţii este în moartea lui Cristos. Prin urmare El a început să plătească preţul răscumpărări din momentul întrupării. Prin aceasta El a obţinut meritul mântuirii noastre, a celor predestinaţi, aşa cum spunea Calvin. Tot ceea ce a făcut Cristos intră în posesia personală a omului, pe care o efectuează Duhul Sfânt. Deoarece acesta lucrează; când, unde şi cum doreşte El, producând pocăinţă şi credinţă, care conform lui Luther este o uniune vitală între credincios şi Cristos. Aceasta se datorează salvării prin jertfa lui Cristos, ajungând astfel la o viaţă nouă de credinţă, care poate fi numită salvare sau mântuire.

Din faptul că Dumnezeu a plănuit ca numai cei aleşi să fie mântuiţi, iar ceilalţi să fie lăsaţi în seama dreptelor consecinţe ale păcatelor lor, urmează că Cristos a murit doar pentru cei predestinaţi şi nu pentru întreaga lume aşa cum spunea Luther. Reiese că ispăşirea este specială şi nu generală. Compensaţia înlocuitoare adusă de Cristos ar fi, după Calvin, legată inseparabil de alegere. Prima nefiind posibilă decât prin ultima.

O problemă delicată care apare atât la Calvin cât şi la Luther, este cu privire la stările prin care a trecut Cristos în timpul crucificării Sale. Există totuşi o diferenţă între învăţătura lor. După Luther, coborârea lui Cristos în iad este primul stadiu al înălţării lui. potrivit lui Calvin acesta este ultimul stadiu al umiliri lui Cristos. Formula Concordiei urmând pe Luther, afirmă că întreaga persoană a lui Cristos; Dumnezeu şi om, s-a coborât după înmormântare în iad, ca să triumfe asupra puterii întunerecului.

Calvin înţelege prin expresia s-a coborât în iad că El a fost lovit de Dumnezeu, că a simţit şi a suferit îngrozitoarea pedeapsă a judecăţii sale pentru a ne adăposti pe noi de mânia Sa şi a satisface pentru noi dreptatea lui Dumnezeu. După această învăţătură a lui Calvin, atunci când Cristos pe cruce S-a simţit abandonat de Dumnezeu, a experimentat în propriul său suflet chinurile celor pierduţi. Acesta este conform lui Calvin înţelesul coborâri lui Cristos în iad. Dacă sufletul Său nu ar fi experimentat nici o pedeapsă, El ar fi fost un răscumpărător al trupului, având, conform lui Luther, nevoie şi El la rândul Său de un răscumpărător. El a suferit în sufletul Său chinurile îngrozitoare ale unei persoane condamnate şi iremediabil pierdute. Aceasta nu înseamnă că Tatăl s-ar fi prins vreodată de mânie împotriva lui Cristos, ci pentru că purta păcatele noastre a îndurat greutatea mâniei lui Dumnezeu, în sensul că fiind lovit şi apăsat de mânia lui Dumnezeu, El a simţit dispreţul pedepsei lui Dumnezeu, până acolo încât a fost silit să strige în agonie; Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit? Dar a treia zi a înviat din morţi, S-a înălţat la cer şi stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl Atotputernic.

Prin urmare Calvin spre deosebire de Luther a spus că ordine lucrurilor în crezul apostolic, potrivit căruia, coborârea a avut loc după înmormântare, deşi în realitate a avut loc înaintea ei. Trebuie astfel explicată nu cronologic, ci logic. Fiindcă referirea la acele suferinţe ale lui Cristos vizibile oamenilor este foarte potrivit urmată de acea răzbunare invizibilă şi de neînţeles pe care El a suferit-o din mâna lui Dumnezeu pentru ca să ne justifice înaintea Lui.

Justificarea prin credinţă

Calvin ca şi Luther a negat faptul că o credinţă istorică este suficientă pentru mântuire, deoarece numai credinciosul unit cu Cristos prin credinţă altoit în El, primeşte un har dublu (duplex gratia) care înseamnă justificare, îndreptăţire, restaurare în neprihănire şi regenerare sau sfinţire.

Calvin era de acord cu Luther în ceea ce priveşte credinţa, adică începutul credinţei conţine în sine reconcilierea prin care omul se apropie de Dumnezeu, precum şi că îndreptăţirea constă din iertarea păcatelor şi acordarea dreptăţii lui Cristos. Dumnezeu îndreptăţeşte iertându-ne; suntem îndreptăţiţi fără plată… Păcătoşii fiind îmbrăcaţi cu dreptatea lui Cristos, sunt socotiţi neprihăniţi. Îndreptăţirea este opusă învinuirii, care antiteză demonstrează clar că forma de expresie este împrumutată din practica tribunalelor. Omul este îndreptăţit prin credinţă. Credinţa nu îndreptăţeşte prin ea însăşi sau printr-o eficienţă intrinsecă, ea este numai un vas; instrumentul prin care se primeşte dreptatea (neprihănirea). Îndreptăţirea nu trebuie confundată cu înnoirea vieţii; a fi îndreptăţit este un lucru, iar a fi făcut făptură nouă este alt lucru.

Calvin la fel ca Luther vede credinţa ca o lucrare a Duhului Sfânt şi răspunsul; omului. Această lucrare a Duhului Sfânt îl ajută pe om să aibă o cunoaştere fermă despre bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de noi, fără plată, dată în Isus Cristos descoperită minţii noastre şi sigilată în inimă de către Duhul Sfânt. Credinţa având ca şi consecinţă pocăinţa, care înseamnă o adevărată întoarcere la Dumnezeu prin mortificarea omului dinlăuntru.

Calvin susţinea asemeni lui Luther primea lui Cristos prin credinţă, iar noi fiind prin inocenţa Lui împăcaţi cu Dumnezeu, astfel avem un Tată favorabil în locul unui judecător. Calvin merge mai departe afirmând că pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales, El îi numeşte copiii Săi şi se face Tatăl lor. Deci Dumnezeu nu a îndreptăţit prima dată pe păcătosul care apucă prin credinţă dreptatea lui Cristos; Dumnezeu a hotărât din eternitate să-L considere ca fiind drept în ochii Săi. Aici intervine principiul predestinării absolute, care îl diferenţiază de Luther. Acesta din urmă văzând justificarea prin credinţă, nu prin predestinare.

Calvin ca şi Luther acceptă credinţa ca fiind lucrarea Duhului Sfânt, deoarece omul este decăzut şi nu stă în puterea lui să creadă. Astfel în această stare lipsită de speranţă şi de ajutor oamenii sunt salvaţii prin lucrarea lui Cristos, care a plătit pedeapsa păcatelor. Acest dar a fost un act gratuit din partea lui Dumnezeu, ca expresie a dragostei Lui. prin urmare tot ce a făcut Cristos intră în posesia personală a omului, posesiune care este efectuată de către Duhul Sfânt, care prin lucrarea Sa produce pocăinţă şi credinţă, care după cum spune Luther ca şi Calvin reprezintă o unire vitală între credincios şi Cristos. Această nouă viaţă de credinţă este rezultatul salvării lui Cristos, adică mântuirea.

O problemă de care Calvin a fost preocupat în mod deosebit este siguranţa mântuirii, pe care el a dezvoltat-o spunând că singura bază a siguranţei mântuirii este şi rămâne predestinarea, deoarece Cristos promite să păstreze în siguranţă doar pe toţi cei pe care Dumnezeu i-s încredinţat în grija Lui. Numai aceştia primesc darul stăruinţei şi stăruiesc în credinţă şi în sfinţenie până la capăt.

Această teorie a lui Calvin despre siguranţa mântuirii, fie îi face pe oameni încrezători în sine şi siguri fie îi duce la deznădejde. De altfel el a numit acest lucru spunând: credincioşii recunoscând harul lui Dumnezeu fată de ei sunt nu numai tulburaţi de neliniştea de care adesea au parte ci şi tremură uneori din cauza celor mai cumplite terori. Astfel faptele bune trebuie şi ele să asigure pe cel ales de credinţa lui şi să sporească siguranţa mântuirii sale. Deoarece faptele bune sunt dovada faptului că omul a intrat în unire cu Cristos.

Chiar dacă mulţi l-au condamnat pe Calvin că a pus un mare accent pe predestinare, totuşi el a fost preocupat şi de credinţă, deoarece spunea el că fără îndoială, credinţa este o lumină a Duhului Sfânt prin care înţelegerea noastră este iluminată şi inima noastră este întărită într-o convingere certă; care este sigură de adevărul lui Dumnezeu este atât de neclintit, încât el nu poate decât să împlinească făgăduinţa care a promis-o prin Sfântul Său Cuvânt. Astfel credinţa ne ajută să intrăm în posesia binecuvântărilor promise de Dumnezeu celor predestinaţi pentru mântuire.

Am văzut importanţa pe care o acordă Calvin, dar mai ales Luther credinţei, de aceea în continuare ne preocupă rolul pe care l-au jucat faptele bune în teologia lor.

Deşi există un acord general între Luther şi Calvin privind relaţia faptelor bune cu îndreptăţirea, există totuşi deosebiri notabile în concepţiile lor cu privire la sursa, modelul şi scopul faptelor bune.

Privind sursa faptelor bune Calvin spre deosebire de Luther, car pune accent pe credinţa care îndreptăţeşte, ca sursă spontană a faptelor bune care plac lui Dumnezeu, el nu prezintă credinţa ca pe o cauză care pune în mişcare viaţa credinciosului, ci mai degrabă atribuie sfinţirea omului influenţei Duhului Sfânt. De fapt el pune accent nu pe credinţă ci pe Duhul Sfânt ca sursă a faptelor bune. Credincioşii nu pot împlini nici o altă ascultare faţă de El decât cea pe care le-a dat-o.

