Mircea Dogaru:Istoria reală a papalității

Istoria reală a papalităţii. Fragment video

Pontiful care i-a supravieţuit unui tiran

Sursa:Lumea catolică

Publicat la 24 mai 2008.

Autor: Matthew E. Bunson Traducere: Radu Capan Sursa: The Rock, aprilie 2008

La 30 noiembrie 1799, 34 de Cardinali din toată Europa s-au strâns în Conclav pentru a-l alege pe succesorul Papei Pius al VI-lea. Alegerea papală nu a avut loc însă în Capela Sixtină, nici în Vatican, nici măcar în Roma. Cu doi ani înainte, în februarie 1798, trupele franceze au intrat în Roma şi l-au luat prizonier pe Papa Pius al VI-lea. L-au pus pe Pontiful suferind în Valence, în sudul Franţei, unde a murit la 29 august 1799.

În timp ce adepţii secularizării se întrebau cât va mai supravieţui Biserica în noua epocă a Revoluţiei, membrii Colegiului Cardinalilor se pregăteau pentru viitor. Roma era ocupată, astfel că ei s-au reunit la mănăstirea benedictină San Giorgio de lângă Veneţia. La 14 martie 1800, l-au ales pe Cardinalul benedictin Luigi Count Chiaramonti, Episcop de Imola. El şi-a luat numele de Pius al VII-lea.

image

Mijloacele pentru încoronarea noului Papă lipseau. În locul tiarei papale, nobilii veneţieni au plătit pentru o tiară din mucava, decorată cu nestemate.

Puţini dintre cei din Conclavul ce l-a ales pe Papa Pius al VII-lea puteau să anticipeze severitatea luptei care îl aştepta pe Papă – şi pe Biserică deopotrivă – în secolele următoare. Vicarul lui Cristos şi-a petrecut 15 ani în confruntare cu dictatorul considerat a fi Anticristul şi inamicul civilizaţiei: Napoleon Bonaparte. Relaţia dintre împărat şi Pontif a fost una ce nu trebuie uitată, pentru că ea conţine o lecţie esenţială pentru catolici, care au avut mereu în fruntea Bisericii succesori ai lui Petru înzestraţi exact cu darurile cerute de momentul istoric. Aşa se face şi că prin sfinţenia, curajul şi prudenţa Papei Pius al VII-lea, Biserica a supravieţuit Revoluţiei Franceze şi războaielor lui Napoleon.

Începe criza napoleonică

Chiaramonti s-a născut din părinţi nobili în Cesena-Emilia, Italia, şi a intrat în ordinul benedictin la 14 ani. Cunoscut pentru inteligenţa şi bunătatea sa, a intrat în graţiile viitorului Papă Pius al VI-lea. A fost numit abate, apoi Episcop de Tivoli în 1782, apoi Episcop de Imola trei ani mai târziu, şi în fine Cardinal în februarie 1785. De la începutul pontificatului său, Papa Pius al VII-lea a conştientizat că criza centrală a Bisericii era reprezentată de Napoleon. Pentru a-l asista, Papa l-a numit pe Ercole Consalvi (1757-1824) în funcţia de Cardinal secretar de stat. Cei doi s-au îmbarcat apoi într-o epopee care a prevenit distrugerii autorităţii temporale şi spirituale a papalităţii, împotriva marii ambiţii a lui Napoleon de a avea controlul total asupra Bisericii.

Cardinalul Consalvi a negociat cu Napoleon Concordatul din 1801, pe care liderul francez l-a încălcat adăugându-i articole ce întăreau controlul său asupra Bisericii din Franţa. Împotriva sfatului Curiei, Papa Pius al VII-lea a acceptat invitaţia lui Napoleon din 1804 de a merge la Paris pentru a-l încorona ca împărat, sperând astfel să îl îmbuneze. A celebrat Liturghia la 1 decembrie, în timpul căreia Napoleon singur şi-a pus coroana pe cap, dar nu au urmat modificări în politica dictatorului francez. Războiul a izbucnit în anul următor. În timp ce Papa Pius era ferm în poziţia sa neutră vizavi de conflict, relaţiile cu imperiul francez se deteriorau rapid, în special după ce Napoleon a înregistrat victorii răsunătoare împotriva Prusiei şi Rusiei, fiind tot mai ameninţător pentru bătrânul continent.

