De ce au fost asasinați Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Piky Vasiliu și George Alexianu? Care a fost vina lor? – Ion Coja

După 28 iunie 1940, Marele Kahal a dispus ca cel de-al 7-lea înţelept al Sionului să fie scos din Polonia cu orice preţ. Singura lui şansă de salvare era să treacă prin zona ocupată de nemţi şi să ajungă în Transnistria, apoi în România, unde ar fi fost în siguranţă deplină. În plin război, Anglia şi America au cerut Mareşalului Ion Antonescu, prin Mihai Antonescu, de a-l primi pe acel rabin (unul din cei 7) care era urmărit de Gestapo spre a fi prins de viu şi supus la torturi, el fiind trădat de un evreu dintr-un batalion S.S. compus numai din evrei. (s.n.) În 1942 rabinul este adus în Transnistria însoţit de un grup de jandarmi care erau trimişi de Constantin (Piki) Vasiliu, comandantul Jan­darmeriei Române, spre a fi adus la Odessa şi de acolo la Bucureşti, unde a fost cazat la Cimitirul Evreiesc din Bdul Filantropia. Cu această ocazie, el a fost cunoscut de către Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi gen. Constantin (Piki) Vasiliu. Intervenţia de a-l salva pe rabin nu a fost făcută numai de Roosevelt şi Churchill, ci şi de doamna Kollontay care era în gra­ţiile lui Stalin.

Aducerea la Bucureşti a rabinului, de fapt haham (înţelept), era cunoscută de W. Filderman şi Alexandru David Şafran, rabinul şef al Cultului Mozaic din România şi era vizitat deseori de cei doi la Cimitirul Filantropia. Aceste întâlniri se petreceau fie noaptea, fie di­mineaţa, când circulaţia era animată. Cimitirul era în permanenţă supravegheat de poliţie. Mareşalul I. Antonescu îşi respectase cuvântul dat în faţa celor care îl rugaseră să aibă grijă de Haham şi de evreii care nu au avut de ce cârti împotriva tratamentului la care erau supuşi în acea grea perioadă neagră a Europei, când ei erau vânaţi şi duşi în lagăre de exterminare.

Sute de mii de evrei, atât din ţară cât şi cei deportaţi în Trans­nistria, au fost salvaţi de la moarte, iar Mareşalul Ion Antonescu şi cei fideli lui au căpătat un duşman: Germania hitleristă. Cum au fost „răsplătiţi“ Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi gen. Constantin (Piki) Vasiliu de către marele kahal şi cauzele care au dus la asasinarea lor, au fost următoarele:

Nimeni nu trebuie să cunoască pe cei care fac parte din cei 7 înţelepţi ai Sionului, mai ales goi, dar nici evrei, ducând la exterminarea acestora;Celor patru martiri ai poporului român li s-au aplicat cuvintele lui Rabbi Sahmun: Celui mai blând dintre şerpi scoate-i ochii, pe cel mai bun creştin ucide-l.Sionismul creat pentru Stăpânirea Mondială nu va accepta niciodată ca un goi să fie mai înţelept sau mai bun faţă de un evreu. Aceasta este o crimă de neiertat.

Aplicându-le celor 4 aceste principii, s-au respectat prevederile Talmudice şi ale Sionismului Mondial.

Dintre cei ce i-au judecat, majoritatea erau inculţi, comunişti, sionişti şi francmasoni. Apărarea din oficiu a fost făcută de C. Paraschivescu Bălăceanu, mare mason, care avea tot interesul să-i condamne, deoarece în urma demascării francmasoneriei din 1940, aceasta a trebuit să intre în adormire. Toate lojile masonice erau înţesate de evrei care erau şi sionişti.

Al. Voitinovici, om obscur, dar ambiţios, dorind să ajungă cineva în P.C.R., află mai târziu că aceste manevre erau ale sioniştilor.

Avram Bunaciu, evreu, era cel care îi instiga pe acuzatorii publici şi juriu împotriva celor 4. Evenimentele de la 23 August 1944 s-au petrecut contrar celor prezentate de unii istorici ai noştri. Regele Mihai I a fost înconjurat şi manipulat de masoni care l-au intoxicat cu zvonuri, fără să ştie că aceştia erau în slujba sioniştilor.

Asasinarea celor 4, abdicarea Regelui Mihai I, soarta României la Yalta au fost dirijate de sionişti.

Gheorghe Mateevici, 10 august 2001

http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/de-ce-au-fost-asasinati-ion-antonescu-mihai-antonescu-constantin-piky-vasiliu-si-george-alexianu-care-a-fost-vina-lor/

Ioan Ispas și evreii săi din Transnistria

Războiul mediatic dus în vederea culpabilizării românilor pentru comportamentul lor în teritoriile ocupate din est m-a incitat să aflu cât mai mult despre ce s-a întâmplat cu evreii români Basarabia și Bucovina de nord ) deportați în Transnistria

Rubin Udler, martor ocular la represaliile de la Odessa din 1941

Liby Stern s-a născut în anul1926 la Suceava, dar războiul o gasește în Bucovina de nord, iar în 1941 este deportată împreună cu părinții în Transnistria. Pânăla Nistrudrumul este făcut cu trenul, iar de acolo pe jos, escortati de jandarmi români până în localitatea Kazmazaf, unde au fost părăsiți în niște barăci militare, La plecare jandarmii le-au spus ca vor lua legătura cu autoritățile germane pentru a fi mutați într-un alt loc, dar nu a mai venit nimeni. Cei din lagăr își asigurau cele necesare lucrând pe la localnici sau vânzându-și din lucruri. Dupa un timp tatăl ei s-a îmbolnăvit și a murit. Situația adolescentei de cincisprezece ani devine critică atunci când se îmbolnăvește și mama ei, care pe patul de moarte își imploră fata să plece cu orice preț de acolo. Dupa moartea mamei sale, ea părăsește barăcile, în plină iarnă,pe o zăpadă de un metru, mergand la întâmplare ajunge la căsuța unei femei singure care o primește,rămâne la ea până la apropierea frontului, în final ajunge în România și apoi emigrează în Anglia.

Rubin Udler s-a născut la Brăila în anul 1925. In iulie 1940,familia lui părăsește România,“din cauza pericolului nazist și fascist “, pentru Basarabia ocupată de sovietici. Un an mai târziu, în iulie 1941, se refugiază la Odessa. Încearcă să plece mai departe spre est dar nu reușesc. În 22 octombrie 1941, la șase zile dupa intrarea trupelor române și germane în Odessa, este aruncată în aer clădirea în care s-a instalat Comandamentul militar român al orașului, fiind omorâți 93 de ofițeri și soldați, inclusiv generalul Glogoveanu. Urmeaza represalii. Rubin Udler, care avea 16 ani, de la fereastra apartamentului unde locuia, asistă cu groază la executiile care aveau loc în stradă. La colțul străzii era instalată o spânzurătoare cu patru frânghii, păzită de un soldat român.Pe strada Karl Marx, privind în direcția gării, departe vede o altă spânzurătoare în care atârnau patru trupuri, și un șir de 20-25 de oameni, păzit de soldați români, care se deplasau încet de-alungul străzii. Ei arătau ca și cum ar fi fost bătuți. Șirul se oprește în dreptul spâzurătorii, apoi după un scurt timp, soldații spun ceva, un condamnat se urcă pe scaun, își pune ștreangul pe gât, apoi așteaptă în tăcere. Este chemat al doilea condamnat, se dă un ordin și acesta lovește cu piciorul scaunul de sub picioarele primului condamnat. Se așteaptă un timp, apoi se continuă procedura cu al doilea și al treilea condamnat. Cel de-al patrulea nu mai rezistă și fuge, dar abia traversează strada și sfârșește într-o baltă de sânge în urma gloanțelor trase de soldați. Pentru Rubin Udler și ceilalți prieteni care erau cu el această scenă a fost șocantă. Radu Teodoru în cartea sa “ A fost sau nu Holocaust? “, editura LUCMAN, 2003, arată că au fost executați 417 ostatici( pag.299 ). Mărturisirea lui Rubin Udler confirmă practic această cifră. Un oraș în care într-o sută de intersecții sunt câte patru oameni spânzurați arată sinistru, iar dacă scena cu fugitul de sub escortă și lăsarea celui împușcat într-o baie de sânge timp de trei zile s-a repetat și în alte intersecții, efectul este macabru. Propaganda sovietică afolosit din plin cazul Odessa, umflând numărul victimelor la 20 000. S-au luând măsuri de represalii impotriva prizonierilor români. Deocamdată nimeni nu și-a arogat “meritul “ aruncării în aer a clădirii comandamentului din Odessa, cu efecte atât de tragice atât pentru români cât și pentru localnici, ceea ce înseamnă că nu a fost opera unei grupări curajoase de partizani, ci o crimă premeditată, pregătită cu sânge rece de NKDV, care probabil și-a minat sediul regional ( clădirea în care se instalase comandamentul român ). Era de așteptat să urmeze represalii, dar pentru conducătorii sovietici viața propriilor concetățeni nu conta atunci așa cum nu contează nici astăzi ( ase vedea cazul copiilor luați ostatici la scoala din Baslan sacrificați fără milă de trupele speciale în schimbul de focuri cu răpitorii. ). Au mai fost și alte acțiuni de represalii ale armatei române in teritoriile ocupate ? Raspunsul este nu. Celelelalte armate implicate au recurs la represlii ? Da, de multe ori, amintim, Lidice, Hiroshima, Dresda, București. Revenind la subiect, nu știu în ce măsură represaliile de la Odesa au descurajat mișcarea de partizani, poate a avut efect pe termen scurt. Pe termen lung însă mișcarea de partizani a fost sigur descurajată de administrația civilă liberală și permisivă a românilor, care adus la înflorireaeconomică și socială a Transnistriei, caz unic în teritoriile ocupate din timpul războiului.
Continuăm cu amintirie lui Rubin Udler, care în 12 februarie 1942 este deportat la Berezovka. Este îmbarcat într-un tren păzit de germani. Drumul durează trei zile, într-un tren de marfă, foarte înghesuiți, expuși curentului rece, care în timpul mersului pătrundea prin găurile pereților. Bătrânii ,copii mici, cei cu probleme la inimă și bolnavii încep să moară, Trenul se oprește pe parcurs, dar ușile rămân închise până la destinație. Abia aici cei morți sunt dați jos, cei bolnavi sunt trimiși la spital iar ceilalți sunt încolonați și conduși la ghettou. Au petrecut noaptea într-o baracă neîncălzită. În continuare este descris drumul parcurs de Rubin Udler, părinții și sora sa prin Mostovoie, până la Domanievka. Drumul acoperit de zăpadă a fost parcurs parcurs pe jos, cu un vânt puternic din față, ceea ce-i face sa meargă foarte încet. Cam la 10 Km de Berezovka a început să vadă de-o parte și de alta a drumului cadavre înghețate rămase de transportul precedent. Pe la amiază ei zăresc niște puncte negre mișcându-se iute pe întinsul stepei înzăpezite din fața lor. Jandarmii români din escortă opresc pe cei din față ca să poată și cei rămași în urmă să se apropie. Au facut aceasta pentru că se apropiau de satele locuite de etnici germani.