În ceea ce priveşte modelul faptelor bune atât Luther cât şi Calvin cred că legea lui Dumnezeu este regula de viaţă şi conduită. Însă Calvin accentuează semnificaţia legii pentru credincios într-un asemenea mod încât un legalism vădit caracterizează teologia sa. Este de datoria credincioşilor să-şi aducă trupurile ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Evident credinciosul poate să facă aceasta păzind legea care reprezintă un standard pus în faţa sa de către Dumnezeu, aşa cum este prezentată ea în Scriptură, nu ca pe un test al salvării ci o expresie a voii lui Dumnezeu, pe care un om deja mântuit se va strădui să o împlinească. Acest accent pus pe legea lui Dumnezeu reprezintă un ghid al vieţii creştine. Acestea trebuind să le facă cel regenerat.

Sunt câţiva termeni care descriu legalismul riguros al lui Calvin care caracterizează concepţia sa despre creştinism. Aceşti termeni sunt: poruncă, lege, datorie, servitor, ascultare. După învăţătura lui Luther însă cel regenerat este gata să facă bine oricui din dragoste pentru Dumnezeu.

Calvin, ca şi Luther, nu vede scopul faptelor bune ca fiind slava lui Dumnezeu nici relaţia dintre Dumnezeu şi om cum ar fi un stăpân cu robul său, ci mai degrabă a unui tată cu fiul său şi se manifestă în dragoste. Scopul acestei dragoste este să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele, aşa cum spune Ioan în epistola sa (1 Ioan 4:11,19).

Deci pentru Calvin ca şi pentru Luther credinţa joacă un rol important în teologia lui, deoarece ea este cea care ajută la stabilirea relaţiei omului cu Dumnezeu sau a lui Dumnezeu cu omul. Astfel îndreptăţirea prin credinţă poate fi considerată temă de bază a teologiei lor alături de predestinare şi suveranitatea lui Dumnezeu

Antropologia lui Calvin şi Luther

În teologia lui Calvin şi cea a lui Luther găsim că ei sunt de acord şi au luat poziţie împotriva doctrinei scolastice cu privire la starea originară a omului şi cu privire la sublinierea sfinţeniei şi neprihănirii crea te împreună cu el, dar se deosebesc între ei în două puncte: şi anume cu privire la trupul fizic şi libertatea voinţei originare.

Luther consideră omul ca fiind o unitate armonioasă iar Calvin nu are o concepţie prea bună despre trup, deoarece îl consideră ca fiind o închisoare care ne ţine încătuşaţi. Este interesant acest mod de gândire a lui Calvin despre încătuşarea trupului.

În ceea ce priveşte voinţa originară Calvin ca şi Luther subliniază sfinţenia şi neprihănirea create împreună cu omul căruia îi aparţin. Aici începe diferenţa dintre ei deoarece Luther a văzut voinţa liberă în starea ei originară dreaptă orientare a voinţei naturale încât nimic să nu-l poată împiedica pe om de a fi un sfânt şi neprihănit, iar păcatul fiind doar o renunţare la libertatea dată de Dumnezeu. Calvin însă vede în libertatea originară a omului o simplă libertate formală, o capacitate de alegere contrară. De aici rezultă că Adam a ales voit să păcătuiască, din voinţa lui care era flexibilă în ambele sensuri atât spre ascultare cât şi spre neascultare.

După Calvin şi Luther omul este distrus de păcat, dorind să fie cineva prin eforturi proprii, nesocotindu-şi Creatorul şi Făcătorul a tot ce este bun. Aceasta a dus la căderea lui tragică încât a ajuns să numai poată să facă nimic. Astfel fără Dumnezeu nu poate face nimic, singurul mijloc de mântuire este graţia divină. În sensul acesta se pare că tinde spre a-i face pe oameni roboţi care fac doar ceea ce vrea Dumnezeu. Evident că nu a vrut să spună aceasta deoarece Dumnezeu nu anihilează voinţa omului, astfel omul este liber să aleagă între o faptă bună şi una rea.

Omul prin căderea în păcat a încercat să se dezvolte singur fără Dumnezeu, dar datorită acestui fapt omul a trebuit să fie dezbrăcat de toate darurile lui Dumnezeu cu care se mândrea prosteşte, astfel încât dezgolit şi lipsit de orice slavă omul să-L poată cunoaşte pe Dumnezeul pe care l-a dispreţuit. Care rezultat această asemănare cu Dumnezeu ştergându-se din noi, iar noi toţi care provenim din neamul lui Adam ne suntem carne din carne, deşi avem şi suflet o simţim numai pe aceasta.

Calvin a susţinut ideea că omul a căzut în păcat datorită hotărârii suverane a lui Dumnezeu, care l-a lăsat pe Adam din starea de sfinţenie să cadă în păcat. În această privinţă Calvin asemeni lui Luther spune că a constat din neascultare, răzvrătire împotriva Autorului pe care trebuia să-L admire.

Căderea lui Adam a implicat toată rasa umană. Astfel la întrebarea cum s-a transmis păcatul lui Adam tuturor urmaşilor lui, Calvin a răspuns: Dumnezeu a poruncit ca darurile pe care i le-a făcut primului om să fie păstrate sau pierdute, atât în privinţa lui însuşi cât şi în cea a posterităţii sale. Astfel păcatul originar, coruptibilitatea înnăscută şi ereditară a omului, precum şi stricăciunea naturii sale, se aplică tuturor oamenilor şi cuprinde întreaga fiinţă a omului.

O dată cu căderea omului în păcat, acesta a devenit neînsemnat şi păcătos, fiind stricat până în măduva. Im această situaţie trebuie luate cele mai drastice măsuri, ca moralitatea lui să nu se abată deloc de la linia severă a voinţei lui Dumnezeu. Probabil acest lucru l-a determinat pe Calvin să impună acea disciplină severă la Geneva.

Luther a fost mai rezervat spunând că omul nu mai are nevoie de lege şi porunci, deoarece harul l-a făcut stăpân şi liber, aceasta îl deosebeşte de Calvin, care susţinea că el mai are nevoie de frâu şi disciplină. Evident poziţia lui Luther pare a fi mai aproape de adevăr în sensul acesta, deoarece cred că omul născut din nou este liber şi nu mai are nevoie de briere, deoarece el le are deja, fără să i-le impună cineva.

Omul căzut nu se poate reabilita singur, este nevoie de o intervenţie divină, deoarece el nu mai are capacitatea de a alege ceea ce este bine din punct de vedere spiritual. El obţine mântuirea numai prin harul lui Dumnezeu sola gratia şi numai prin credinţă sola fide, fără fapte bune. Evident omul lipsit de cunoaştere mântuitoare şi mort în păcat, este chemat la mântuire prin predicarea evangheliei. De aceea susţine el trebuie propovăduită evanghelia, însă numai cei aleşi sunt chemaţi cu eficienţă prin harul irezistibil, iar aceştia nu numai că pot veni, dar într-adevăr vin.

Calvin susţinea coruperea totală a omului, acesta nu mai are putere de redresare. În relaţie cu „lucrurile de jos” se bazează pe înzestrări, iar în relaţie cu „lucrurile de sus” , este total corupt, incapabil să contribuie cu ceva la mântuire. De aceea trebuie să-L primim pe Cristos în care vedem restaurarea naturii noastre corupte.

În Institute cartea II-a, Calvin definea păcatul originar ca fiind: depravarea naturii umane extinzându-se asupra tuturor compartimentelor sufletului, făcându-se sensibil la mânia lui Dumnezeu şi producând în noi lucrările pe care Scriptura obişnuieşte să le definească, drept „firi”. Această cooperare este desemnată de apostolul Pavel în mod repetat în termenii păcatului (Gal 5:19), în timp ce lucrările care rezultă din păcat sunt denumite în acelaşi mod fructele păcatului.

Un lucru foarte interesant întâlnit la Calvin este diferenţa pe care el o face între chemarea exterioară, care are loc prin auzirea Cuvântului şi cea interioară, efectuată de Duhul Sfânt. Chemarea exterioară este pentru toţi, dar nu pentru viaţă ci ca o condamnare pentru moarte, în timp ce chemarea lăuntrică favorizează numai pe credincioşi, aleşi prin iluminarea Duhului Sfânt.

Chemarea lăuntrică presupune câteva acte cum ar fi credinţa şi pocăinţă. Primul act fiind credinţa pe care Duhul Sfânt o lucrează în noi. Calvin ca şi Luther consideră credinţa un dar fără plată a lui Dumnezeu, dar subliniază mai mult decât Luther aspectul intelectual al ei.

Credinţa spune Calvin constă în cunoaşterea lui Dumnezeu în Cristos, precum şi cunoaşterea voii Lui cu privire la noi. Temelia aceasta este puterea de convingere anterioară veridicităţii divine. Cu alte cuvinte, fără credinţă nu poţi să-L cunoşti pe Cristos şi voia Sa.

În ceea ce priveşte pocăinţa ea succede credinţa, care se întinde pe tot parcursul vieţii credinciosului, mortificând carnea, crucificând omul vechi şi invidiosul prin Duhul. Aceasta însemnând o adevărată întoarcere la Dumnezeu. Luther a susţinut mustrarea cugetului înaintea legi, iar Calvin susţinea că pocăinţa urmează după credinţă, şi pocăinţa produce credinţă. Calvin înţelege prin aceasta înnoirea vieţii, care urmează după credinţă. El admite că sunt mulţi biruiţi sau conduşi la ascultare de teoria conştiinţei, înainte ca ei să asimileze o cunoaştere a harului, dar aceasta el nu ar numi-o pocăinţă.