Neutralitatea Papei l-a înfuriat pe împărat. La începutul anului 1806, Papa a scris nişte cuvinte care aveau să fie reluate de mulţi dintre Papii de pe timpul dictatorilor care au urmat în istorie. Nici un Papă, scria el, nu trebuie să se implice în războaiele dintre state, după care încheia profetic: “Dacă cuvintele noastre nu vor reuşi să atingă inima Majestăţii Voastre vom îndura cu resemnare, fideli Evangheliei, şi vom accepta orice necaz ca venind de la Dumnezeu”. Ca răspuns, Napoleon l-a forţat pe Papa Pius al VII-lea să îl înlăture din funcţie pe Consalvi în iunie 1806.

Ţinut în şah

În anii următori a început un joc de şah, cu mişcări şi replici, Napoleon descoperind constant că este manevrat de către umilul şi bătrânul Papă, care era asediat cu ameninţări, trupele franceze aşteptând doar un semnal pentru a mărşălui prin Vatican. Cu meschinăria lui tot mai mare, Napoleon a ocupat Roma în februarie 1808, a arestat mulţi dintre Cardinali, iar la final l-a închis pe Papă în Palatul Quirinale din Roma. Papa Pius al VII-lea a rupt relaţiile diplomatice cu Napoleon. În răspuns, dictatorul şi-a anexat statele papale, iar romanii s-au trezit cu steagul francez fluturând deasupra Castelului Sant’Angelo.

Sfântul Părinte a făcut următoarea mişcare a doua zi. În toată Cetatea Eternă au apărut peste noapte tăbliţe în care se anunţa că Papa Pius al VII-lea excomunică toate persoanele implicate în anexare, deci inclusiv pe Napoleon, al cărui nume nu era însă folosit explicit. La auzul veştii că a fost excomunicat, Napoleon a exclamat că “bătrânul preot” a înnebunit şi a cerut comandantului său din Roma să îl aresteze pe Papa. În dimineaţa zilei de 6 iulie 1809, trupele franceze l-au prins pe Papa Pius şi l-au dus în grabă la Savona, între Nisa şi Genova. Aici Papa era ţinut prizonier, departe de sfătuitorii şi colaboratorii săi. Napoleon nu îşi dădea seama că de fapt Papa nu era singur nici un moment, nici că fiecare dintre actele sale odioase comise împotriva Bisericii nu făceau decât să crească puterea bătrânului călugăr.

Biserica sfidătoare

Cardinalii fideli Papei au rămas neînduplecaţi la cererile lui Napoleon. Refuzul lor implacabil de a recunoaşte divorţul lui Napoleon de îndrăgita împărăteasă Josefina pentru a se căsători cu prinţesa austriacă Marie-Louise în 1810 a constituit o ruşine atât de mare încât acesta i-a despuiat de hainele lor purpurii, de toate drepturile de Cardinali, şi chiar a semnat condamnarea lor la moarte înainte de a se răzgândi în ultima clipă. Ca urmare, Cardinalii puteau să poarte doar reverendele lor negre, şi astfel au câştigat în rândul credincioşilor catolici titlul onorific de “Cardinalii negri”.

Când împăratul a dispus ca nici un ziar să nu tipărească vreun cuvânt despre excomunicarea sa sau despre situaţia Papei, credincioşi catolici au dus în secret copii la Lyon şi apoi le-au distribuit în întreaga Franţă. S-a răspândit peste tot ştirea despre sechestrarea Papei, şi chiar şi cei mai înflăcăraţi anti-clericalişti din Europa au fost îngroziţi de cât de tiranic a devenit regimul lui Napoleon. În februarie 1810, Napoleon a anexat oficial Statele Papale la Imperiul Francez ca o cetate imperială liberă, şi Episcopului Romei i s-a promis un venit anual de 2 milioane de franci (mai puţin decât aveau unii dintre funcţionarii imperiului).