“Masura escortei a fost corectă “, notează Rubin Udler, ”pentru că în curând o mulțime de sănii pline cu etnici germani ne-au inconjurat. Jandarmii români s-au interpus ntre noi și ei cu armele îndreptate spre germani spunandu-le să plece de acolo. Drept răspuns germanii au început să râdă insolent, să vorbească în germană și să se apropie cu săniile tot mai mult de ei. Sparg apoi coloana și cu biciuri în mână încep să ia cu forța hainele evreilor care le păreau de bună calitate, apoi au plecat de unde au venit. Escorta a început să respire ușurată acum, pentru că ei n-au fost nevoiți să folosească armele sau să se încaiere cu acești obraznici aliați , dar cei care au pierdut hainele incep sa sufere de frig.”(pag.74) Până la urmă, oamenii mulțumesc lui Dumnezeu că germanii nu i-au luat de la români să-i ducă în colonia lor. Deși este greu acum să ne imaginăm –noteaza Rubin Udler in continuare- noi ne simțeam norocoși, deoarece coloniștii germani din regiune Odessa, pe unde treceau drumurile morții spre infamele ghettouri din Bogdanovka, Domanievka, Ahmechetka și Mostovoie erau adevarați criminali.” Citând din “ Documents …. “ de Jean Ancel , arată că în zona repectivă coloniștii germani ( din satele Kartaiaka, Novo Kandeli, Bernandovka, Zavadovka, Lichtenfeld si Reichstadt ) au jefuit de valori și haine de la 3223 de evrei pe care apoi i-au împușcat și incinerat. În 20 februarie familia autorului ajunge în ghettoul din Domanievka, unde cei din convoi sunt numărați și adăpostiți într-o clădire uriașă, fostă club și inițial sinagoga. La scurt timp sunt luați de aici,de către jandarmii români și duși intr-un cătun numit Gradina vinului ( Vinogradni Sad ), aflat la 7 Km sud față de Bogdanovka, pe malul Bugului. Ghettoul era organizat într-un fost grajd pentru creșterea vițeilor. Aici au trăit șase familii și șase persoane singure, în total 27 de suflete, bărbați, femei și copii, timp de doi ani, aproape toți din ei apucând sfârșitul războiului. Într-o dimineață a anului 1944, Philip,cel mai bătrân dintre ei, a fost chemat urgent la comandantul jandarmilor români din cătun, care l-a informat că datorită unor manifeste și zvonuri care circulă referitoare la o iminentă retragere a românilor și a nemților ca urmare a ofensivei sovietice și a suspiciuni că evreii ar putea să sprijine operațiuni ale partizanilor, doi jandarmi vor perchezitiona ghettoul.

Operația a durat destul de mult încât nici cand s-au intors oamenii de lucru nu terminaseră, negăsind arme sau manifeste, hainele și diverse lucruri erau împrăștiate pe jos.

Unul din jandarmi observă că Rubin Udler avea un sac sub braț, îndreaptă arma spre el, îl apostrofează și-i cere să golească sacul, acesta îi răspunde că nu are decât câțiva cartofi, două ouă și o bucată de pâine. Jandarmul smulge sacul, îl golește și dezamăgit că nu a găsit arme sau manifeste, ridicând arma în dreptul capului se repede la Rubin strigând-i: “Ești un hoț mizerabil.! Tu ai furat acestea ! Te voi pedepsi !” În acest moment mama lui Rubin Udler, care auzise și văzuse toată scena, dintr-un impuls protectiv se aruncă între jandarm și fiul ei, recepționând în cap patul de armă dirijat spre fiul ei. Mama lui plină de sânge cade amețită la pământ. Jandarmul rămâne încremenit. Cei din jur cred ca femeia a murit. Tatăl autorului, disperat ii împinge pe jandarmi spre ieșire ,iar aceștia părăsesc în grabă locul. Cineva aleargă să aducă un doctor, care sosește repede și acordă primul ajutor, reușind să oprească hemoragia, mama autorului își revine în simțiri, doctorul lasă niște medicamente și instrucțiuni, apoi pleacă, promițând că va veni și a doua zi să vadă rănita. Dupa ce autorul si tatal său îi explică doctorului ce s-a întâmplat, acesta le spune că vor avea probleme cu autoritățile, dar le-a promis că va merge la comandant ca să-i explice cum s-au întâmplat faptele și să-le acorde circumstanțe atenuante.

Inițial comandantul a vrut să-l aresteze pe tatăl lui Rubin Udler și să-l trimită la Golta, dar doctorul evreu l-a convins să renunțe ”luând o hotărâre acceptabila pentru toți”. A doua zi dimineața jandarmii l-au luat pe tatăl lui Rubin și l-au dus la comandant. Aici comandantul l-a amenințat cu tribunalul militar dacă mai repetă gestul, apoi a dispus să fie biciuit cu 25 de nuiele de mesteacăn.

Tatal lui Rubin s-a vindecat fără urmari fizice, dar mama lui a rămas cu o cicatrice pe frunte. Dupa război, când curioșii o întrebau pe mama lui Rubin despre cicatrice, aceasta obișnuia să răspundă: “ Mulțumesc lui Dumnezeu că fost numai asta “.

Ioan Ispas

Trimis la Curentul international . Publicat în 24 sept. 2009

Nota redacției:

1. Nici vorbă de incinerare în Transnistria ! Jean Ancel a fost, din

păcate, de rea credință ca istoric. A avut remușcări la sfârșitul zilelor

sale și s-a căit amarnic pentru minciunile scornite împotriva

românilor!

2. Teama că evreii colaborează cu partizanii era foarte justificată. De

aici, în bună parte, comportamentul aspru al militarilor români față

de evrei! Partizanii au fost un mod laș și inconștient, iresponsabil, de

a reacționa față de realitățile fontului. Faptele partizanilor sunt

crime de război ! Nu poate fi îndurare față de făptași !

3. Activitatea publicistică și de cercetare prin biblioteci și arhive a dlui

Ioan Ispas este dintre cele mai meritorii printre românii trăitori în
Statele Unite. Omagiile noastre ! Patria recunoscătoare !

i.c.

Raportul Guvernatorului Transnistriei către Mareşalul Antonescu despre starea Odesei sub administraţie românească. DOCUMENT semnat de Gh. Alexianu la 7 noiembrie 1941 şi scos la lumină de Alexandru Moraru

COMANDAMENTUL DE CĂPETENIE AL ARMATEI DEPARTAMENTUL GUVERNATORULUI CIVIL AL TRANSNISTRIEI Tiraspol, 7 Noiembrie 1941

DOMNULUI ION ANTONESCU MAREŞAL AL ROMÂNIEI, COMANDANT DE CĂPETENIE AL ARMATELOR ŞI CONDUCĂTORUL STATULUI În zilele de 3, 4 şi 5 Noiembrie 1941, am inspectat în mod amănunţit Odessa cu toate întreprinderile, instalaţiile şi posibilităţile sale de funcţionare şi vă prezint constatările şi observaţiile de mai jos: 1. Înfăţişarea generală a oraşului. De la prima vizită pe care am făcut-o în ziua de 19 Octombrie 1941 , când am instalat autorităţile administrative şi până azi înfăţişarea generală a oraşului este de nerecunoscut. Toate baricadele au fost înlăturate, toate străzile se repară, cadavrele au fost îngropate, străzile sunt curat măturate şi tot gunoiul este cărat afară. Îţi face o plăcere să te plimbi prin oraş. 2. Apa Funcţionează în condiţii normale. Mai există încă dificultăţi, deoarece din cauza bombardamentelor conductele sunt sparte şi este pierdere mare pe traseu. Totuşi, pentru moment nu se poate da apă decât două ore dimineaţa şi două ore seara, când rezervele de motorină sunt suficiente şi până vom face rezerve noi trebuie ca măsură de precauţie să facem economie.
[…]
14. Evreii din Odesa.