Luther nu s-a grăbit să arate o metodă de convertire, dar a susţinut o metodă biblică, de altfel unica, după care Duhul Sfânt, prin lege lucrează recunoaşterea vinei astfel încât omul (păcătosul) este interesat ce trebuie să facă pentru mântuire.

Prin Evanghelie însă vede descoperirea pe care o are păcătosul pocăit cu privire la dragostea lui Dumnezeu în Cristos, acesta lucrând credinţa care primeşte neprihănirea pe care o dă Dumnezeu.

Calvin deşi a aşezat credinţa înaintea pocăinţei, a observat totuşi că nu se potrivea complet Scripturii, în care Cristos şi Ioan Botezătorul mai întâi, îi îndemnau pe oameni să se pocăiască. Dar chiar şi în aceste texte, Calvin nu vede decât dovezi ale ideii despre credinţă, care precede pocăinţa şi spune celor ce nu văd la fel că sunt atenţi la conexiunea silabelor şi dispreţuiesc sensul şi coerenţa cuvintelor. Totuşi lăsând la o parte conexiunea s-a împlinit vremea şi pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1:12), nu putem spune decât că pocăinţa trebuie să preceadă credinţa.

Sacramentele

Au fost considerate de către Calvin ca fiind mijloace ale harului alături de Cuvântul lui Dumnezeu.

Asemeni lui Luther, Calvin a redus sacramentele la cele şapte ale Bisericii Romano-catolice la două, acestea fiind Botezul şi Euharistia.

Spre deosebire de Zwingli care a acordat o importanţă minimă sacramentelor susţinându-le doar ca simboluri. Calvin crede ca şi Luther de altfel că un sacrament este ceva mai mult decât un simplu simbol, definindu-l ca pe un simbol exterior prin care Dumnezeu pecetluieşte făgăduinţele harului său pentru cugetele noastre, iar la rândul nostru mărturisim pietatea noastră faţă de El. Insă „sacramentele produc efectul pe care ele îl reprezintă, numai în cei aleşi „, pentru necredincioşi ele sunt doar semne fără conţinut. Pentru ca să fie eficiente, Duhul Sfânt, acest învăţător lăuntric care în interior deschide, mişcă şi luminează inima, trebuie să urmeze sacramentele.

Este de remarcat faptul că acest om Calvin nu s-a mulţumit să se folosească de concepţia altora despre sacramente, ci si-a format propria lui părere.

În concepţia sa Sacramentele au un caracter complimentar faţă de evanghelie care este Cuvântul lui Dumnezeu. Calvin le-a numit un ajutor potrivit asemănător predicării Evangheliei în vederea întăririi credinţei, iar alteori ca fiind o mărturie a harului lui Dumnezeu faţă de noi, confirmată printr-un semn exterior probabil fiind influenţat de Augustin.

Botezul

Calvin asemenea lui Luther, şi în contrast cu Zwingli, care vedea în botez numai un simbol intraductiv cu caracter obligatoriu, l-a considerat ca fiind o pecete a unui legământ „ca o diplomă sigilată „. Botezul spunea Calvin reprezintă intrarea noastră în Biserică şi întipărirea noastră în Cristos şi este făcut pentru confirmarea credinţei celor aleşi numit „sacramentalism cognitiv „.

Botezul semnifică pentru cei aleşi începutul „vieţii noi „din Biserică. El ne atestă iertarea păcatelor nu numai pentru trecut dar şi pentru viitor însă, spunea Luther, înlătură vina oricărui păcat prezent şi originar. El serveşte atât pentru confirmarea credinţei, cât şi ca o mărturie înaintea oamenilor. El semnifică, atestă, însă Calvin are marele merit că nu spune nicăieri că botezul „ar conferi” sau „ar da” viaţă nouă sau iertarea păcatelor, botezul fiind deci înţeles biblic ca „mărturia unui cuget curat ” (1 Petru 3:21). Asemenea lui Luther, Calvin a admis botezul copiilor mici contra anabaptiştilor.

Calvin ca şi Luther a considerat că Botezul este necesar pentru toţi creştinii, fiindcă este poruncit de Cristos, şi aşa cum susţinea Luther noi nu-i cunoaştem pe cei aleşi din Biserică de aceia trebuie botezaţi toţi, însă nu este necesar pentru mântuire. Copiii nebotezaţi nu sunt „lipsiţi de harul regenerării „.

Spre deosebire de Luther care a permis oricărui membru din biserică în caz extrem să administreze botezul, Calvin spune că nici în caz de necesitate nu este corect ca persoane private să-şi asume administrarea botezului… Aceasta este o parte a ministerului din Biserică. Doctrina după care botezul este necesar mântuirii este denumită de Calvin ca o concepţie rău-formulată din care rezultă consecinţe vătămătoare, această concepţie este susţinută de Luther.

Despre copiii credincioşilor, Calvin afirmă că sunt născuţi în relaţie de legământ, astfel sacramentul este adăugat după aceea ca o pecete ş, nu ca să dea eficienţă făgăduinţei lui Dumnezeu, ca şi cum ar avea nevoie de validitate în ea însăşi, ci numai ca să ne-o confirme.

După Calvin modul de botezare nu are nici o importanţă fie scufundare, fie stropire, fie turnare. Luther însă susţinea ideea botezului prin scufundare. „Bisericilor spunea Calvin trebuie să li se lase libertatea să aleagă în această privinţă potrivit cu diferenţa dintre ţări „, deşi ” este sigur că scufundare era practica bisericii antice.

Euharistia

Un alt sacrament nu mai puţin important decât primul a fost euharistia. Acesta a fost unul din punctele mari care îl desparte pe Calvin de Luther în ceea ce priveşte înţelegerea lui.

Calvin a susţinut o prezenţă reală a lui Cristos în Cina Domnului însă nu aşa cum o vedea Luther fizică şi spirituală. Nu a fost de acord cu Zwingli că mâncarea trupului lui Cristos şi băutul sângelui lui Cristos ar însemna doar primirea lui Cristos prin credinţă.

Când s-a pus problema prezenţei lui Cristos în elementele Cinei, Calvin a luat ca şi Butcer calea de mijloc între Luther şi Zwingli, mai aproape de reformatorul elveţian în formă şi de cel german în duh. Astfel nega prezenţa fizică a lui Cristos, însă susţinea în cei mai clari termeni o prezenţă spirituală a lui Cristos simţită prin credinţă şi nu o prezenţă fizică, cum susţinea Luther.

Calvin a fost foarte clar atunci când şi-a susţinut doctrina; astfel într-un tratat din 1540 el explică învăţătura sa despre cina Domnului. Cristos este în ceruri, iar prezenţa lui este spirituală; Duhul Sfânt aducând puterea lui Cristos şi a trupului sfânt între credincioşi refuzând astfel să creadă în transsubstanţiere.

Când Calvin vorbeşte despre prezenţa lui Cristos în euharistie spune că Isus mă îndeamnă să iau să mănânc şi să beau trupul şi sângele Lui sub formă de pâine şi vin, eu cred că El însuşi mi el dăruieşte şi eu le primesc. El merge mai departe şi spune că în misterul cinei sub simbolurile pâinii şi vinului, Cristos ne este oferit cu adevărat, chiar trupul şi sângele Său, în care El a împlinit toată ascultarea ca să obţină îndreptăţirea noastră. Iar scopul acestei arătări este mai întâi ca noi să putem fi uniţi într-un trup unic cu El, iar în al doilea rând, ca fiind făcuţi părtaşi ai substanţei Lui să putem experimenta puterea Lui în comunicarea tuturor binecuvântărilor.

Calvin nu admite transsubstanţierea, aşa cum nici Luther nu era de acord cu ea. Calvin însă nu este de acord nici cu consubstanţierea pe care o susţinea o susţinea Luther. El crede într-o prezenţă reală, dar spirituală a lui Cristos şi că în momentul cuminecării, Cristos fiind la dreapta lui Dumnezeu în cer coboară pe pământ însă credincioşii prin putere Duhului Sfânt sunt ridicaţi la comuniunea cu Cristos. Astfel sufletul credinciosului este răpit în cer, iar trupul lui Cristos, care stă de-a dreapta Tatălui şi nu este prezent pretutindeni, se varsă din cer ca o putere în sufletul celui credinciosului predestinat pentru fericire. Iar sufletul celui predestinat pentru condamnare, rămâne jos pe pământ, acesta primind doar pâine şi vin.

În timp ce Luther susţinea prezenţa lui Cristos în euharistie, Calvin credea că sufletul este dus la cer. Ceea ce susţine Calvin adică prezenţa spirituală a lui Cristos nu este nici transsubstanţiere, nici consubstanţiere, nici simbolism. Ea este o prezenţă spirituală.

Este interesant şi trebuie înţeles ce vrea să spună Calvin prin cuvintele:” Noi primim cu adevărat în acelaşi timp trupul însuşi”. El nu vrea să spună că trupul ci toate binecuvântările, pe care Cristos le oferă în trupul Său. Calvin neagă orice prezenţă reală fizică a lui Cristos, (aceasta susţinea Luther) şi susţine numai influinţa spirituală a lui Cristos, puterea lui şi eficienţa Sa ca Răscumpărător.

În consecinţă trupul lui Cristos şi sângele lui sunt luate cu pâinea şi vinul, nu oral, pe gură, cum susţinea Luther ci spiritual prin credinţă. Pâinea şi vinul sunt semne care ne reprezintă nouă hrana invizibilă pe care o primim din trupul şi sângele lui Cristos. Şi din cauză că taina aceasta, a unirii secrete a lui Cristos cu credincioşii, este de neînţeles prin natură. El arată o figură şi o imagine a ei în semne vizibile şi dând semne şi gajuri ne-o face tot aşa de sigură pentru noi, ca şi cum am privi cu ochii noştri. Cu alte cuvinte, noi prin euharistie avem un mijloc prin care putem să ne hrănim din Cristos şi să participăm în El, într-o unire cu Cristos.