Între timp, Papa Pius al VII-lea trăia în închisoarea sa, asistat doar de valetul său, care trebuia să îi slujească acum şi ca secretar. Jandarmii îl spionau în fiecare moment şi îl supuneau la diferite umilinţe. Papa Pius a refuzat cu hotărâre să accepte decretul din februarie 1810 şi astfel condiţiile sale de detenţie s-au înăsprit. Disperat să îi dea o ultimă lovitură prizonierului său, la 16 iunie 1811 Napoleon i-a forţat pe Cardinalii şi pe Episcopii din teritoriile ocupate să se strângă într-un ruşinos Conciliu în Catedrala Notre Dame din Paris, pentru a formula acuze la adresa Papei Pius al VII-lea. Ceea ce a obţinut a fost altceva: prelaţii despre care se credea că erau intimidaţi de Napoleon au jurat oficial să fie loiali Papei şi au adresat un apel pentru eliberarea sa imediată.

În iunie 1812, condiţia fizică a Papei, aflat în Savona, a ajuns într-o stare care i-a alarmat pe cei ce îi erau alături, inclusiv pe împăratul Austriei. Pregătind masiva invazie a Rusiei, cu care dorea să marcheze cucerirea definitivă a Europei, Napoleon a ordonat mutarea Papei la Fontainebleau, lângă Paris. Aici, încurajat de împăratul francez să aibă apariţii publice, Papa Pius a refuzat, preferând să trăiască în palat ca un umil călugăr benedictin. Mânca puţin şi se tundea singur, aşa după cum făcuse în anii petrecuţi înainte în mănăstire.

Vechii duşmani se întâlnesc din nou

Europa era încă o dată zguduită de război, armata lui Napoleon pătrunzând în Rusia. Acolo a avut loc campania dezastruoasă ce s-a încheiat cu retragerea împăratului. După ce s-a întors din Rusia în decembrie 1812, pentru a preveni iminenta revoltă pentru răsturnarea lui, Napoleon a căutat să facă pace cu Papa Pius al VII-lea. I-a propus un nou concordat în care cerea papalităţii diverse concesiuni, mergând personal la Fontainebleau la 18 ianuarie 1813. Cei doi nu se mai întâlniseră din 1804, amândoi schimbându-se considerabil. Împăratul, acum de 44 de ani, era un om rotofei, un geniu stins, al cărui imperiu se afla pe muchie de cuţit. Papa, în vârstă de 71 de ani, era epuizat şi slăbit după anii de captivitate. Napoleon şi-a petrecut câteva zile terorizându-l fără încetare pe Pontif să îi accepte cererile. În cele din urmă, la 25 ianuarie, Papa a semnat ceea ce avea să fie numit Concordatul de la Fontainebleau.

În mod necinstit, Napoleon a publicat imediat Concordatul şi a eliberat Cardinalii negri. Papa Pius al VII-lea şi-a refăcut forţele şi la 24 martie i-a trimis o scrisoare împăratului prin care îşi retrăgea semnătura. Preocupat cu masivul război declanşat împotriva sa practic de întreaga Europă, Napoleon a lăsat să treacă mai multe luni de negocieri fără rezultat, cu Papa şi cu Cardinalii cărora în sfârşit li s-a permis să stea alături de el. În cele din urmă, Napoleon a declarat Concordatul ca fiind valid şi a început să umple scaunele vacante şi să îi exileze din nou pe Cardinalii care i se opuneau.