Nu putem ascunde că în Odesa există încă un număr mare de evrei. Cred, după spusele locuitorilor, că mai bine de o treime din populaţia Odesei, era formată din evrei. Armata a-IV-a, interpretând greşit o dispoziţiune a noastră, a hotărât ca toţi evreii din Odesa să fie scoşi din oraş  şi duşi în sate, fără însă un mijloace suficiente pentru transport, fără să fie organizat, aşa cum am făcut noi în Nord şi fără a lua nici o măsură de protecţie. Parte din evrei au fost scoşi din Odesa, duşi la Calnic şi lăsaţi acolo, de unde, cum era firesc, s-au întors în Odesa, iar o parte din ei au fost băgaţi în ghetou, împreună cu femei, bărbaţi, copii şi bolnavi, de aşa fel că o promiscuitate şi o stare de infecţie ameninţa să izbească întreg oraşul. De acord cu domnul general Macici, am hotărât ca pentru moment să rămână în ghetou numai bărbaţii de la 18-50 ani, iar femeile, copii şi bătrânii să fie lăsaţi la locuinţele lor, cu însărcinarea de a îngriji de hrana celor din ghetou, care sunt puşi la muncă şi la alte întreprinderi. În timpul cât ei au fost scoşi din Odesa, populaţia rămasă în oraş, au intrat în casele lor şi au început să jefuiască. La întoarcerea evreilor acasă, au putut să provoace desigur comentarii şi discuţii tocmai acei care erau interesaţi să jefuiască. Am luat măsuri contra jafului. Dacă averea se va confisca, ea trebuie să aparţină statului şi nu jefuitorilor. În privinţa soluţiei privitoare la evreii din Odesa, ca şi la cei din Transnistria, voi prezenta D-voastră un raport special, în care voi arăta întreaga organizare care trebuie dată problemei evreieşti din Transnistria. Comndantul Militar al Odesei a luat în stăpânire toate bunurile şi toată prada de război aflată în Odesa. Vă rog să binevoiţi a da dispoziţii, aşa cum aţi făcut în toate cazurile, ca din aceste bunuri să se lase o cât de mică parte pentru nevoile populaţiei şi pentru funcţionarea serviciilor. Astfel, primarul municipiului Odesa ni se plânge că li s-au ridicat toate vehicolele, că nu are cu ce face nici cel mai mic transport, că nu se poate transporta grâul din gară în oraş, la fel benzina, că nevoile cele mai urgente şi elementare ale oraşului nu sunt satisfăcute din cauza ridicării vehicolelor. Deasemenea, vă rugăm să binevoiţi a aproba, cu tot ceea ce este industrie, care nu prezintă nici o utilitate pentru interesul general al ţării, dar care ar reprezenta o posibilitate de exploatare pentru administraţie, să fie pusă la dispoziţia administraţiei pentru a o pune în valoare şi exploata. Numai în chipul acesta, vom putea da viaţă oraşului şi vom putea da o posibilitate de lucru pentru a câştiga o bucată de pâine miilor de lucrători, care ar putea constitui un pericol permanent pentru noi.

GUVERNATOR CIVIL Alexianu Gh. Fond 706, inv. 1, dos. 1115 (1)

(citește tot AICI)
Sursa: Ziariști Online

http://www.ziaristionline.ro/2014/11/06/exclusiv-raportul-guvernatorului-transnistriei-catre-maresalul-antonescu-despre-starea-odesei-sub-administratie-romaneasca-document-semnat-de-gh-alexianu-la-7-noiembrie-1941-si-scos-la-lumina-de-al/

Un evreu.O carte.Teșu Solomovici:o biografie a mareșalului Antonescu

image

   
„Maresalul Ion Antonescu
                                           –o biografie” aduce o perspectiva inedita, care îi va nemultumi si pe istoricii români, si pe cei evrei.

Cartea urmareste în 812 pagini firul vietii maresalului Ion Antonescu, de la nasterea sa (2 iunie 1882) si pâna la moarte (1 iunie 1946).

Tesu Solomovici prezinta greselile istorice pe care le-a facut maresalul Antonescu, printre care se numara si deportarea evreilor în Transnistria, abordeaza problema bolilor lui Antonescu si a falsului proces prin care a fost condamnat la moarte.

Autorul a declarat pentru „Adevarul”, într-un interviu-fluviu, ca au fost presiuni din partea istoricilor evrei si români, ca aceasta biografie amanuntita a lui Ion Antonescu sa nu fie publicata.

Volumul îl prezinta pe Antonescu nu ca pe un monstru, ci ca pe un om, ca pe un român si militar care si-a iubit enorm tara. S-a crezut providential si a savârsit o serie de fapte mari, pe care România si le va aminti, dar si greseli de neiertat.

[….]

„Am descoperit documente importante care atesta rolul primordial pe care l-a avut Ion Antonescu în campania militara a trupelor românesti împotriva armatei maghiare si ocuparea Budapestei.

Am fost surprins cum aceasta campanie stralucit gândita si executata de Ion Antonescu a fost lasata în obscuritate, aproape uitata. Antonescu nu i-a stimat pe unguri si îi acuza de toate uneltirile posibile împotriva neamului românesc.

Fara sa tina seama de vointa occidentala, el a facut tot ce a fost posibil ca trupele române sa continue ofensiva, sa ocupe Budapesta si sa le dea ungurilor o lectie dureroasa de neuitat”

[….]

Am fost surprins sa constat din unele documente aproape necunoscute, cât de strânse erau legaturile generalului cu sefii Ambasadei Germaniei, în zilele premergatoare alungarii regelui Carol al II-lea si preluarea puterii, si concomitent cu sefii Partidelor Istorice, Iuliu Maniu si Gh. Bratianu.

La Manastirea Bistrita unde fusese exilat de regele Carol al II-lea, generalul Ion Antonescu nu era un izolat. Ofiterul superior german Gerstenberg îl vizita asiduu, si împreuna au pus la punct debarcarea regelui.

Dupa un SOS lansat de
Carol al II-lea, în drumul de la Manastirea Bistrita la Palatul Regal, Antonescu a avut o întâlnire secreta cu Iuliu Maniu. Ei au discutat, desigur, despre debarcarea regelui.

Cartea mea pune în evidenta, puternic, acest aspect nou. Regele Carol al II-lea a fost pacalit de Antonescu; acesta nu a avut niciodata dorinta sa-l salveze pe rege.

(Autorul)

(sursa:Librăria București)

Cei mai importanți evrei din România,opinând despre mareșalul I. Antonescu și Ghe Alexianu

de Ion Coja

În raportul Comisiei Wiesel
–pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nicio privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaţionismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în sus-numitul capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea –raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor. (…) România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega şi minimaliza holocaustul”.

Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toţi cei citaţi neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România”, din Transnistria! Nici Păunescu, nici Buzatu şi nici subsemnatu’, nu am distorsionat, negat ori minimalizat Holocaustul şi punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz şi alte sumbre locaţii, aşa cum s-ar înţelege din titlul bietului capitol! Ci l-am negatără numai pe cel pus în cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la inteligenţa evreilor holocaustizanţi, nu puţini, dar foarte puţină, şi le-am atras atenţia cât sunt de imprudenţi atunci când ne acuză pe noi de holocaust în ciuda tuturor evidenţelor, căci nouă, românilor, ne este atât de uşor, ne este foarte ușor, ne este cel mai ușor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de nevinovăţie, imbatabile, cu sau fără voia noastră, vor fi imediat invocate de alţii pentru a nega, distorsiona etc. însuşi în întregimea sa Măria Sa Holocaustul şi punct! Deci şi cel de la Auschwitz etc.[…]
Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi fost Distorsionarea, negarea şi minimalizarea holocaustului din România. Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar cuvîntul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile!…

În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla este”, capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea şi minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria, din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de faţă, să îndrept ceva, nu am în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citaţi în titlul acestor rânduri: Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, pe care eu i-am pus mereu în centrul de greutate al argumentaţiei mele.

Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putinţă situaţia evreilor din România acelor ani şi nu au stat indiferenţi la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:

Mai întâi, Wilhelm Filderman.

image

Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise şefului statului, Mareşalul Ion Antonescu, pentru a protesta faţă de vexaţiile, împinse până la ucideri, de care – zicea și se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuaţi în Transnistria. Este binecunoscut şi răspunsul Mareşalului. Este însă puţin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, „excedat” de insistențele fostului său coleg de liceu, Mareşalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar şi pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condiţiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareşalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică, ştiindu-l pe Filderman om de onoare, Mareşalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la faţa locului cum sunt trataţi evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt ucişi şi batjocoriţi evrei nevinovaţi! Etc., etc… De fapt, nu se ştie exact-exact din ce pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutaţi” în Transnistria, dar cunoaştem foarte exact efectul acestui exil:

După ce a petrecut câteva luni în Transnistria, în „lagărele de exterminare a evreilor”, Filderman nu i-a mai scris Mareşalului nici un rând de protest faţă de soarta evreilor din Transnistria şi n-a mai produs nici un text despre „holocaustul” din Transnistria!

Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alţi evrei, inclusiv lideri sionişti, să facă loby în Occident pentru ca Aliaţii să menajeze interesele României şi să evite ocuparea României de către Armata Roşie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de linişte” oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de linişte” aparţine altui mare evreu martor al evenimentelor: rabinul Moshe Camilly Weinberger, liderul evreilor din Transilvania, din Ardealul ocupat de hortyști…)

Scurt timp după instalarea evreilor comunişti la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist şi se ataşează de marxism, încetează a mai fi evreu!…[…]

A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromiţătoare pentru comunişti. Din păcate, fără să le fi fost în intenţie, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Şeţu. La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declaraţie în sprijinul tinerilor luptători anticomunişti, declaraţie înregistrată la un notariat din New York – unde locuia, iar declaraţia, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi şi despre Mareşalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari şi extrem de pozitivi. De atunci, acest text circulă cu un fel de supra-titlu, „Testamentul lui Filderman”, cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am şi publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”. Repet: afirmația aparține fostului Președinte al Federașiei Comunităților Evreiești din România!…

Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticităţii acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada”. Repet, declaraţia lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna” şi procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declaraţia lui Filderman. Iată şi fraza de început a declaraţiei:„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Boradway at 71 St, declar următoarele…” Aşadar, documentul există! Pot face trimitere chiar şi la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declaraţia lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziţia comisiei Wiesel cu această informaţie.

Membrii comisiei Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestaţia mea pe ogorul distorsionării şi al negării, ar fi trebuit să înregistreze şi cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuţi în România. Preţiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicaţia de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de faţă manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”. Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teşu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existenţa şi soarta „Memoriilor” lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront.

Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a şi văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Şi afirm: Memoriile lui Filderman au toate şansele să fie documentul cel mai important cu privire la aşa zisul Holocaust din România. Iar faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României.

Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuţie cu fostul preşedinte al Academiei Române. Eugen Simion mai ştie şi altele… De la Nicolae Cajal îndeosebi.

Despre Alexandru Şafran,

image

care a fost Marele Rabin al evreilor din România aceloraşi ani, am povestit de mai multe ori cum, cu ocazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei şi pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime şi a fost executat odată cu Mareşalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei şi i-a înmânat următorul înscris: „Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită.”

…Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar şi de …definitiv, capabil să pună capăt discuţiilor despre „crimele din Transnistria”! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Şafran să se prăpădească şi să nu apuce să autentifice, măcar şi prin tăcere, preţiosul înscris. Alexandru Şafran a mai trăit după 1995 ani buni şi nu a dat nici un fel de dezminţire. I-am făcut şi o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului rabin(91 de ani la acea dată), Dan Şafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticităţii dedicaţiei. Rabinul Şafran a răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Guvernatorul este menţionat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa”…

Aşadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu şi nu dezminte nici cele declarate în scris în faţa şi pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Şafran, ca nepot şi persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său şi fiul celui care a ucis sute de mii de evrei nevinovaţi şi
l-o fi întrebat pe Alexandru Şafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Şerban Alexianu şi de ce s-a întâlnit? A adus Dan Şafran la cunoştinţa Comisiei și a dlui Michael Shapir răspunsul primit?

Per total, este însă de neînţeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproşez următoarele:

(a) Comisia nu a verificat ea însăşi existenţa şi autenticitatea textului. Era foarte simplu şi uşor să mă convoace la comisie şi să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deţine unele documente interesante etc. Nimeni nu m-a căutat. Nici măcar „politologul” Michael Shafir… Le-a fost mai uşor să-l contacteze, tocmai în Suedia, pe Dan Şafran. Nu m-aş mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveţia ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declaraţia dată lui Şerban Alexianu, câţiva „experţi” în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare… Precizez eu: declaraţia rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ţinut un frumos discurs în Senatul Ţării, a dat numeroase interviuri etc. şi nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!

(b) Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuşi dl Şerban Alexianu şi să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, dl Şerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei şi ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiţia română, pretinzând că tatăl său, George Alexianu, în 1946 nu a avut parte de o judecată dreaptă şi de un proces corect, e de presupus că deţine nişte informaţii şi documente care ar putea interesa o comisie ea însăşi interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Şerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune – după mine foarte gravă, dovedeşte, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedeşte că Comisia Wiesel a ştiut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă şi n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul…

Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres şi să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la dl Şerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Şafran, marele rabin de Geneva şi fost rabin şef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile şi suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, şi-a făcut timp să se întâlnească cu dl Şerban Alexianu, fiul, repet, al celui condamnat la moarte şi executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei.

De-a ne mirare şi mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România!… Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal, liderul evreilor supraviețuitori ai Holocaustului?!

Explicaţia ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Şafran: „amici din tinereţea noastră”. Toţi trei se cunoşteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, aşadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei… Deci medic evreu al familiei ucigașului de evrei!!!

Venea Nicuşor Cajal şi se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viaţa, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună… Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România şi fiul lui George Alexianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieţi evreieşti?!…

Alexandru Şafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecţii de limbă germană! În fapt, aceste lecţii erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără ştiinţa nemţilor, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente şi intervenţii pentru a ameliora situaţia evreilor evacuaţi în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”. Nimeni nu putea şti asta în 1995 mai bine decât rabi Şafran!

Aşadar, la iniţiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Şafran cu dl Şerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoţionantă!…

La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-şi spună. Atunci s-a produs momentul de graţie, clipa astrală când rabinul şef al Genevei a decis să-şi răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înţeles cât de greu i-a fost copilului să (supra)vieţuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, şi pe coperta interioară a unei cărţi a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaşte la fel de bine ca Eminenţa Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din faţa sa, şi atât i-a mai spus: „Îţi dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…”

După care s-a îmbrăţişat cu fostul elev, cu gazda, şi a plecat pe unde era aşteptat de atâta lume… În urma sa, dl Şerban Alexianu s-a simţit dator să-i arate şi lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci şi-a dat seama bine de importanţa mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte!… Cert este că dl Şerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul şi să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat:

„-Şi aveţi de gând să nu publicaţi acest text decât după moartea Eminenţei sale?

-Negreşit, aşa i-am promis!

-Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?!

-Asta e!, a ridicat din umeri domnul Alexianu.

-Măcar aţi facut nişte copii xerox ale textului?”, am mai întrebat. Da, făcuse, aşa că la plecare am luat şi eu una, am băgat-o în buzunar şi la lift i-am spus:

-„Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran!” Şi m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle şi Eminenţa sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea şi că nu a avut de formulat nici o dezminţire, nici un protest, nicio dezicere etc.

Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i dlui Șerban Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă şi precară credinţă în Dumnezeu. „Nu cumva o fi ateu?!”, m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viaţa şi judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Şafran chiar se închină la acelaşi Dumnezeu ca şi mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici, de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav, grav de tot! …

Fireşte, normal, adică creştineşte şi onorabil, era ca acea declaraţie Alexandru Şafran s-o fi dat în 1946, la proces! La „Procesul Marii Trădări Naționale” unde a fost invitat ca martor al apărării și nu s-a prezentat… Probabil că o asemnea declaraţie l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat şi pe „amicul din tinereţe” de la viaţa pe care a dus-o sub comunişti, ca fiu al unui criminal de război!… Un orfan „de război” pe care toți se fereau să-l ajute!…

Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declaraţia rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu şi a Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-şi producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproşa că a pus principiile morale mai presus de orice… De orice interese naţionale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declaraţiei, într-adevăr au şi sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri şi acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să ştiu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile dlui Alexianu?! Şi mai ales de unde să ştiu că declaraţia rabinului şef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului?! Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar şi de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toţi specialiştii în istoria PCUS, reciclaţi în istorici ai holocaustului. Dar de unde?!… Nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & comp. Lya Benjamin, Radu Ioanid şi toţi ceilalţi, toţi o apă şi-un pământ, nimic nu-i abate din a susţine mai departe basna transnistreană!…

…Trebuie spus că publicarea abuzivă (de către mine!) a textului „rabinic” nu a afectat relaţiile dlui Şerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenţi evrei binecunoscuţi şi ştiuţi, mi-a povestit că în particular Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile zăltaţilor din Comunitate. „Avem şi noi Vadimii noştri”, obişnuia Cajal să spună, pentru a se scuza…)

Cei doi, Șerban Alexianu şi Nicolae Cajal, au mai avut o discuţie ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să afle și să fie interesată. S-a fost cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea. La recepţia dată de Papă, a fost invitat şi Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepţie dl Şerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, onorați demascatori ai crimelor din Transnistria: din dispoziţia Papei Ioan Paul al II-lea, la recepţie, printre invitaţii români cei mai reprezentativi şi mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat şi dl Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, criminalul!… Repet: dl Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români!…

Se pun în mod logic două întrebări:

(1) Care merite deosebite ale dlui Şerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare?

(2) Papa şi Vaticanul nu ştiau al cui urmaş, al cui fiu este dl Şerban Alexianu? Nu ştiau adică cine a fost George Alexianu? Nu știau că a fost un criminal odios?! Cu 200.000 de victime pe conștiință?!…

Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba ştiau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunţiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecţie umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ţinta fără apărare a unui regim de exterminare, de genocid etc. Inspecţia s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roşii Internaţionale. Cele două atât de onorabile instituţii, Vaticanul și Crucea Roșie Internațională, au ajuns la aceeaşi concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că, prin dispoziţia aceluiaşi papă, profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis”. Este şi cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român!…

Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte pentru exact aceleaşi fapte: felul cum s-a purtat faţă de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. („Noi”, adică justiţia din anul 1946. Adică evreii kominterniști din completul de judecată!…)

Aşadar, la acea recepţie atât de selectivă, prin dl Şerban Alexianu a fost invitat, de fapt, GEORGE ALEXIANU, guvernatorul criminal de război din Transnistria… Iar dacă iei seama la faptul că la recepţie dl Şerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal şi vice-versa, poţi spune că la recepţia dată de Papă au participat braţ la braţ guvernatorul Transnistriei şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor evreieşti din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură şi însăşi prietenia de-o viaţă cu Şerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoştea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simţit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie şi până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicaţie nu există! Este o explicaţie logică, cu prisosinţă acoperită de realitatea faptelor.