(SURSA:http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Articole/Calvin%20si%20Luther.html )

MISIONARISMUL ÎN PRIMELE VEACURI (Apostolul Andrei in Dobrogea)

Creştinismul s-a născut prin misionarism, trăieşte şi se răspândeşte prin misionarism. Cristos Domnul Însuşi a fost cel mai minunat misionar. El a părăsit gloria cerului şi a venit pe pământ, să ne aducă vestea bună a dragostei dumnezeieşti; „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul” şi în sfârşit, Şi-a dat viaţa ca Jertfă pentru mântuirea noastră.

Toţi cei doisprezece apostoli au fost misionari. În Evanghelia după Matei 10:1-42, ni se relatează trimiterea lor în misiune. Iar, după pogorârea Duhului Sfânt la Rusalii, când au primit puterea de a fi martori, ei au făcut lucrarea misionară începând de la Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului. Iată pe scurt pe unde au misionat ei:

Apostolul Matei a predicat Evanghelia vreo 12 sau 15 ani în Iudeea, apoi se spune că a plecat în Etiopia unde a întemeiat multe biserici creştine, a mers în Parţia, Asia Mică şi a ajuns până în Tracia. Unele tradiţii spun că el a suferit moartea de martir la Lisimachia.

Apostolul Ioan a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria, apoi a mers la Efes, unde a lucrat până la exilarea lui în insula Patmos.

Apostolul Toma spun unele tradiţii că a mers să predice în Persia şi că a ajuns până în India, unde a format biserici creştine, apoi a suferit moartea de martir.

Apostolul Petru a predicat la Ierusalim, în Samaria, în Antiohia, apoi a misionat în răsărit, la evreii rămaşi în Babilon. Unii sunt de părere că denumirea de Babilon e figurativă şi însemnează Roma. A murit moarte de martir.

Apostolul Pavel a misionat în Asia Mică, în Cipru, în Macedonia, în Grecia, la Roma şi probabil a ajuns până în Spania.

Barnaba a fost cu apostolul Pavel în prima călătorie misionară prin insula Cipru şi Asia mică, iar în a doua călătorie a mers cu Marcu din nou în Cipru.

Apostolul Bartolomeu sau Natanael a făcut misiune în părţile răsăritului, prin Persia, Mesopotamia, Egipt şi Armenia.

Apostolul Andrei a făcut misiune în Sciţia, spune istoricul Eusebiu. Epifaniu, un călugăr de pe vremea luptelor iconoclastice, 775-842 după Cristos, a scris o istorie a vieţii apostolului Andrei, după datele culese din scrieri ale altor autori, dinaintea lui. El spune că Andrei a făcut trei călătorii misionare în nord. Fiecare călătorie o începea de la Ierusalim, unde se întorcea iarăşi pentru sărbătorirea Paştelor.

În prima călătorie, ar fi avut ca tovarăş pe Matia, apostolul ales în locul lui Iuda şi că ar fi ajuns prin Pont, Capadocia şi Sciţia (părţile Dobrogei, Munteniei şi Basarabiei).

În a doua călătorie, se spune că a mers cu apostolul Ioan până la Efes. Acolo Andrei ar fi avut o vedenie în care Domnul i-a zis: „Mergi în Bitinia, că pe tine te aşteaptă încă Sciţia”. Astfel, el s-a îndreptat într-acolo predicând, înfiinţând biserici, iar când a ajuns la Odisopol (Varna), a lăsat acolo pe Apion, unul din ucenicii săi, iar el a mers mai departe cu vestirea Evangheliei.

În a treia călătorie misionară, se spune că Andrei a avut ca însoţitori pe Matia, pe Simon Cananitul şi pe Tadeu. Ajungând la Edesa în Macedonia, l-a lăsat acolo pe Tadeu, iar el, cu ceilalţi doi apostoli, a misionat în nord în Dobrogea noastră şi că a ajuns până la Dioscur (Sevastopolul de azi). În timp ce predica în Dobrogea, au venit la Andrei trei bărbaţi tineri numiţi: In, Pin şi Rim. Unii istorici spun că au fost daci, alţii susţin că au fost sciţi. Ei au ascultat predicarea Evangheliei, au crezut şi au fost botezaţi. Ei au fost de mult ajutor lui Andrei în lucrarea misionară în Dacia din stânga Dunării, prin părţile Moldovei şi Basarabiei. În lucrare, ei s-au dovedit misionari plini de zel sfânt, dar după un timp au fost martirizaţi – spune G. M. Ionescu în „Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană” 1905, pagina 49.

La Caracicula, judeţul Constanţa, este o peşteră-labirint, care în popor e numită Peştera Sfântului Andrei (Mitropolia Banatului Nr. 2, 1988, pagina 127). Se presupune că acolo îşi avea apostolul locul lui de găzduire.

Întorcându-se spre casă, a trecut prin Ahaia (Grecia). Peste tot el predica Evanghelia şi mulţi au crezut în Cristos Domnul. Chiar şi soţia guvernatorului ar fi fost convertită, lucru care l-a înfuriat pe guvernator, l-a prins la Patra şi l-a condamnat la răstignire pe o cruce în formă de X. De aceea, se numeşte crucea Sfântului Andrei.

Sămânţa aruncată de apostolul Andrei pe meleagurile răsăritene ale României de azi a prins rădăcini şi a adus roadă. Numărul celor convertiţi s-a mărit mult cu soldaţii creştini veniţi în cadrul trupelor romane. G. M. Ionescu în opul citat, la pagina 55, spune: „Împăratul Traian, pentru apărarea hotarelor Daciei contra barbarilor, a poruncit ca toate legiunile ce mărturisesc numele lui Cristos să fie trimise în Dacia. Căci este ştiut că pe la începutul secolului al II-lea erau în Dacia legiuni întregi creştine. Traian, se crede că a făcut aceasta din două cauze politice: a) ca să asigure hotarele imperiului roman contra barbarilor cu legiuni creştine, care erau cele mai viteze şi b) pentru a curăţi imperiul de creştini, care ameninţau cu nimicirea totală a divinităţilor romane… Pe timpul lui Adrian s-au trimis în Dacia 14.000 ostaşi creştini”.

Se ştie şi faptul că împăratul Traian a adus pe pământul Daciei o mulţime de colonişti. Între ei au fost mulţi creştini. Golubinski şi G. Enăceanu, în lucrările lor de istorie, afirmă că relatările istorice despre împăratul Traian că ar fi adus în Dacia colonişti creştini sunt în totul adevărate. Acelaşi lucru îl susţine şi Petru Maior în „Istoria Bisericii”, Buda 1813, pagina 4.

De asemenea, numărul creştinilor pe pământul Daciei s-a mărit prin creştinii ce s-au refugiat aici, din cauza prigoanelor. Datorită faptului că mulţi militari şi chiar ofiţeri erau creştini, edictele de prigoană ale Romei, aici, nu prea au avut efect. Dumitru Stănescu în cartea sa: „Viaţa religioasă la români”, Bucureşti 1906, pagina 1. scrie: „Creştinismul, adus aici odată de ostaşul roman din toate părţile imperiului, dar mai ales din Asia Mică, unde creştinismul era în floare din primul secol după Cristos a fost mărit cu numărul celor ce căutau azil pentru credinţa lor creştină în părţile depărtate şi necontrolate ale imperiului”.

Istoricul nostru A. D. Xenopol în opera sa „Istoria Românilor din Dacia Traiană” volumul II, 1888, susţine răspândirea creştinismului în Dacia în primul secol şi dă ca dovadă o seamă de termeni religioşi de origine latină introduşi în limba română de la formarea ei. La pagina 91, el pune întrebarea: “Într-adevăr, cum ne-am putea închipui ca limba română să fi luat mai târziu elemente latineşti pentru a le aplica la noţiuni privitoare la religia creştină?” Acelaşi lucru îl susţine şi Vasile Pârvan în lucrarea sa: „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului Daco-roman”, Bucureşti 1911, paginile 74-116.

Creştinismul din Dacia, de asemenea, este pomenit de cei trei mari scriitori creştini: Iustin Martirul, Tertulian şi Origen. Aceştia erau departe de Dacia, dar fiindcă creştinismul acestora era viguros, activ în ce priveşte misiunea, li s-a dus vestea în tot imperiul roman. Lumina străluceşte până departe şi peste veacuri a ajuns până la noi.

E trist faptul că mulţi din credincioşii de astăzi sunt desculţi, nu mai au ca încălţăminte râvna Evangheliei păcii. Sunt mii de fraţi români, care nu ştiu nimic de mântuirea lui Dumnezeu, ci trăiesc în toate păcatele: mint, înjură pe Dumnezeu şi pe aproapele, fură, înşeală, beau până nu se mai pot purta, iubesc plăcerile, dansurile, trăiesc în desfrâu, duşmănesc pe alţii, sunt aroganţi, egoişti, bârfitori, trădători, tăgăduitori de Dumnezeu şi totuşi se numesc creştini. O, nu, nu aşa au fost creştinii din Dacia, ci păgânii. Creştinii au părăsit toate aceste păcate şi au trăit o viaţă frumoasă pentru Dumnezeu. În ei ardea dragostea pentru aproapele. De aceea, ei împărtăşeau tuturor vestea bună a Evangheliei şi chemau lumea la pocăinţă. O, Doamne, ridică şi azi aşa creştini!