Episcopii instalaţi ilicit au găsit un cler şi o masă de credincioşi la fel de dizidentă precum Cardinalii de la Fontainebleau. Napoleon i-a dat afară pe seminariştii şi i-a arestat pe preoţii care nu i se supuneau. Dar în acest timp inamicii strângeau laţul în jurul său. La bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, Napoleon a fost învins de coaliţia formată de Austria, Prusia, Rusia şi Suedia. Franţa a fost invadată la începutul anului 1814. Disperat să găsească aliaţi care să îl ajute să îşi păstreze tronul, Napoleon s-a oferit să refacă Statele Papale şi să îl elibereze pe Papa Pius, dar Pontiful a răspuns cu calm că refacerea Statelor nu era decât un simplu act de dreptate. În 23 ianuarie, pentru a împiedica eliberarea Papei de către Aliaţi, Napoleon a ordonat ca acesta să fie dus de la Fontainebleau înapoi la Savona. Când Aliaţii au insistat că eliberarea Papei trebuie să fie o condiţie pentru orice fel de pace, Napoleon l-a trimis în cele din urmă spre avanposturile austriece din Italia.

La 31 martie, Aliaţii au intrat în Paris. Trădat de cei mai apropiaţi mareşali ai săi, Napoleon a capitulat şi a fost exilat pe Insula Elba. După legendara întoarcere de 100 de zile, din 1815, a fost înfrânt la bătălia de la Waterloo, la 18 iunie 1815, de armatele unite ale Angliei şi Prusiei. Alungat din Europa, a fost trimis pe Insula Sf. Elena, sub supravegherea englezilor. Cel care într-o vreme a fost conducătorul unui imperiu a murit acolo la 5 mai 1821.

Refacere şi iertare

În ceea ce îl priveşte pe fostul său prizonier, Papa Pius al VII-lea s-a reîntors triumfal în Roma la 24 mai 1814, fiind aclamat în întreaga Europă. El a adresat un mesaj tuturor catolicilor care au avut de suferit datorită lui Napoleon: “Am vărsat lacrimi de întristare pe timpul detenţiei noastre, mai întâi pentru Biserica încredinţată grijii noastre, deoarece ştiam care sunt nevoile ei şi totuşi nu puteam să o ajutăm, şi apoi pentru poporul supus autorităţii noastre, pentru că strigătul lui de durere ajungea la noi fără ca să putem să îi aducem mângâiere… Mândria omului nebun care s-a înălţat pe sine ca egal cu Cel Preaînalt a fost umilită” (Enciclopedia Papalităţii 2:1188). Bucurându-se de un tot mai mare prestigiu şi o tot mai mare favoare internaţională, Papa Pius al VII-lea a acţionat rapid în direcţia asigurării refacerii Statelor Papale. În 1814, el a reinstituit Societatea lui Isus şi i-a dat acesteia sarcina de a ajuta la refacerea Bisericii zguduite în Europa.

Curajosul Pontif a trăit până în 1823. El a condus Biserica în timpul uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria ei. Dar înainte de moartea lui, a mai realizat încă un gest remarcabil. Într-un timp în care rudele lui Napoleon Bonaparte erau considerate peste tot proscrise, Papa Pius al VII-lea le-a invitat pe mama şi pe surorile acestuia să locuiască sub protecţia lui în Statele Papale. A fost un act potrivit pentru fostul călugăr pe care Napoleon –privind înapoi în timp cu regret, aşteptându-şi moartea pe Insula Sf. Elena – l-a caracterizat ca fiind “un bătrân plin de toleranţă şi lumină”.