…Structura vădit literară a celor povestite mai sus aparţine strict faptelor relatate. Coincidenţele produse şi semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparţine subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini, a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Şafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică de pe biroul lui Nicolae Cajal, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase preţioasa inscripţie. Merita, aş zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da şi eternitatea materială. Dar şi mai bine S-a gândit Cine S-a gândit ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – şi citez din memorie, „România este ţara în care au supravieţuit cei mai mulţi evrei!” Coincidenţă mai semnificativa e greu de imaginat!

Ca să fiu mai clar: prețiosul text a fost scris pe coperta interioară –coperta a III-a, a unei cărți care consemnează punctul de vedere, negaționist, al lui Wilhelm Filderman. Mai frumoasă potriveală nici că se putea!… Cine e în stare, nu poate să nu vadă aici, în această coincidență, „mâna Domnului”…

O ultimă punte între Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”, categorie azi dispărută și uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile şi nebunia sionismului și a kominternismului, cei doi frați siamezi și criminali ai lui Iosif… Dar despre aceşti admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie…

anno Domini 2008 ION COJA

(cititi întreg articolul pe site-ul
Ion Coja )

Receptarea Raportului final al Comisiei Wiesel în presa româna si germana

William Totok

Crearea unei comisii internationale pentru studierea Holocaustului în România în toamna anului 2003 a fost facilitata de cîteva momente politice, precedate de numeroase campanii de presa în favoarea reabilitarii dictatorului Antonescu, de contrareactiile nationale si internationale la recrudescenta cultului lui Antonescu si, nu în ultimul rînd, de controversatul interviu acordat de fostul presedinte Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz”. In opinia presei democratice române si internationale, controversatul interviu al lui Iliescu a stîrnit numeroase comentarii extrem de nefavorabile autoritatilor române. S-a sustinut ca unele pasaje din acest interviu ar fi în contradictie flagranta cu principiile statelor euro-atlantice si ar pune sub semnul îndoielii maturitatea politica a României care doreste sa adere la marea familie a tarilor de tip occidental. Iata numai cîteva titluri semnificative din ziarele românesti: „Dl Ion Iliescu si Holocaustul” („România libera”, 29.7.03), „Iliescu pe urmele lui Garaudy” („Evenimentul zilei”, 30.7.03), „Intre Bucuresti si Tel Aviv relatiile s-au încordat brusc” („Independent”, 30.7.03). Intr-un acces de solidarizare cu presedintele, ziarul „Independent” scrie: „Despre Ion Iliescu se poate spune orice, fie ca ar fi comunist sau neocomunist, fie ca nu gaseste într-un moment sau altul cele mai fericite formule de exprimare, dar a-l face antisemit si a-l compara cu Haider este deja nu numai o uriasa nedreptate, ci pur si simplu o jignire care ne raneste pe noi toti, pentru ca Ion Iliescu este, pîna una-alta, presedintele în exercitiu al României!”.

Daca presa româneasca a însotit stirea despre instituirea Comisiei internationale cu numeroase atacuri politice împotriva lui Iliescu, presa de limba germana a remarcat imediat dimensiunea istorica exceptionala a momentului. In doua articole aparute în saptamînalul elvetian „Wochenzeitung” (din 13.11.03) si în cotidianul berlinez „Die Tageszeitung” (din 11.11.03) se atrage atentia asupra faptului ca România pare hotarîta sa-si asume trecutul sau fascist. Citez în continuare din acest articol (aparut ulterior si într-o traducere româneasca în revista „22″): „Metamorfoza prezidentiala uimeste. Inca în iunie trecut regimul de la Bucuresti a provocat masive proteste internationale datorate afirmatiei ca în România n-ar fi existat Holocaust. Exact o luna mai tîrziu, Iliescu a cîntat pe aceasi coarda definind, într-un interviu cu ziarul israelit «Ha’aretz», Holocaustul ca o problema general europeana” (cf. „Die Tageszeitung”, 19.6.03 si. 31.7.03).

In ciuda afirmatiilor sale, experti de renume sînt de parere ca exista cu siguranta o componenta româneasca a Holocaustului. Cercetatorul israelian Jean Ancel porneste de la ideea ca între anii 1940 si 1945, sub dictatura militara a lui Ion Antonescu, aliatul lui Hitler, au fost ucisi pîna la 410 000 de evrei si între 25 000 si 30 000 de rromi. Antonescu a fost executat în 1946 sub învinuirea de criminal de razboi. In continuare articolul atrage atentia asupra componentei comisiei, semnalînd prezenta unui istoric român care în prima faza a tranzitiei postcomuniste „a pledat pentru o apreciere pozitiva a regimului Antonescu”.

Cele doua ziare amintite din Germania si Elvetia se opresc apoi si asupra termenului de predare a raportului final, apreciind ca el pare a fi fost ales timpuriu, dar nicidecum întîmplator. Cititorilor germani si elvetieni se explica apoi ca în anul 2004 vor avea loc alegeri în România, iar Iliescu nu mai are dreptul de a candida. Inainte de a parasi scena politica, scrie „Die Tageszeitung”, „el doreste sa se profileze ca reconciliator si initiator al clarificarii trecutului istoric”. Un analist citat de ziarul „Die Tageszeitung”, „considera înfiintarea comisiei, în primul rînd, ca o miscare de sah oportunista a lui Iliescu. In orice caz, Presedintele a instrumentalizat antisemitismul ani în sir pentru scopurile sale politice. Totusi nu trebuie subapreciata influenta unei asemenea initiative asupra unor grupuri importante din societate precum elevii sau cadrele de conducere din armata. «Trenul care pîna acum a mers într-o directie falsa», spune analistul, «este pus acum pe linia corecta»”. „Ramîne înca de vazut”, conchide în final ziarul „Die Tageszeitung”, daca multi se vor urca în acest tren sau daca calatoria se va opri pe o linie moarta. Conform unui sondaj din octombrie privind intoleranta, antisemitismul si autoritarismul, 84 de procente din cei întrebati sînt de parere ca România are nevoie de un conducator puternic, care sa aduca ordine în tara. Daca ar avea acum loc alegeri prezidentiale, Vadim Tudor, seful partidului fascist România Mare, ar fi pe locul doi si prin asta din nou dupa anul 2000 în balotaj”.

In presa radicala de dreapta si extremist-nationalista din România, înfiintarea comisiei fusese calificata drept o încercare de culpabilizare a poporului român. De la bun început s-a formulat întrebarea polemica daca membrii comisiei vor fi de buna credinta. „Nu avem nici o garantie asupra obiectivitatii comisiei de ancheta, alcatuita în cea mai mare parte din oameni cu prejudecati asupra istoriei recente a românilor”, scria, de pilda, revista neolegionara „Rost” (Nr. 9/2003) într-un articol intitulat: „A fost Holocaust în România?”. Membrii comisiei, scrie în continuare revista „Rost”, „au scris deja carti si articole în care sustin ca a fost Holocaust în România sau reprezinta organizatii asupra obiectivitatii carora avem îndoieli. Elie Wiesel însusi a acuzat, nu demult: «România a ucis, a ucis, a ucis!». Pai daca asta crede înainte sa fi început cercetarea, ce deznodamînt poate avea aceasta?”. Reactia cea mai radicala fata de stirea înfiintarii comisiei a venit din partea profesorului Ion Coja, cunoscut pentru opiniile sale revizionist-negationiste articulate public dupa 1990. Impreuna cu mai multi simpatizanti, presedintele asa numitei „Ligi pentru combaterea antiromânismului” (LICAR), a anuntat în revista „România Mare” (Nr. 707/30.1.04) înfiintarea unei contra-comisii care urma sa se ocupe de contenciosul israelo-român. La alegerile locale din iunie 2004, Coja a candidat la functia de primar general al capitalei, fiind înscris pe listele Partidului National-Democrat Crestin (PNDC) – apropiat de organizatia extremist-nationalista „Noua Dreapta”. Promisiunea electorala principala a lui Coja s-a referit la ridicarea unui monument în memoria lui Antonescu. Sfidînd existenta comisiei internationale care si-a început activitatea, suplimentul saptamînal al ziarului „România libera”, „Aldine” (din 23 iulie 2004) a publicat un lung articol apologetic despre asa-zisul „razboi sfînt” al „maresalului nostru”, intitulat „Amintiri de la eliberarea unui sat românesc”. Autorul articolului descrie participarea lui Antonescu la razboi ca un act de demnitate, reluînd toate cliseele vehiculate în literatura negationista. Iata cîteva pasaje din acest articol delirant si, în acelasi timp, provocator: „La 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat, judecat ca criminal de razboi, întemnitat, purtat prin URSS, condamnat la moarte, iar in final executat prin împuscare la închisoarea Jilava de lînga Bucuresti, iar corpul sau a fost aruncat într-o groapa comuna, împreuna cu alti demnitari de frunte români, condamnati si ei la moarte, de catre asa numitele Tribunale ale Poporului, inventate de puterea comunista instaurata în tara noastra de catre Moscova dupa 6 martie 1945. In aceste Tribunale ale Poporului erau inclusi si asa numitii asesori populari, care erau straini de cunostinte juridice, dar care hotarau soarta celor judecati. Asa i-a învatat Moscova pe comunistii români sa-l rasplateasca pe maresalul nostru Ion Antonescu, precum si pe alti barbati de seama ai neamului nostru, condamnati la moarte sau care au murit în închisorile comuniste si la canalul Dunarea-Marea Neagra. Domnul presedinte al României Ion Iliescu, a aratat într-o emisiune televizata ca maresalul Ion Antonescu nu poate fi reabilitat, deoarece este considerat de catre unele etnii ssubl. W.T.t din tara si de cercuri din strainatate drept criminal de razboi. Dupa cîte stiu, însa, reprezentantii comunitatii evreiesti din România au afirmat faptul ca România în fruntea careia se afla maresalul Ion Antonescu a fost singura tara aliata a Germaniei care nu a trimis pe evrei în lagarele de exterminare naziste. Arestarea, judecarea, condamnarea la moarte si executia miseleasca a maresalului s-a facut de catre instantele românesti aservite Moscovei, deci de catre compatriotii sai. Pentru acestia cît si pentru multi altii ca ei, maresalul este considerat în continuare criminal de razboi, nu însa si de marea majoritate a românilor”. Pe lînga resentimente antisemite strecurate în acest text cu ajutorul eufemismului, „unele etnii”, autorul articolul pledeaza ca si Ion Coja pentru cinstirea lui Antonescu, pe care-l descrie ca pe un erou. Condamnînd obedienta guvernului care a ordonat înlaturarea busturilor lui Antonescu si schimbarea numelor unor strazi care-i purtau numele, autorul îsi exprima speranta ca „în viitor busturile si chiar statuile maresalului nostru vor fi amplasate la loc de cinste în orasele si chiar satele tarii noastre, pentru ca maresalul merita aceasta cinste”.