Pe la sfârşitul primului veac, toţi apostolii erau morţi. Ei au fost inspiratorii lucrării misionare şi ne-am aştepta să constatăm un declin în răspândirea creştinismului. Pe de o parte, prigoanele au fost groaznice, pustiitoare, îndeosebi sub Nero şi Domiţian. Pe de altă parte, creştinismul era pe atunci o religie simplă, nu avea preoţi în odăjdii, nu avea temple, nu avea ceremonii care să izbească ochii, să atragă lumea. Păgânii aveau temple măreţe, preoţi îmbrăcaţi în odăjdii strălucitoare, ceremoniale pompoase, sărbători cu mese bogate, însoţite de dansuri, dezmăţ şi orgii, precum şi favorurile împăratului. Toate acestea apelau la firea pământească. În mod firesc, unii gândeau că creştinismul era sortit nimicirii, nu răspândirii. Dar n-a fost aşa, căci era lucrare dumnezeiască.

A. M. Renwick şi A. M. Barman în cartea lor: „The Story of the Church”, Inter-Varsity Press, 1986, la pagina 22, vorbind de această perioadă, spun: „Suntem uimiţi de ceea ce au realizat ei. Fără nici o grandoare lumească, cu puţină influenţă socială, fără clădiri de biserici, acei creştini de la început au mers din putere în putere, în ciuda opoziţiei marelui imperiu roman şi a amarei animozităţi a păcătoasei lumi păgâne, care îi ura din pricina că puritatea vieţii creştinilor condamna lipsa lor de standarde morale. Adevărata esenţă a organizaţiei bisericii, a vieţii şi a închinăciunii creştine, în primele două veacuri, a fost simplitatea. Nu era nici un fel de formalism şi pompă, acestea au pus stăpânire doar mai târziu, când viaţa spirituală a ajuns în declin… Biserica activa cu putere. Nu numai păstorul, ci mulţi din cei prezenţi luau parte la serviciu, căci pentru ei preoţia tuturor credincioşilor era o puternică realitate. Pe la sfârşitul primului secol Evanghelia a ajuns până departe…”.

Cele patru mari centre ale lumii de atunci, Ierusalimul, centrul religiei monoteiste, Antiohia, centrul culturii, Alexandria, centrul ştiinţei şi Roma, centrul forţei, toate aveau mari comunităţi creştine. În răsărit, creştinismul a ajuns până în Persia şi prin refugiaţi evrei-creştini de la Ierusalim până în India. În apus până în Spania, iar în nord până în Britania. În „Ecclesiastical History of the English People” de istoricul Bede, (673-716), în introducere se spune: „Creştinismul a fost bine înrădăcinat în Britania în timpul stăpânirii romane. El a supravieţuit evacuării romanilor în zonele de nord şi de vest, unde populaţia băştinaşă britanică a rămas liberă de ocupaţia anglo-saxonă…”. Bretonii şi-au păstrat credinţa creştină necoruptă, nealterată până sub domnia lui Diocleţian.

E adevărat că nu prea avem multe nume de misionari din primele secole, căci ei toţi erau misionari. Nu ştim precis cine a dus Evanghelia în Britania. Părerea istoricilor e că unii din ofiţerii şi soldaţii de ocupaţie au fost creştini şi au plantat biserici în ţara ocupată. De altfel, noi nu ştim numele nici a celor ce au vestit Evanghelia în Antiohia, la Roma, la Cartagena, la Alexandria. Doar în veşnicie le vom cunoaşte numele, acum le cunoaştem doar lucrarea. Important e faptul că au existat creştini, care împuterniciţi de Duhul Sfânt, au devenit misionari peste hotare, formând biserici dinamice, adevărate focare de răspândire a creştinismului. Ce mult ar trebui să se roage toţi adevăraţii credincioşi: Doamne, ridică şi azi asemenea bărbaţi şi aşa biserici!

Noi ne mişcăm prea încet în lucrarea misionară. Ei n-au avut maşină, autobus, tren, avion, motocicletă, nici măcar bicicletă; n-au avut poştă organizată, n-au avut reviste, nu telefon, telegraf, radio, televiziune sau sateliţi de comunicaţie şi totuşi lucrarea lor de răspândire a Evangheliei a depăşit cu mult lucrarea noastră, noi, care ne bucurăm de cele mai moderne mijloace de transport şi de comunicaţie. Ei mergeau apostoleşte, dar au mers şi au vestit Evanghelia. Nu ştiau dacă se vor mai întoarce acasă sau vor ajunge la rug sau în circ sfâşiaţi de fiare. Ce oameni de sacrificiu! Ce adevăraţi misionari, fără să-i numească cineva misionari! Ce minunaţi purtători de cruci, ca să vestească lumii marea Jertfă de pe cruce!

Adevăraţii credincioşi de astăzi ar trebui să cerceteze mai îndeaproape viaţa creştinilor de la început. Ar avea multe de învăţat şi de aplicat în viaţă. La o parte cu moleşeala, cu comoditatea, cu desfătarea la servicii frumoase! Alţii pier, şi pier pe veci! Săriţi, salvaţi pe-ai voştri fraţi!

În primele veacuri nu au fost societăţi misionare, cărţile Noului Testament încă nu erau puse împreună, nu a fost o vreme prielnică, o vreme de libertate religioasă, ci de sângeroase prigoane. Dar, creştinii nu s-au oprit la piedici, nu s-au speriat de greutăţi, nu s-au lăsat intimidaţi de ameninţări şi nu s-au îngrozit de torturi, schingiuiri şi martiraj, ci au mărturisit Cuvântul sfânt, chiar şi celor trimişi să-i aresteze, şi schingiuitorilor, ba chiar şi guvernatorilor sau împăratului în faţa căruia erau duşi la judecată. Au fost cazuri când mărturia, plină de curaj şi de putere sfântă, a făcut ca însuşi guvernatorul să devină creştin. E cunoscut cazul lui Cromaţiu, Prefectul Romei care, după convertire prin cei pe care-i judecase, a renunţat la înalta sa slujbă şi s-a retras din Roma.

Istoricul bisericesc Eusebiu în „Istoria Bisericească”, cartea III-a, capitolul 37, spune: “În acele vremuri au fost mulţi care au deţinut primul rang în succesiunea apostolică. Aceştia, ca sfinţii ucenici, au clădit biserici pe temeliile care au fost puse mai dinainte de apostoli. Ei au sporit cu mult mijloacele de răspândire a Evangheliei şi au împrăştiat seminţele mântuirii şi ale împărăţiei cerurilor până departe în lume. Cei mai mulţi din ucenicii acelei vremi, animaţi de o iubire mai înflăcărată pentru Cuvântul divin, au îndeplinit perceptul Mântuitorului, împărţind bunurile lor pământeşti celor lipsiţi. După aceea, părăsindu-şi ţara lor, au îndeplinit slujba de evanghelişti, ducând vestea cea bună celor ce încă n-au auzit de credinţă şi în timp ce-L proclamau pe Cristos, distribuiau şi porţiuni din sfintele Evanghelii”.

Atât din lucrarea lor, cât şi din scrierile lor, care au ajuns până la noi, se constată că erau stăpâniţi de o dragoste fierbinte pentru cei nemântuiţi şi căutau să-i smulgă din robia păcatului. Porunca Domnului Isus: „Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia”, era ascultată în totul, de toţi. Când Sabinus, guvernatorul Bitiniei, a întrebat pe Lucian cine l-a autorizat să predice, acesta a răspuns: „Legea dragostei şi a umanismului obligă pe toţi oamenii să caute să-şi convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putinţă spre a-i salva din ghearele diavolului”. Ei preferau mai bine să moară decât să tacă, să nu spună altora despre dragostea lui Dumnezeu. Guvernatorul din Lion văzând curajul sfânt la toţi creştinii, a zis: „Ce rost au toate persecuţiile, dacă ei totuşi rămân credincioşi şi îndrăznesc să-L mărturisească pe Cristos, iar vechilor zei refuză să le sacrifice?”

E foarte important să ne dăm seama cum misionarismul lor a dus la rapida răspândire şi înmulţire a creştinismului. Noi, de multe ori, trecem cu vederea acest fapt extrem de important. El e uimitor, în timp de 50 de ani de la răstignirea Domnului Isus Cristos, găsim biserici creştine în toate oraşele principale ale imperiului roman. Scriitorul roman Tacitus declară că Nero, anii 37-68, a găsit o mare mulţime de creştini să persecute. Pliniu cel Tânăr, anii 52-117, guvernator al Bitiniei, prieten al împăratului Traian, îi scria acestuia despre creştini că „au pătruns nu numai în oraşe, ci şi la sate şi în locurile de la ţară, astfel că templele sunt aproape goale”. D. Petrescu în cartea „Martirii crucii” spune că Drosida, fiica împăratului Traian, a devenit creştină în ascuns. Oare care servitoare sau sclavă a ei i-o fi predicat pe Cristos? În „Atlas of the Bible”, editat de revista Reader’s Digest, 1981, la pagina 205 citim: „Prin anul 100 s-a estimat că erau peste 300.000 creştini în imperiul roman… vreo 80.000 erau numai în Asia Mică”.

Adrian a urcat pe tronul Romei în anul 117 după Cristos şi la acea vreme a trimis în Dacia 14.000 de soldaţi creştini (Johannis Corvini, „Istoria persecuţiilor” lib. X – XII).