Imperiul lumesc al Vaticanului, dăruit de Benito Mussolini

Historia.ro

      The Guardian scrie că Vaticanul ar deţine mai multe proprietăţi în Marea Britanie, Franţa şi Elveţia, construite sau cumpărate din banii pe care Benito Mussolini i-a oferit în 1929 papei de la acea vreme, Pius al XI-lea, după ce acesta a recunoscut regimul fascist.

image

Publicaţia britanică scrie că, în prezent, fondul depăşeşte 680 de milioane de euro. Din banii de la Mussolini, Vaticanul a cumpărat proprietăţi în cel mai luxos cartier din Londra, dar şi în Paris ori Elveţia, printr-un off-shore. Guardian scrie că pe mulţi i-ar putea surprinde eforturile făcute de Vatican pentru a „ascunde” banii oferiţi de Mussolini: ei au cumpărat clădirile din Marea Britanie prin intermediul firmei British Grolux Investments Ltd., la care au acţiuni doi bancheri cu puternice convingeri catolice: John Varley şi Robin Herbert. Deoarece Varley, Herbert şi secretarul British Grolux Investments Ltd, John Jenkins, nu au răspuns solicitărilor Guardian referitoare la patronii firmei, jurnaliştii britanici au cercetat arhivele. Astfel, se pare că British Grolux Investments Ltd ar proveni din fuziunea altor două companii, care ar fi fost la rândul lor controlate de o firmă elveţiană, Profima SA. Arhivele britanice din cel de-al Doilea Război Mondial dovedesc că Profima SA este holdingul Vaticanului, acuzat la vremea respectivă că s-ar fi angajat în „activităţi contrare interesului Alianţei”. Profima SA era controlată de Bernandino Nogara, un avocat bănuit că ar dori să transfere în Elveţia acţiunile a două firme franceze deţinute de Vatican, pentru ca guvernul din Hexagon să nu le considere „bunuri inamice”. De altfel, Guardian scrie că, în 1943, şi Marea Britanie a acuzat Vaticanul de „lucruri murdare” şi de manipularea finanţelor, pentru a servi „interese politice străine”. Ulterior, Nogara a plimbat banii de la Mussolini în Luxemburg, apoi a încorporat British Grolux, una dintre cele două firme care au fuzionat, formând British Grolux Investments Ltd. Istoricii spun că banii de la Mussolini au fost foarte importanţi pentru Vatican, care acum este independent financiar. „Vaticanul este stabil din punct de vedere financiar, nu vor mai fi săraci niciodată”, a explicat istoricul John Pollard de la Cambridge. În prezent, banii donaţi de Mussolini Vaticanului sunt administraţi de bancherul Paolo Mennini.

(sublinieri adăugate pe blog)

O jurnalistă din Argentina despre papa Francisc-un interviu de excepție

Olga Wornat, o jurnalistă

image

din Argentina,este una din puţinele persoane din afara Bisericii Catolice care a interacţionat îndeaproape cu Jorge Mario Bergoglio, actualul Papă Francisc. L-a intervievat în timp ce se documenta pentru cartea pe care avea să o scrie „Sfânta noastră Mamă. O istorie publică şi privată a Bisericii Catolice”, iar de atunci au rămas apropiaţi. Olga a fost intervievată la rândul ei de jurnaliştii de la  Huffington Post şi a fost întrebată despre controversele, dar şi despre „părţile întunecate” care tronează asupra omului pe care planeta întreagă l-a numit „Părintele sărmanilor”.

Huffington Post:
Cine este bărbatul din spatele Papei Francisc?

Olga Wornat:
Ca toţi iezuiţii, este un personaj fascinant. Aparţine unei congregaţii din care fac parte oameni extrem de inteligenţi, iar el la rândul lui este aşa: briliant. Este un om enigmatic, căruia nu îi place să îşi dezvăluie adevărata sa personalitate celor mulţi. Iezuiţii sunt cei mai de vază oameni ai Bisericii Catolice, într-un cuvânt ei „SUNT” Biserica. Sunt nişte oameni interesaţi de starea lumii, sunt interesaţi de politică şi de modul în care Biserica poate influenţa deciziile politice. Papa Ioan Paul al II-lea i-a forţat pe iezuiţi să dispară din primele rânduri ale Bisericii, pentru că îi considera Marxişti, rebeli şi revoluţionari.