Prezentarea raportului a mai fost precedata de un eveniment important care a marcat dorinta oficiala a României de a-si asuma trecutul. Este vorba despre prima comemorare a Zilei Holocaustului. Oferindu-i o tribuna, postul de radio BBC (12.10.2004) a difuzat declaratiile presedintelui Ligii pentru combaterea antiromânismului, Ion Coja, care a acuzat cu acest prilej autoritãtile cã au cedat „în fata unor indivizi care în numele comunitãtii evreiesti emit pretentii nejustificate, în primul rînd de ordin material, legate de asa zisul Holocaust din România”. „Dacã guvernantii se prezintã acolo pentru a comemora Holocaustul în general este un lucru corect, dar în mãsura în care în ultimii ani, oficialitãtile românesti au acceptat producerea în România a unui Holocaust, gestul este reprobabil, nu ne reprezintã pe noi ca români,” a declarat Ion Coja la BBC. De remarcat este ideea „pretentiilor nejustificate” „de ordin material”, ideea ce o sa apara ca un leitmotiv dupa prezentarea raportului în alte numeroase materiale publicate în presa româna si germana. *** Prezentarea raportului final al Comisiei pe data de 11 noiembrie 2004 la Bucuresti a stîrnit reactii diferite. Aceste reactii s-ar putea grupa în 4 categorii de receptare. 1) receptarea pozitivist-obiectiva; 2) primirea distantat-ironica; 3) dezbaterea critic-istorica; 4) contestarea ideologica; (Ultima forma de receptare are si cîteva efecte colaterale, care marcheaza o noua etapa a nationalismului de solidarizare –prin sincronizarea negationismului) Receptarea pozitivist-obiectiva

Inmînarea Raportului final presedintelui Iliescu, pe data de 11 noiembrie 2004, a fost însotita de relatari neutre. Concluziile acceptate de catre seful statului nu au fost contestate. Un exemplu semnificativ pentru acest mod de prezentare strict jurnalistica a aparut, de pilda, sub titlul „A fost Holocaust”, în ziarul „Ziua” (din 12.11.04). In acelasi ziar (din 4.12.04) se revine asupra subiectului si se reproduce unul dintre pasajele centrale ale raportului, în care se precizeaza ca „autoritatile civile si militare române sînt responsabile de moartea unui numar cuprins intre 280.000 si 380.000 de evrei români si ucraineni din România si teritoriile aflate sub administratie româneasca”. De remarcat este faptul ca, în cele doua materiale de presa citate (ca de-altfel si în alte relatari aparute în mass media româneasca) nu se aminteste o alta concluzie a raportului. Omisiunea la prima vedere pare nesemnificativa, dar în contextul general privind Holocaustul din Europa, ea dobîndeste o dimensiune speciala, prin plasarea politicii de exterminare a României pe locul doi al grupului de tari aliate cu Germania hitlerista. Pasajul din Raport la care ma refer cuprinde constatarea potivit careia „dintre toti aliatii Germaniei naziste, România poarta responsabilitatea pentru cea mai mare contributie la exterminarea evreilor, în afara Germaniei însesi”. Relatari similare au fost transmise de posturile de radio Europa libera, BBC, Radio France International si Deutsche Welle, iar articole strict informative au aparut atunci si în revistele „22″ sau „Observator Cultural”.

Profitînd de prezenta unor membrii ai comisiei în tara, cîteva ziare au publicat cu acestia interviuri, în care, de exemplu, Leon Volovici (în „Cotidianul”, din 16.11.04) sau presedintele comisiei, Elie Wiesel (în „Evenimentul zilei” din 15 noiembrie), îsi expun parerile si explica semnificatia singularitatii holocaustului. Intr-un comentariu aparut 7 zile dupa prezentarea Raportului (în „Ziua” din 18.11.04) se retine faptul ca „prezentarea mediatica pare mai curînd modesta”. Fara a da un raspuns la cauzele acestei taceri, totusi, surprinzatoare – daca avem în vedere dezbaterile polemice legate în anii trecuti de Eliade, Cioran, Noica sau de Jurnalul lui Mihail Sebastian – comentatorul ajunge la concluzia ca în Raport, „exista multe afirmatii drastice cu care societatea româneasca are obligatia sa se confrunte”.

Primirea distantat-ironica

Exista cel putin doua explicatii pentru „primirea modesta” a Raportului, care se reflecta si în ceea ce s-ar putea numi 1) primire ironica si 2) primire distantata. Ironica: fiindca autorii acestor articole pun, indirect, sub semnul întrebarii sinceritatea presedintelui Iliescu în ceea ce priveste dorinta acestuia de a elucida trecutul. Acest mod de abordare ironica implica si o distantare nemarturisita de un subiect incomod. Adica responsabilitatea României pentru Holocaust. Abordarea distantata – care ignora rezultatele cercetarilor istorice si politologice cuprinse în textul final – sugereaza cititorilor ca Raportul este rezultatul unor împrejurari conjuncturale, de care profita, în primul rînd, Iliescu. Acest mod de abordare a fost reluat dupa izbucnirea scandalului legat de returnarea decoratiilor de catre Elie Wiesel si Randolph R. Braham, la mijlocul lunii decembrie 2004, adica la mai mult de o luna dupa prezentarea Raportului. Tematizarea larga a returnarii decoratiilor a reactualizat si chestiunea Raportului, creînd, însa, un spatiu publicistic favorabil ocolirii abordarii problemelor esentiale cuprinse în textul final. (A se vedea articolele din „Evenimentul zilei”, 15.12.04; „Ziua”, 16.12.04; „Adevarul”, 16.12.04 si 20.12.04.) Deseori receptarea distantata, nemarturisita direct, se transmite prin subtext si prin folosirea unei terminologii emotionalizate sau prin apelul la notiuni împrumutate din analizele istoriografice dedicate holocaustului. (De exemplu, folosirea ostentativa a notiunii de „holocaust rosu” sau „holocaust comunist”. A se vedea în acest sens Scrisoarea lui Ticu Dumitrescu adresata presedintelui Basescu în care se cere „denuntarea holocaustului comunist” publicata în „Ziua” din 21.12.04. Formula defel ambigua este reluata si în textul lui Ticu Dumitrescu intitulat „Un apel de constiinta” publicat în suplimentul „Aldine”, din „România libera”, 4.2.05).

Pentru a contracara aceasta terminologie am încercat sa aflu parerea lui Gert Weisskirchen, care raspunde din partea OSCE de problema antisemitismului. Intr-un interviu pentru „Deutsche Welle”, publicat apoi si în revista „22″ (Nr. 781/25.2.-4.3.2005) i-am pus lui Weisskirchen urmatoarea întrebare: „In parlamentul landului federal Saxonia din Dresda a avut loc un incident scandalos provocat de deputatii Partidului National-Democrat (NPD) – partid radical de dreapta. Reprezentantii NPD-ului au refuzat sa pastreze un minut de reculegere pentru victimele regimului nazist, iar apoi, într-o cuvîntare, unul dintre deputati a trivializat Holocaustul prin comparatii inadecvate, folosind notiunea de «holocaustul bombardamentelor» pentru a descrie bombardarea orasului Dresda din 13 februarie 1945 de catre puterile aliantei antihitleriste. Ce parere aveti despre bagatelizari similare care se folosesc si în România, unde deseori se vehiculeaza notiunea «holocaustul rosu» atunci cînd este vorba despre perioada dictaturii comuniste”.

Iata si raspunsul lui Weisskirchen: „Trebuie retinut faptul ca Holocaustul este ceva singular. Asta se poate demonstra daca se face o comparatie cu oricare alta întîmplare istorica sau actuala. Holocaustul nu poate fi comparat cu nimic altceva. Singularitatea holocaustului este incontestabila, deoarece distrugerea evreilor a avut trasaturile organizarii industrializate a politicii de nimicire. Aceasta politica s-a concentrat asupra exterminarii evreilor, urmarind eliminarea lor din aceasta lume. Adica, lichidarea lor. Toate celelalte întîmplari groaznice, ca acelea din centrul Africii, din Ruanda, sau alte actiuni genocidare asemanatoare, nu pot fi comparate cu încercarea de a-i distrugere în întregime pe evrei. Acest fapt ar trebui sa fie constientizat, indiferent de locul unde traim în Europa, în apus sau în rasarit. Pîna-n prezent, Holocaustul a ramas un genocid incomparabil”.