Iar în anul 286 după Cristos, Legiunea Tebană care era compusă din 6.666 soldaţi şi ofiţeri, toţi erau creştini. Ei erau în răsărit până ce împăratul Maximian le-a ordonat să-l însoţească în Galia, spre a reprima răscoala din Burgundia. Ei au plecat, au trecut Alpii având ca şi comandanţi pe Mauritius, Candidus şi Exupernis. Ajungând la destinaţie, s-au unit cu trupele cu care venise Maximian. Înainte de a pleca la luptă, împăratul a poruncit să se facă o jertfă şi fiecare ofiţer şi soldat să depună jurământul faţă de Maximian că-l va ajuta să stârpească creştinismul. Cum era natural, Legiunea Tebană a refuzat participarea la jertfă şi la un aşa jurământ. Aceasta l-a înfuriat peste măsură pe împărat, care a poruncit decimarea legiunii. Tot al zecelea soldat a fost omorât cu sabia. S-a poruncit din nou supunerea, dar ei au mărturisit cu toţii că sunt creştini şi nu pot participa la sacrificiu şi la jurământ. A urmat a doua decimare. Şi fiindcă nici după a doua decimare nici unul nu a fost gata să se lepede de credinţă şi să asculte de împărat, Maximian, înnebunit de furie, a poruncit ca toată Legiunea Tebană să fie masacrată de celelalte trupe. Martirizarea Legiunii Tebane s-a făcut pe ziua de 22 septembrie anul 286, relatează Fox în „Cartea Martirilor”, ediţia 1978, pagina 23. Aceasta arată numărul mare al creştinilor pe acea vreme, precum şi credincioşia lor de neclintit.

Pe la anul 200, Tertulian scria în Apologia sa: „Suntem de ieri şi totuşi am ajuns să umplem pământul şi toate ale voastre: oraşele, insulele, municipiile, consfătuirile voastre intime, tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul, numai templele vi le-am lăsat”. El era avocat din Cartagena şi scria pentru apărarea creştinilor. El n-a exagerat, căci era o vreme de crunte prigoane; deci nu s-a lăudat făcând această afirmaţie, căci aceasta ar fi aţâţat mai tare pe prigonitori. Dimpotrivă, el redă cuvintele lor: „Se strigă împotriva noastră că cetatea este ca stăpânită de noi; că pe ogoare, în fortăreţe, pe insule, pretutindeni predomină creştinii; se întristează ca de o nenorocire că oricare ar fi sexul, vârsta, starea socială sau rangul, trec de partea acestui nume” (de creştin). Dacă nu era acesta adevărul, fiţi siguri că el ar fi spus că e doar o acuzare, dar el recunoaşte despre creştini că au pătruns peste tot.

Împăratul Septimiu Sever (193-211), care a trăit tocmai în acea vreme, s-a îmbolnăvit grav şi datorită îngrijirii date de un medic creştin, s-a însănătoşit. Sub influenţa acestuia, el a căutat să stopeze prigoanele, dar ele au continuat în provincii, datorită guvernatorilor. Caracala Marcus Aurelius, fiul lui Septimiu Sever, a fost crescut de o doică creştină. Deci, e clar că ei, creştinii au pătruns în palatul imperial.

Fiindcă în Africa de nord au continuat persecuţiile, Tertulian a scris o scrisoare guvernatorului din Cartagena. Din scrisoare se constată numărul mare de creştini în Africa de nord pe la anul 200 după Cristos. El zice: „Dacă voieşti ca şi mai departe să continui cu persecuţiile contra creştinilor din Africa, te întreb ce ai de gând să faci cu miile de creştini de toate vârstele şi din toate clasele sociale, care de bună voie se vor prezenta înaintea ta şi se vor declara creştini? Vei avea destule ruguri şi săbii să stingi viaţa acestora? Numai din Cartagena va trebui să duci la eşafod o zecime din locuitori”. Pe la anul 149, înainte de Cristos, Cartagena avea o populaţie de 700.000 locuitori. Dacă după războaiele punice au rămas să zicem numai 300.000 locuitori, înseamnă că în Cartagena erau 30.000 de adevăraţi creştini. În care oraş din România ai găsi un aşa procentaj de adevăraţi creştini, nu doar cu numele, ci gata să meargă la martiraj pentru credinţa lor? Nu e izbitor numărul mare de creştini în Cartagena: o zecime din populaţie?

Un alt amănunt care arată roadele misionarismului lor şi rapida răspândire a creştinismului, în ciuda tuturor prigoanelor, sunt osemintele martirilor din catacombele Romei. Dr. A. H. Strong în Teologia Sistematică, ediţia a 29-a, 1974, la pagina 191, spune că după arheologul Rawlinson, catacombele Romei ar cuprinde 900 mile de străzi subterane, cu aproximativ şapte milioane de oseminte ale martirilor. După Northcote, ar fi vreo 350 de mile cu aproape trei milioane de oseminte. Catacombele au slujit ca loc de înmormântare, o perioadă de două sute şi ceva de ani. Dar, trebuie să ţinem seama că nu toţi martirii au fost îngropaţi la Roma. Cei martirizaţi în Alexandria, în Antiohia, Efes sau Cartagena au fost îngropaţi acolo. Doar cei martirizaţi la Roma au ajuns să fie depuşi în catacombe. Pe de altă parte, nu toţi creştinii au fost martirizaţi, nici chiar în Roma. Între cele 10 valuri de prigoane au fost şi perioade de linişte. Prigoanele au început cu Nero, prin anul 64 după Cristos şi s-au terminat cu Diocleţian la 312. Acum, gândiţi-vă dacă numai martiri în Roma au fost trei milioane, câţi creştini au fost în această perioadă acolo şi câţi pe tot pământul?

Convertirea acelor milioane a fost o muncă uriaşă, un misionarism dinamic, o adevărată bătălie pentru convertirea lumii. De ce nu e şi azi o aşa lucrare? Proorocul Isaia ne dă răspunsul în capitolul 59:1-2: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!” Deci, spre a face misionarism trebuie înlăturat orice păcat şi atunci Duhul Sfânt ne poate folosi (2 Timotei 2:21).

Credincioşi de pretutindeni, e vremea să fim adevăraţi creştini! Dumnezeu ne cere aceasta şi lumea din jurul nostru aşteaptă aceasta. Înapoi la misionarismul primar! La acel misionarism care nu ţine cont de piedici, de greutăţi, de preţul ce trebuie plătit, ci are în vedere porunca dumnezeiască şi valoarea nespus de mare a unui suflet. Avem toate mijloacele la îndemână, doar trebuie folosite. Poţi face misionarism prin scrisori la prieteni de ai tăi sau chiar la necunoscuţi, poţi prin telefon, prin tratate, prin vizite, printr-o farfurie de mâncare dusă unui bolnav sărac, printr-un Noul Testament, uitat în tren sau autobus, printr-o casetă împrumutată, printr-o carte bună dată cadou, printr-un abonament plătit la o revistă creştină care să fie trimisă unui suflet nemântuit pentru care te rogi, printr-o vizită în localitatea vecină sau în satul în care ai crescut, spre a le spune cum azi viaţa ta este schimbată de puterea lui Dumnezeu şi cum te bucuri de mântuirea Lui.

Misionarism nu înseamnă a predica de la amvon. În primele veacuri n-au existat amvoane, dar a existat misionarism înflăcărat. În timp ce Diocleţian, la 209 după Cristos, căuta să stârpească numele de creştin, Hermon al Ierusalimului pregătea 40 de misionari pe care i-a trimis apoi în diferite ţări. Unul din ei numit Efrem „s-a dus la sciţii ce locuiau pe lângă Dunăre şi acolo propovăduind, pe mulţi i-a adus la Cristos”. El a predicat în Goţia (România de azi) timp de zece ani. El a suferit moartea de martir, prin tăierea capului. Nimeni care îndrăzneşte azi să facă aceasta nu are de îndurat ce a îndurat Efrem.

Doamne, ridică şi azi aşa misionari!

(SURSA:http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Lumini%20peste%20veacuri/II.1.%20Misionarismul%20in%20primele%20veacuri.html )

JAN HUS

O altă revoltă serioasă împotriva supremaţiei papale a urmat în Boemia. Aici încă de prin veacul al IX-lea Biblia a fost tradusă şi serviciile religioase se făceau în limba poporului. Lucrul acesta nu a plăcut papei, de aceea când puterea scaunului papei s-a întărit, Papa Grigore al VII-lea dădu un edict prin care interzicea oficierea serviciilor divine în limba cehă. El spunea că e “bineplăcut lui Dumnezeu cel Atotputernic, ca adorarea să se facă într-o limbă necunoscută şi că nerespectarea acestei reguli a pricinuit multe rele şi erezii”. Prin aceasta se căuta menţinerea poporului în întuneric, iar preoţimea să trăiască cum vrea şi să poate lua cât mai mulţi bani cu ajutorul celor sfinte.

Din cauza persecuţiilor crunte dezlănţuite împotriva valdenzilor şi albigenzilor din Franţa şi Italia, o mare parte din aceşti credincioşi sinceri au apucat drumul pribegiei şi au ajuns până în Boemia. Aici, cu toate că n-au avut curajul să predice pe faţă învăţăturile lor evanghelice, totuşi au lucrat în taină şi au păstrat peste veacuri flacăra credinţei adevărate. Aveau înlesnirea că Evanghelia era tradusă în limba poporului. De aceea, nu o dată oameni luminaţi de adevărul sfânt, s-au ridicat, chiar înainte de Hus, şi acuzau cu toată vehemenţa păcatele clerului, decăderea bisericii şi stricăciunea poporului, chemând oamenii sa se întoarcă cu adevărat la Dumnezeu. Mulţi dintre aceştia au avut să plătească credinţa lor cu moartea de martir.

Într-o aşa stare, în anul 1367, într-o familie simplă s-a născut Jan Hus. Încă din fragedă copilărie a rămas orfan, căci i-a murit tatăl. Mamă sa era o bună credincioasă şi a căutat să-i dea o creştere în temerea de Dumnezeu. A făcut şcoala în comuna sa, apoi întră în universitatea din Praga, unde a fost primit să studieze gratuit din cauza că era sărac. Se spune că mama sa l-a însoţit şi când s-au apropiat de oraş, ea îngenunche alături de băiatul ei şi ceru ca Tatăl orfanilor să-i dea binecuvântarea şi să-i poarte de grijă. O, de ar face părinţii şi azi acelaşi lucru când îşi trimit copiii la oraş la şcoală.