HP:
Cum l-ai descrie din perspectiva ta, de scriitoare?
OW:
Este un om dificil pentru că nu vorbeşte mult. Mai degrabă ascultă. Este un om care vorbeşte puţin, şi spre deosebire de Ioan Paul al II-lea nu este o persoană cu care poţi ţine uşor o conversaţie. Este foarte neîncrezător. Atunci când l-am intervievat cu privire la cartea pe care o scriam la acea perioadă, şi când i-am spus că va exista un capitol întreg în care voi vorbi despre el, s-a comportat foarte ciudat. A devenit foarte agitat şi nervos – probabil pentru că ştia că în viaţa lui a existat o „perioadă neagră” în care s-a implicat în dictatura militară din Argentina.

HP:
Care a fost poziţia Papei în timpul dictaturii militare din Argentina? OW:
Sunt lucruri şi poziţii diferite. Am intervievat mai multe persoane, iar cei mai mulţi mi-au spus că el a fost un colaborator al dictatorilor de la acea vreme. În perioada dictaturii el era directorul de la Colegio Maximo, o şcoală de renume din Buenos Aires, unde sunt formaţi toţi iezuiţii din regiune. Sunt acuzaţii clare împotriva lui, despre cum a oferit guvernului liste cu numele unor membri din „Compania lui Iisus” care erau implicaţi sau aveau legături cu „guerilele”. Două persoane, pe care le-am intervievat au spus lucruri grave despre el.

HP:
Ai atins acest subiect atunci când l-ai intervievat? Ce a declarat?
OW:
A negat totul, mi-a spus că acuzaţiile nu erau adevărate, ba mai mult, el obişnuia să militeze cu soldaţii pentru preoţii care fuseseră răpiţi. Este un nor negru care tronează peste istoria lui de preot, un nor plin de contradicţii. Sunt oameni care îl iubesc şi oameni care îl urăsc. Nu există persoane care să aleagă calea de mijloc. Dar acest episod nu este singurul care ridică suspiciuni în trecutul lui.

HP:
Care este cealaltă parte întunecată în viaţa Papei Francisc?
OW:
Nu mi-a spus niciodată de ce „Compania lui Iisus” l-a părăsit. A fost trimis ca într-un fel de exil spiritual într-un oraş din Argentina, unde a locuit pentru o lungă perioadă de timp. Cât a stat acolo a fost izolat şi a suferit o depresie cumplită. Este un om care din punct de vedere intelectual este fascinant, dar politic este inconsistent. Este un opozant feroce al avortului, al căsătoriilor dintre persoanele de acelaşi sex, dar în viaţa personală este o persoană caldă. Nu ridică niciodată vocea, iar atunci când îi adresezi o întrebare îţi răspunde în cuvinte puţine, dar oferă întotdeauna răspunsul potrivit, este foarte diplomat, iar când te desparţi de el, la plecare încheie întotdeauna cu rugămintea: „Să mă purtaţi în rugăciunile voastre”.

HP:
Care este motivul pentru care a fost pedepsit?
OW:
Nu ştiu. Nu a vrut să îmi spună. Eu în prezent scriu un material despre acest subiect, dar mai am multe piste pe care trebuie să merg şi multe zvonuri care trebuie să fie confirmate. Dar pot să spun că este la fel ca toţi membrii din „Compania lui Iisus”: este timid, şi nu este un bărbat carismatic. Cu toate astea, este foarte legat de oamenii săraci.