Amestecarea planurilor istorice (fascism-comunism) si recurgerea la procedeul comparatiilor pentru a ilustra ceea ce unii numesc „martiraj competitiv” arunca asupra Raportului o lumina difuza. Iata un singur exemplu pentru acest model de abordare, preluat din articolul intitulat, „Statul român trebuie sa-si asume întregul trecut. Comunismul, trimis dupa gratiile istoriei”, aparut în „România libera” din 26 martie 2005: „Mai la presiune internationala, mai din proprie initiativa, autoritatile române au admis formal, în numele tarii noastre, participarea la Holocaust”. A fost înfiintata o Comisie Internationala care sa cerceteze si sa stabileasca adevarul privind tragedia evreilor în România, s-a declarat apoi ziua de 9 octombrie drept Ziua Holocaustului, iar în prezent se vorbeste despre înfiintarea unui muzeu si despre începerea unei campanii media de informare pe aceasta tema delicata. Toate sînt intentii onorabile si necesare pentru o natiune europeana puternica, în vederea asumarii trecutului. Dar la fel de importante pentru poporul român sînt si asumarea si condamnarea ororilor comunismului, fapt pe care autoritatile abia acum încep sa-l ia in considerare. Peste doua milioane de oameni au cazut victime iadului comunist, torturati în camerele de ancheta ale Securitatii, exterminati în închisori si lagare de munca fortata, deportati din Baragan pîna în Siberia. Acestia nu sînt comemorati de vreo oficialitate si nici macar nu sînt pomeniti ca martiri în toate bisericile noastre” (subl. W.T.).

Dezbaterea critic-istorica

Intr-o prima faza de receptare, presa româna nu a respins concluziile Raportului si nici nu l-a contestat. Faptul ca cei interesati l-au citit pe internet se poate vedea în anumite articole în care au fost citate anumite pasaje, în care s-a facut o trimitere directa la concluzii si recomandari sau în care au fost preluate concepte pentru a analiza anumite declaratii politice actuale. Astfel în articolul intitulat „Asumarea constienta a Holocaustului ramîne o problema de actualitate”, aparut în buletinul electronic „Divers” (nr. 4 s196t/2005), se afirma ca presedintele Traian Basescu ar fi calcat într-o „capcana, mai exact o forma subtila de negare a Holocaustului”, deoarece acesta a declarat în urma unei întîlniri pe care a avut-o la Auschwitz în ianuarie a.c. cu presedintele israelian, ca Holocaustul românesc „s-a produs în afara frontierelor actuale ale României”. „Conform literaturii de specialitate”, conchide „Divers”, discursul prezidential poate fi încadrat foarte usor în categoria „negationismului selectiv”.

Faptul ca Raportul a fost citit în versiune electronica rezulta si din primele critici aparute la începutul anului 2005, cînd noile autoritati au declarat ca vor sustine concluziile si recomandarile cuprinse în Raport. In favoarea unui asemenea sprijin s-a exprimat presedintele Basescu într-un discurs tinut la întîlnirea cu membrii corpului diplomatic pe data de 18 ianuarie 2005, iar apoi si dupa ce a participat la comemorarea eliberarii lagarului de la Auschwitz în ianuarie, cît si în timpul vizitei la Washington în martie. O analiza serioasa a Raportului, care sa contina eventual si elemente de contestare critica pîna, în prezent, nu a aparut. Asta probabul si din cauza faptului ca Raportul înca nu a fost publicat în volum, precum remarca si ziarul elvetian „Neue Zürcher Zeitung” (din 31.5.04) într-un articol dedicat subiectului.

Contestarea ideologica

Cea mai radicala forma de contestare a Raportului este cea ideologica. Acest mod de respingere apare în numeroase texte publicate atît în presa democratica si nationalist-extremista, cît si pe internet. Numitorul comun al acestor texte este negarea holocaustului de care s-a facut vinovat regimul lui Ion Antonescu. Cel mai concludent exemplu este fostul disident anticomunist Paul Goma, care, si dintr-un exces de zel polemic, s-a alaturat revizionistilor, devenind astfel – probabil fara sa fi vrut –obiectul de adoratie al extremistilor nationalisti. „Neg unicitatea genocidului ale carui victime au fost evrei”, scrie Goma într-un text intitulat „Sa învatam de la evrei”, aparut prima data în cotidianul „Ziua” (din 24.2.05). Nu întîmplator textul pomenit a fost transformat apoi de revista „România Mare” (Nr. 766/18.3.05, Nr. 767/25.3.05; Nr. 768/1.4.05; Nr. 769/ 8.4.05) într-un serial, publicat sub titlul „Scandal antisemit colosal declansat de celebrul dizident anticomunist Paul Goma”. Una din ideile principale exprimate de Goma în acest text este ca unii membrii ai comisiei – descrisi ca urmasi ai fostilor nomenclaturisti –încearca sa estompeze crimele comunismului. Vorbind despre „«bilanturi» fanteziste si unilaterale” puse în circulatie de „echipa de zgomote a holocaustologilor”, care au „nu doar si alta cetatenie, dar si o alta patrie-de inima: Israelul”, „care insulta, calomniaza România ca unitate nationala, pe români, ca bastinasi”, Goma propune ca acestia „sa fie invitati a nu mai pune piciorul pe pamîntul nostru si sa fie urmariti penal prin instantele nationale”. (Textul lui Goma a fost urmat de replici pro si contra: Gabriel Andreescu încinge „Razboiul Goma”, „Ziua”, 25.2.05; Dan Pavel, „Ce vrea Paul Goma?”, „Ziua”, 28.2.05; Radu Portocala, „Inselatoarea umbra a vinei colective”, „Ziua”, 1.3.05; Dan Culcer intra în „Razboiul Goma”, polemizînd cu Dan Pavel, „Ziua”, 5.3.05; Paul Goma, „Necititorii-acuzatorii nemilosi ai mei: Holocaustologii” sdatat: 11.4.05t, raspîndit mai întîi prin e-mail, iar apoi publicat în revista „Obiectiv legionar”, nr. 20-21/2005, pp. 30-40. Revista a publicat integral si celelalte articole ale lui Goma citate mai sus, fara a indica daca autorul este de acord sau ba cu publicarea lor.)

La Goma, motorul ideologic al contestarii Raportului este anti-comunismul visceral combinat cu resentimente antievreiesti si frustrari personale. Cam acelasi lucru se poate spune despre contestarea Raportului articulata de reprezentanti ai unor organizatii sau grupuri care se declara de dreapta, ele fiind, în realitate, de extrema dreapta. Cel mai zgomotos contestatar al cercetarii holocaustului a fost si este Ion Coja, presedinte al LICAR, lider al filialei bucurestene „Vatra Româneasca”, dupa 1990 prezent ca politician sau simpatizant al diverselor partide si grupuri, de la Miscarea pentru România, la PRM, de la PUNR la organizatia „Noua Dreapta”. Negînd holocaustul savîrsit de regimul antonescian, Coja a publicat mai întîi în revista pro-legionara din Sibiu „Puncte cardinale” (Nr. 2/2000) si apoi în „România Mare” („In România nu a functionat o politicã de genocid anti-evreiesc”, „România Mare”, Anul XVI, Nr. 769/ 8.4.05) un articol deghizat sub forma unei scrisori deschise adresate presedintelui american, George Bush. Coja îi acuza în acest text pe evrei ca ar fi vinovati de recrudescenta antisemitismului. Explicatia pentru aceasta aberatie o sintetizeaza în cinci puncte, afirmînd ca regenerarea antisemitismului s-ar datora faptului ca „asupra românilor” s-au exercitat presiuni „pentru a-l trata pe Ion Antonescu ca pe un criminal de razboi”. Din aceasta argumentatie rezulta si respingerea indirecta a concluziilor Raportului. Cea de-a doua cauza pentru antisemitism este – dupa Coja – faptul ca partidul comunist si securitatea ar fi fost dominate de catre evrei. In al treilea rînd, profesorul universitar invoca rolul „nefast al evreilor” în timpul revolutiei din 1989, iar în al patrulea rînd rolul acestora în privatizarea economiei. In perfecta concordanta cu ideologia neonazista, Coja vorbeste în final despre „atacul demografic” asupra suveranitatii României. Prin aceasta ultima teza, inspirata si din asertiunile unor conspirologi antisemiti, el vrea sa acrediteze ideea ca România este invadata de evrei carora autoritatile le-au acordat cetatenia româna, cu scopul de a transforma tara într-un „stat înrobit capitalului mafiot international, majoritar evreiesc” (Cf. art. meu „O noua schimbare la fata a României Mari?” din revista „22″, nr. 789/ 22 -29 aprilie 2005).