În 1396 termină cu bine universitatea şi fiind binevăzut, e luat ca profesor. Având un deosebit succes, în anul 1401 e numit decan al facultăţii de filozofie, iar în 1403 e ales rector al universităţii. În anul 1402, el intră în tagma preoţească fiind hirotonit ca preot catolic al capelei Betleem. Înaintaşul său la capela Betleem a dat mare importanţă predicării Evangheliei în limba poporului. Cu toată opoziţia papei, Hus păstra obiceiul acesta. Amvonul acestei capele avea să-i arate convingerile sale, îndrăzneala sa, tăria sa. Aici învăţă să simtă cu poporul, să se înfrăţească cu ei.

Cu câţiva ani înainte, în Anglia, un preot catolic numit John Wycliffe (1320-1384), profesor la Oxford, a protestat cu toată puterea împotriva purtării scandaloase a călugărilor cerşetori şi a superstiţiilor din biserica catolică. El pretindea că toate învăţăturile bisericii care sunt în contrazicere cu Sfânta Scriptura, singurul izvor de învăţătura pentru creştini, să fie scoase afară. Între acestea se cuprindeau: celibatul la preoţi, liturghia, purgatoriul, închinarea la icoane, rugăciunile către sfinţi, folosirea la slujbele religioase exclusiv a limbii latine, ascunderea Bibliei de popor, indulgenţele etc. Wycliffe a tradus Biblia în limba engleză, punând-o în mâna poporului, iar prin o serie de scrieri căută să arate abaterile bisericii de la adevărul Evangheliei. Aceste învăţături au produs multă vâlvă. Un om învăţat din Praga numit Jerome, care fusese prin Anglia, la înapoiere, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Jerome se împrieteni cu Hus şi-i împrumută scrierile lui Wycliffe. Ajuns în posesia acestor scrieri, Hus le studie cu de-amănuntul. El văzuse şi până atunci unele lucrări nepotrivite, dar acum ochii i se deschiseră şi văzuse toată decăderea bisericii şi adevăratul caracter al papalităţii. Hus adoptă aproape toate vederile lui Wycliffe.

Înainte s-a interesat numai de filozofie şi de teologia scolastică, acum s-a apucat în mod sârguincios de studierea Bibliei. De la amvonul capelei Betleem, cât şi de la catedra Universităţii, Hus începu să denunţe păcatele clerului, lucru care în scurt timp îi atrase mulţi duşmani. Fiind însărcinat să facă o anchetă la o biserică din apropierea oraşului Praga, unde se pretindea din partea unor preoţi catolici că se fac minuni chiar cu sângele lui Cristos, el nu ezită să demaşte toată înşelătoria, distrugând astfel faima acelui loc şi îndemna poporul să nu umble după semne şi minuni, ci să cerceteze Scripturile.

În 1409, papa opreşte folosirea scrierilor lui Wycliffe şi porunceşte arderea lor, oriunde s-ar găsi. Aceasta grăbi conflictul între Hus şi arhiepiscopul său. Hus nu se intimida şi continuă să predice cu mai multă îndrăzneală învăţăturile lui Wycliffe.

Opoziţia eclesiastică crescu zi de zi împotriva lui. În 1410, arhiepiscopul din Praga, gelos pe faima lui Hus şi rănit de atacurile lui, a convins pe papa Alexandru al V-lea că primejdia husită e mare, aşa că acesta publică o “bulă” prin care interzise lui Hus să mai predice şi îl soma să se prezinte la Roma în faţa papei. Hus, susţinut de rege, de universitate şi popor nu dădu atenţie invitaţiei, ci merse chiar mai departe. El şi simpatizanţii lui au afirmat că nici papa, nici episcopul nu are dreptul să tragă sabia: că indulgenţele sunt fără valoare, că nu banii, ci pocăinţa condiţionează iertarea, că Statul poate confisca averile bisericeşti care sunt întrebuinţate de preoţi contrar legilor, iar o bulă papală adusă la Praga în 1412, prin care se vestea iertarea păcatelor celor ce vor da bani pentru armata papei, a fost combătută, poporul îndemnat să nu dea bani şi bula arsă.

Fiindcă Hus nu se prezentă în faţa papei, acesta îl judecă şi condamnă pe Hus, iar oraşul Praga e pus sub anatemă. Aşa ceva pe vremea aceea însemna mult. O aşa sentinţă rostită asupra unui oraş băga în groază pe locuitorii lui.

Catolicii erau învăţaţi că papa deţine cheile cerului şi ale iadului, că regiunea anatemizată va fi lipsită de binecuvântări, că cei ce mor sunt excluşi de la fericire, până când papa va găsi cu cale să ridice anatema. În tot timpul acesta, bisericile erau închise, serviciile divine erau suspendate, cununiile erau oficiate în curtea bisericii, iar morţii nu se îngropau în cimitir, ci în dunga şanţului sau pe câmpii.

Când trimişii papei au adus sentinţa aceasta la Praga, oraşul se cutremură. Hus era socotit ca fiind cauza tuturor nenorocirilor. Numărul celor ce cereau ca Hus să fie predat papei creştea din zi în zi. Nu i se mai dădu voie să predice la capela Betleem. De aceea el se despărţi de membri săi iubiţi şi se retrase la ţară. Pretutindeni pe unde a ajuns, a predicat Evanghelia. El ţinu întruniri pe câmp. Sute şi mii de oameni se adunară să-l asculte şi erau gata să-i urmeze învăţăturile. El atacă indulgenţele şi spuse oamenilor să nu-şi mai dea banii pe ele, căci nu pot să dea mântuire, proclamă Scripturile, Cuvântul lui Dumnezeu, ca singura autoritate supremă şi că nici papa, nici împăratul nu trebuie ascultat, dacă poruncile lor nu se potrivesc cu Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta, încercarea papei de a înăbuşi lucrarea Evangheliei, mai degrabă a slujit la răspândirea ei. Şi pe acolo îşi aduse aminte de credincioşii de la capela Betleem, care prin el se apropiaseră de Dumnezeu. Spre mângâierea şi lămurirea lor că nu s-a lepădat de adevărul descoperit, aşa cum pretindeau unii, el le-a scris o scrisoare în care spunea: “Să ştiţi că numai îndemnat de învăţătura şi exemplul lui Cristos m-am retras din mijlocul vostru, spre a nu deveni pentru cel cu gânduri rele o pricină de osânda veşnică şi pentru cei buni un motiv de întristare şi persecuţie. M-am retras pentru că preoţii nelegiuiţi să nu poată opri cu desăvârşire predicarea Cuvântului lui Dumnezeu între voi. Nicidecum nu v-am părăsit spre a tăgădui adevărul divin pentru care cu ajutorul lui Dumnezeu sunt gata să mor”.

În acest timp, lumea catolică era rău frământată. Trei papi se luptau între ei şi nemaiavând bani pentru susţinerea armatelor lor, au pus în vânzare darurile, slujbele şi binecuvântările bisericii. Pentru curmarea acestei stări, precum şi pentru introducerea unor reforme în biserică, împăratul Sigismund ceru papei Ioan al XXIII-lea convocarea unui sinod. Sinodul fu convocat şi se adună la Constanţa, Elveţia, în noiembrie 1414. S-au prezentat 18.000 de episcopi, 2.400 cavaleri şi vreo 80.000 particulari veniţi din toate părţile. La acest sinod fu invitat şi Hus ca să se justifice în privinţa învăţăturilor răspândite de el. Împăratul Sigismund îi dădu un bilet de liberă trecere şi îl asigură că nu i se va întâmpla nimic. Regele Boemiei îi dădu şi el un bilet. Credincioşii îi cerură să nu plece ca să nu i se întâmple ceva rău. El îşi dădea seama de primejdie şi totuşi fu gata să plece. Într-una din scrisorile sale adresate prietenilor săi din Praga, el scrise: “Fraţii mei… Eu plec cu un bilet de liberă trecere de la rege spre a mă prezenta înaintea duşmanilor care mă urăsc de moarte. Mă încredinţez deplin Dumnezeului Atotputernic şi Mântuitorului meu. Sper că va asculta rugăciunile voastre arzătoare, ca să pună prudenţa şi înţelepciunea pe buzele mele, aşa încât să le pot rezista şi să-mi dea Duhul Său Sfânt spre a mă întări în adevăr, astfel încât să pot înfrunta cu bărbăţie ispitele, închisoarea şi dacă va fi necesar chiar o moarte crudă. Isus Cristos Însuşi a suferit pentru aleşii Săi iubiţi. Să ne mirăm oare că ajungem şi noi să suferim cu îndelungă răbdare orice pentru mântuirea noastră? El e Dumnezeu, iar noi făpturile Sale; El e Domnul nostru, iar noi suntem servii Săi; El e stăpânul lumii, iar noi nişte bieţi muritori vrednici de ocară. Cu toate acestea, El a suferit. De ce să nu suferim şi noi? De aceea, iubiţii mei, dacă moartea mea trebuie să contribuie la gloria Sa, rugaţi-vă ca ea să vină repede, şi El să-mi ajute să pot suporta cu credincioşie orice rău, oricare ar fi el. Dar dacă ar fi mai bine să revin între voi, să ne rugăm lui Dumnezeu să mă înapoiez fără pată de la acest Sinod, adică fără să fi suprimat o iotă din adevărul Evangheliei, cu scopul de a lăsa fraţilor mei o strălucită pildă de urmat. Se poate, deci, să nu mai vedeţi niciodată faţa mea în Praga, iar dacă este voia Dumnezeului Atotputernic de a mă reda vouă, atunci să înaintăm cu o inimă hotărâtă în cunoaşterea şi iubirea legii Sale”.