HP:
Care este poziţia Papei în ceea ce privește partea „NEAGRĂ” a Bisericii, cea legată de cazurile de pedofilie?
OW:
În cartea pe care am scris-o şi în care l-am intervievat şi pe Papa Francisc, am vorbit şi despre Arhiepiscopul Storni, care a fost al treilea membru din Biserica Catolică cu o funcţie înaltă şi care a fost acuzat de acte de pedofilie. Eu am scris despre această poveste terifiantă, iar arhiepiscopul a mers de urgenţă la Vatican şi s-a refugiat în braţele lui Ratzinger, care era conducătorul „Doctrinei şi Credinţei” în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. Ratzinger i-a spus să se întoarcă în Argentina şi să se predea autorităţilor. Când
l-am întrebat pe Bergoglio dacă Biserica avea să îl apere pe Storni, el mi-a răspuns că „Justiţia va avea grijă de el”. După aceea am aflat cu stupoare că avocaţii care l-au apărat în procesele intentate au fost angajaţi de Episcopia Argentinei, din care Bergoglio făcea parte. Când am aflat i-am spus lui Bergoglio că ceea ce au făcut a fost teribil, pentru că Episcopia plătea avocaţii care îl apărau pe un pedofil care abuzase un adolescent de 14 ani. Nu mi-a raspuns la această acuzaţie, ci mi-a zis că „aşa stau lucrurile, iar regulile Bisericii sunt foarte stricte”.

Sursa:antena3.ro

Video(în spaniolă) cu Olga Wornat într-un interviu + imagini cu Bergoglio,înaintea papei Ioan Paul al -II-lea etc., (min.24:20)

Conciliul Vatican I și dogma infailibilității papale

Autor:Andreea Lupșor

Anii ’60 reprezintă pentru Sfântul Scaun o perioadă de criză profundă, în condițiile în care pierde statele pontificale în fața mișcării naționale italiene. De aceea, pentru a compensa pierderea Romei și a statutului de suveran temporal, Papa decide, în 1864, convocarea unui Conciliu, organizat la Roma în 1869 (era primul conciliu al Bisericii Catolice în 300 de ani; ultimul avusese loc în 1545-1563 la Trent).
Conciliul de la Vatican, cunoscut astăzi drept Conciliul Vatican I (pentru a-l diferenția de cel din 1962-1965), are loc într-o perioadă pe care Papalitatea o considera drept periculoasă, din cauza mișcărilor liberale ostile Bisericii. La acestea, Papa răspunde în 1864 prin Enciclica Quanta cura, prin care dictează catolicilor comportamentul ideologic. Această enciclică este însoțită de o anexă, un Syllabus al „erorilor” epocii respective (este vorba de curentele politice): liberalism, socialism, naționalism, dar și indiferentism și francmasonerie. Nu e de mirare, așadar, că Enciclica  Quanta cura trezește reacții dure în Europa. Pentru a modera aceste reacții, un episcop francez pe nume Dupanloup publică un comentariu la Quanta Cura, prin care încearcă să explice documentul papal. El moderează conținutul enciclicei făcând diferența dintre teorie și practica aplicării.

image

Clericii adunați la Conciliul de la Vatican din 1869 erau împărțiți în două tabere: o majoritate a episcopilor ultramontani, și o grupare liberală care încearcă să păstreze primatul Conciliului în materie de dogmă. În cadrul Conciliului este adoptată Enciclica Pastor Aeternus, prin care se proclamă dogma infailibilității papale. În practică, asta îi conferă Papei dreptul de a lua decizii în materie de dogmă fără a mai avea nevoie de concursul experților. Papa încearcă astfel să obțină o poziție superioară în fața Conciliului (până atunci instanța supremă), compensând pierderea puterii politice prin acumularea puterii și autorității spirituale. În cadrul Conciliului, a existat un grup de episcopi – dintre care cel mai de renume era episcopul german Ignat von Dőllinger – care nu acceptă deciziile luate la Vatican. Se naște astfel o disidență în interiorul Bisericii, prin crearea Bisericii Vechilor Catolici (cunoscută și sub denumirea de Uniunea de la Utrecht). După nașterea statului unit italian și până târziu, în prima parte a secolului XX, relațiile dintre Papalitate și noua putere politică din Italia vor rămâne tensionate. Va fi sarcina succesorilor lui Pius IX de a găsi echilibrul între conservatorism și nevoia de a răspunde cerințelor lumii moderne, și de a găsi soluții de conviețuire cu un stat care, nu de puține ori, a dus o politică ferm anticlericală.

Sursa : historia.ro