Nationalismul de solidarizare impulsionat de Raport a declansat o adevarata explozie – electronica sau ciberspatiala – a sincronizarii negationismului. Ingrijorator este faptul ca autorii unor comentarii electronice gazduite de ziare, postate pe internet sau raspîndite prin intermediul unor forumuri de discutii sînt tineri, studenti sau elevi de liceu, care într-un viitor apropiat vor face parte din elita culturala, economica si politica a tarii. Textele lor nu sînt doar simple elucubratii juvenile ale unor razvratiti, ci sînt si un simptom pentru sincronizarea internationala a negationismului, a xenofobiei si a antisemitismului. In general aceste texte reproduc într-un stil belicos, si deseori suburban, stereotipuri auzite si citite. Ca exemplu tipic pentru acest gen de comentarii electronice am ales parerile unui anonim de pe platforma electronica a ziarului „Jurnalul national”, din 11.5.2005, conceput ca o replica la capitolul „Fascistii români” din cadrul serialului „Istoria comunismului românesc”. Am extras doar cîteva idei semnificative din acest text, idei împartasite si de alti autori, potentate însa aici de un limbaj agresiv:

– rebeliunea legionara din 1941 a fost organizata de Moscova (idee vehiculata si de Ion Coja si de Vladimir Alexe); – „alesii lui Dumnezeu” sînt adversarii nationalismului (românesc), desi ei „au fost primul popor fascist” (idee raspîndita si de Radu Theodoru si C-tin Burlacu); – în arhivele Stasi nu s-au gasit „documente doveditoare” pentru fascismul lui Codreanu si Antonescu; – Antonescu nu a fost judecat la Nürnberg, fiindca nu a fost vinovat de genocid, el salvînd, de fapt, „evreimea”; – reabilitarea sa este împiedecata de rabinul din Geneva, care nu are curajul sa publice dovezile nevinovatiei lui Antonescu (ceva similar sustine si Coja); – Cioran, Eliade, Mircea Vulcanescu, Radu Gyr, Gafencu, Radu Militaru, Vasile Voiculescu, Dr. Paulescu, Nae Ionescu, Noica, Steinhardt, Staniloae, Galeriu, Calciu etc. au fost sutinatori sau au simpatizat cu legiunea, care „nu cerea decît drepturile românilor în tara lor”; – guvernele din perioada interbelica erau „împînzite de evrei”; – „Tot ce este nationalist este antisemit sau antisovietic” (teza inspirata din Nichifor Crainic); – „Israel este blestemat de Pilat care a spus ca sîngele lui Cristos sa cada asupra lor” (idee actualizata din repertoriul antiiudaismului crestin fundamentalist); – „Va scriu de pe pozitia unui bun român care nu am apucat legionarii si nu simpatizez cu aceasta miscare. Insa minciuna este minciuna si iata ca am ajuns ca Maresalul Antonescu sa fie scuipat si tinut în biserica ce a cladit-o în Bucuresti cu un sac în cap. (…) Am fost cîndva o natie, dar am murit odata cu Antonescu. (…) Deplorabila tara si deplorabil popor care îsi tavaleste în fecale istoria pentru niste arginti. (…) Iata ca se stopeaza si procesul comunismului sadus det Stalin si sdet puterea evreita” (referire directa la Raport).

N-as vrea sa închei aceasta sumara trecere în revista a contestarii ideologice fara a mai semnala doua lungi articole. Primul semnat de Filon Verca, „Holocaustul românesc”, în: „Permanente” (Anul VII, Nr. 4/Aprilie 2005, p. 7) si celelalt intitulat „O revenire necesara sau de ce nu cred ca a existat un holocaust românesc”, semnat de Gica Manole si publicat în „AlterMedia” (2.2.2005). Cele doua publicatii sînt editate de neolegionarii din România respectiv de organizatia „Noua Dreapta”. Gica Manole, despre care editorii buletinului extremist de dreapta „AlterMedia” afirma ca initial si-a publicat materialul în periodicul „Viata”, nr. 220/ianuarie 2005, din Botosani, sustine de la bun început ca „îndeosebi istoricii straini” vorbesc despre un holocaust românesc. Iar, cu putine exceptii, istoricii români au o „reactie palida” fata de acestia. Totodata, el mai aminteste ca exista si alti istorici români – adica tradatori! – care „au trecut fara ezitare si discernamînt, de partea acelora care ne aseaza stigmatul holocaustului pe frunte”. „Daca România lui Antonescu ar fi practicat cu adevarat Holocaustul, evreii nici n-ar mai fi fost deportati peste Nistru, putînd înfaptui crima în tara”, afirma în continuare autorul. Negînd existenta lagarelor de exterminare, cît si cifrele „halucinante” ale victimelor enuntate de „comisia Wiesel”, autorul continua: „Asadar”, – si citez acum textual, „în România celui de-al doilea razboi mondial, nu cred ca a existat holocaust pentru ca:

– statul român a facut din emigrarea evreilor din România si Europa Centrala politica de stat, reusind sa ajute sa emigreze, cu acceptul lui Antonescu, cca. 200.000 de evrei; – scolile, sinagogile, liceele evreiesti au functionat, manifestarile culturale s-au desfasurat normal; – Antonescu a rezistat tuturor presiunilor germane de a-i preda pe evreii români spre a fi dusi si exterminati în lagarele germane; – la Bucuresti activa teatrul Baraseum, singurul teatru evreiesc din Europa dominata de Germania, pe toata perioada guvernarii Antonescu; – Antonescu a avut relatii amicale cu capii comunitatii evreiesti, Al. {afran si dr. W. Filderman, salvîndu-le vietile de furia legionarilor; – pentru ca în Transnistria – si nu numai – nu s-au descoperit gropi comune cu evrei executati; – Comisia Wiesel, care acuza România de Holocaust, trebuie sa ne prezinte dovezile acestuia, argumentele pe care se bazeaza, statisticile celor ucisi”. „Ceea ce este greu de acceptat din punct de vedere stiintific, este faptul ca aceasta Comisie coordonata de Elie Wiesel, întîi a stabilit fara nici o retinere, faptul ca România, poporul român, sînt vinovati de holocaust, fara sa aduca dovezi, adica întîi au stabilit, în pura traditie bolsevica, sentinta, pentru ca dupa aceea cel acuzat sa fie obligat sa-si probeze nevinovatia!!!” „Iarasi nu cred în existenta unui holocaust românesc deoarece România lui Antonescu nu a adoptat si practicat o strategie statala premeditata care ar fi avut ca fundament rasismul.” „Asadar, consider constructia istorica de tipul aceleia ce doreste sa demonstreze si sa impuna ideea existentei unui holocaust românesc se dovedeste cu totul inconsistenta, s…t iar „campania insistenta facuta în strainatate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu” urmareste „pretentii financiare si patrimoniale” s…t. „…scopurile urmarite de cei din spatele acestei teorii urmaresc nu adevarul istoric despre acei ani tragici, ci spolierea statului român de imense sume de bani” ssubl. W.T.t.

Filon Verca, în articolul sau din „Permanente”, reproseaza unor membrii neromâni ai comisiei ca au devenit „complici” ai evreilor. Este atacat si fostul rege Mihai pentru ceea ce autorul numeste o „declaratie impotenta”, deoarece fostul suveran a sustinut în anul 2004, cu prilejul aniversarii zilei de 23 august, ca „românii au ucis 340 000 de evrei”. Intr-un alt pasaj al articolului din aceasta publicatie legionara se refera la vinovatia evreilor fata de armata româna. Cititorii afla ca represaliile ordonate de catre autoritatile române împotriva evreilor ar fi fost cauzate tocmai de evrei. Iata, deci, ca evreii sint vinovati de holocaust!

In încheiere, „Permanente” explica scopul adevarat al „comisiei”. „Impunerea poporului român” a unor despagubiri ce se cifreaza la „9 miliarde de dolari”.

In acelasi stil insinuant este redactat si articolul din saptamînalul radical de dreapta din Germania, „National-Zeitung” („Wird jetzt Rumänien zur Kasse gebeten? Holocaust-Kommission erhebt schwere Anschuldigungen”, în: „National-Zeitung”, Nr. 49/26.11.2004, p. 5.) Citînd scrierile unor revizionisti, care sustin asa-numita teza „a industriei holocaustului” (Norman Finkelstein), organul „Uniunii Populare Germane” (DVU) scrie ca acum i-a venit rîndul României sa fie stoarsa de milioane de dolari.

(Comunicare prezentata de la seminarul international: „Holocaustul din România: premize, fapte, consecinte”, organizat de Centrul de Studii Ebraice „GOLDSTEIN GOREN” al Universitatii din Bucuresti, 2-3 iunie 2005)

Sursa:România culturală

Comisia Wiesel

Anul 2003 a fost anul in care Guvernul Romaniei a negat Holocaustul Romanesc iar Presedintele Romaniei l-a marginalizat. Aduse la cunostinta publicului de MCA Romania, aceste fapte au fost condamnate de comunitatea internationala in modul cel mai ferm posibil. Ca urmare a reactiilor starnite de modul in care oficialitatile romane au inteles sa trateze Holocaustul Romanesc, Presedintele Romaniei nu a avut incotro decat sa permita formarea Comisiei Internationale pentru Cercetarea Holocaustului Romanesc. Prezidata fiind de Profesorul Elie Wiesel, aceasta comisie este cunoscuta si sub numele de Comisia WIESEL. Comisia WIESEL a fost formata din membrii evrei si ne-evreii, atat din Romania cat si din strainatate. Lucrarile comisiei s-au desfasurat in Romania si in Israel. Demn de mentionat este faptul ca printre membrii acestei comisii s-au aflat si persoane cunoscute pentru ostilitatea lor fata de Holocaustul Romanesc. Dupa aproape un an de dezbateri, de analize multiple a materialelor si a documentelor aflate in arhivele din Romania, din SUA si din Israel , Comisia WIESEL a publicat RAPORTUL FINAL pe care il puteti gasii atasat aici. RAPORTUL FINAL publicat de Comisia Wiesel este documentul principal care atesta Holocaustul Romanesc si dimensiunile sale. El este un punct de referinta si un document care nu poate fi nici negat si nici ignorat.

Sursa : antisemitism.ro