În primele zile la Constanţa, Hus se bucură de libertate deplină. Chiar şi papa îi dădu asigurări că nu i se va întâmpla nimic rău. Dar nu mult după aceasta, în ciuda tuturor declaraţiilor, el fu arestat din ordinul papei şi aruncat în temniţă. Mai târziu a fost transferat într-un castel fortăreaţă, unde a fost ţinut ca prizonier. N-a trebuit să treacă mult timp şi papa însuşi a ajuns şi el în acel castel fortăreaţă, fiind vinovat de păcate mult mai grele decât acelea împotriva cărora vorbea Hus. Ceilalţi doi papi care nu erau de faţă fură destituiţi şi un altul ales în locul lor. Arestarea lui Hus a produs nemulţumiri în rândurile nobililor din Boemia şi a Universităţii din Praga, care protestă cu energie împotriva acestei măsuri. Dar totul a fost zadarnic. Împăratul a fost convins că nu trebuie să-şi ţină cuvântul dat faţă de un eretic. Tot timpul Hus zăcea în închisoare. Aerul umed şi mucegăit al celulei îl slăbise şi îi provocase friguri. Abia după 7 luni, în iunie 1415, fu adus încărcat cu lanţuri în faţa împăratului şi a cardinalilor spre a fi ascultat. Aici el protestă cu multă îndrăzneală împotriva corupţiei clericilor şi răspunse la învinuirile aduse. Când i s-a cerut, să-şi retracteze învăţăturile sale, el a răspuns că e gata să o facă, dacă i se va dovedi cu Biblia că sunt greşite, altfel şi le menţine.

De la Sinod a fost dus din nou la închisoare. Aici au încercat în tot felul să-l convingă a-şi retrage învăţăturile, dar el a rămas tare. În toate suferinţele, el a simţit puterea lui Dumnezeu care-l susţinea şi-i dădea pace deplină sufletului său. Într-o scrisoare adresată unui prieten, el a spus: “Am scris această scrisoare în închisoare cu mâna în lanţuri, aşteptând mâine sentinţa mea de moarte… Atunci când, cu ajutorul lui Isus Cristos, ne vom întâlni în minunata pace a vieţii viitoare, veţi afla cât de îndurător a privit Domnul spre mine şi cât de mult m-a sprijinit în mijlocul crudelor mele ispite şi încercări”.

Când l-au adus pentru ultima oară înaintea Sinodului, erau de faţă acolo împăratul Sigismund, prinţii imperiului, delegaţii regali, cardinalii, episcopii şi preoţii, toţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare şi pe lângă ei mulţimea de vizitatori veniţi din toate părţile. Hus refuză să-şi retragă învăţăturile şi să se lepede de credinţa lui. Când i s-a spus să-şi aleagă între a tăgădui învăţăturile sau a suferi moartea, el spuse că preferă mai degrabă moartea. Apoi îndreptându-se spre împărat zise: “M-am înfăţişat înaintea Sinodului, de bună voie, sub protecţia publică şi pe baza cuvântului de onoare al împăratului, care e de faţă”. Acesta roşi de ruşine, dar nu-i mai acordă protecţia lui. El însă nu tremura de frică. Ştia că suferă pentru o cauză dreaptă, că adevărul e de partea lui. Şi credea în biruinţa adevărului Evangheliei, cu toate că el va cădea în luptă. Primise de altfel încredinţarea din partea Domnului despre aceasta. Într-un vis el se văzu din nou în capela Betleem din Praga. Aici văzu pe papa şi episcopii săi încercând să şteargă chipurile lui Cristos pe care le pictase pe pereţi. Aceasta îl întrista, dar a doua zi se făcea că mai mulţi pictori se străduiau să refacă tablourile în culori mai frumoase şi chiar mai multe ca număr. Când au terminat lucrarea, pictorii înconjuraţi de o mare mulţime, strigară: “Să vie acum papii şi episcopii, căci nu le vor mai putea şterge niciodată”. El a înţeles că nu e vorba de chipul lui Cristos pictat pe pereţi, ci de inimile oamenilor care formează biserica. Istorisind acest vis, el adaugă: “Susţin ca ceva sigur că chipul lui Cristos nu va mai fi şters niciodată. Au vrut să-l nimicească, dar va fi din nou pictat în toate inimile de predicatori mult mai buni decât mine”.

În ziua de 6 iulie 1415, Sinodul a dat următoarea sentinţă: “Jan Hus, ca eretic înverşunat, care a răspândit învăţături false şi agitatoare, înşelând multă lume, şi-a bătut joc de scaunul apostolic şi de sfântă maică biserică, dovedindu-se incorigibil, se despoaie de demnitatea de preot şi se dă pe mâna tribunalului lumesc”. Sentinţa a fost executată imediat, rupând de pe el haina de preot. El fu condamnat la moarte pe rug. Pe cap i-au pus o tichie de eretic făcută din hârtie pe care erau zugrăviţi trei demoni care se luptau pentru capturarea unui suflet. “Cu cea mai mare bucurie, – zise Hus – vreau să port această coroană de dragul tău, o Isuse, care ai purtat o cunună de spini pentru mine”.

După ce l-au degradat public cu o întreagă ceremonie executată de preoţi şi episcopi, care mereu rosteau blesteme, clericii îi spuseră: “Acum predăm sufletul tău diavolului”. La aceasta, Hus răspunse, ridicând ochii spre cer: “Şi eu predau în mâinile Tale, o Isuse, sufletul meu răscumpărat de Tine”.

El fu luat apoi şi condus spre locul de execuţie. O mare mulţime compusă din clerici îmbrăcaţi în odăjdii strălucitoare, ostaşi, locuitori din Constanţa şi musafiri îl însoţiră. El se apropie de stâlp cântând Psalmul 23. Ajuns în faţa stâlpului, el îngenunche şi se rugă, apoi se aşeză lângă stâlp şi călăii trecură lanţul peste pieptul şi pe după gâtul lui legându-l. Înainte de a i se pune focul, mai fu somat încă o dată să se lepede de ereziile lui. “Ce erezii? – strigă Hus – de ce să mă leapăd când nu mă ştiu vinovat de nici o erezie? Chem pe Dumnezeu ca martor că tot ce am scris şi tot ce am propovăduit nu am făcut cu alt scop decât pentru mântuirea sufletelor de păcate şi de la pierzare şi de acea sunt bucuros să pecetluiesc cu sângele meu adevărul pe care l-am scris şi predicat”. Apoi îndemnă pe cei din jurul său să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Focul fu aprins şi flăcările cuprinseră trupul său. El se rugă cu voce tare: “Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine”. Mult timp prin fum şi flăcări se puteau vedea buzele lui mişcându-se şi se putea auzi glasul lui rugându-se lui Dumnezeu. După ardere, cenuşa lui a fost aruncată în Rin, ca nici pământul să nu fie pângărit de rămăşiţele ereticului.

Sinodul din Constanţa adoptă 24 articole contra doctrinei lui Jan Hus. Iată ce spune articolul 23: “Oricine ar cuteza, după sentinţa sinodului, să susţină sau să profeseze ereziile lui Hus şi ale lui Jerome de Praga, va fi condamnat la rug, ca şi căzut în erezie”. Dar toate aceste măsuri departe de a fi putut înăbuşi focul sfânt aprins de Dumnezeu în inimile oamenilor.

Vestea arderii pe rug a lui Hus s-a răspândit în Cehoslovacia cu iuţeala fulgerului şi a produs mare tulburare. Un număr de 452 de nobili dintre cei mai de seamă au adresat papei o scrisoare prin care îl încunoştinţau că ei sunt gata a-şi jertfi averile lor şi viaţa, pentru ideile evanghelice ale lui Hus. Împotriva urmaşilor lui Hus s-au luat măsuri draconice în executarea hotărârii Sinodului de la Constanţa, dar ei au rezistat. În ziua de 22 iulie 1419, deci după patru ani de la martirajul lui Hus, urmaşii lui s-au adunat pe un munte în număr de vreo 42.000 de suflete şi au prăznuit Cina Domnului după învăţătura Evangheliei şi nu după aceea a bisericii catolice. Când Luther şi-a început lucrarea de reformă, husiţii aveau deja vreo 400 biserici organizate cu peste 200.000 de membrii. “Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”.

La 10 iulie 1955, în oraşul Tabor, Cehoslovacia, a avut loc comemorarea a 540 de ani de la moartea lui Hus. Cu acest prilej s-au adunat aici 80.000 de oameni. “Faptele lor îi urmează” (Apocalipsa 14:13).

“Dicţionarul Enciclopedic ilustrat Cartea Românească” de I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, apărut la Bucureşti în 1931, spune că după moartea lui Jan Hus, ideile lui au trecut de teritoriile ocupate de cehi, iar după unii istorici chiar şi în Transilvania şi în Moldova ar fi fost o influenţă şi că numele oraşului Huşi ar fi în legătură cu aceasta.

Istorici şi filologi romani ca N. Iorga, I. A. Candrea, S. Puşcariu, N. Cartojan şi alţii sunt de părere că primele traduceri de texte religioase în limba romană s-au făcut tot datorită acestei influenţe husite. Deci şi poporul nostru a primit binecuvântări spirituale prin Jan Hus. Este viaţa ta o binecuvântare pentru mulţi?

(SURSA:http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Lumini%20peste%20veacuri/I.6.%20Jan%20Hus.html )