Oficializarea LOVITURII DE STAT din Decembrie 1989

Flux 24

      MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON

   Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcţia de Înzestrare (n.r. – generalul Victor Stănculescu şi-a petrecut vacanţa din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria). El a venit apoi cu Karpati, care era atunci şef al MSt-M ungar. (…)  A mai venit atunci şi şeful Direcţiei de construcţii a lor, care, săracu’, a şi murit înecat în mare după scurt timp. Şeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puţin pentru importanţa pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi probabil şi pe noi. (…)

La Balaton s-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Şi dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiţie în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, şi prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov. El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

El părea să spună că regimul în sine, şi al lor, şi al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-aţi băgat, în 1968 nu v-aţi băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată şi să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească şi societatea nu va aştepta. Trebuie să faceţi ceva, să cooperaţi». (…) Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe româneşte, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge băşica.”

“COŞUL CU FRUCTE” AL ATAŞATULUI MILITAR UNGAR

Aradi vorbea româneşte perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România şi cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat. Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, ştiam că are nevoie să obţină anumite informaţii, i-am dat exact ce ştiam că avea nevoie să obţină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut… Trebuie să ne unim ca să ieşim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.» Şi eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi? Să aşteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operaţia în sine. Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuşi numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu ştii că şi la tine, şi la noi toată lumea este cu ochii pe ăştia care suntem de origine burgheză».

A fost o discuţie care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Şi în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

AMENINŢAREA LUI GORBACIOV 
Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov şi Ceauşescu, s-au contrat foarte dur. Ceauşescu i-a reproşat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului- adjunct cu propaganda de la ruşi, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune:«Acest Ceauşescu va termina rău!».(…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

Ultima a fost cu Tratatul de la Varşovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la Bucureşti cu Ceauşescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varşovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegaţii militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informaţia, pentru că m-a frapat ameninţarea lui Gorbaciov.

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUŞESCU
Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, şi bineînţeles că ambele zone, Estul şi Vestul, se puseseră de acord şi lucrează prin oamenii lor de aici. Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acţiunile lor la noi în ţară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securităţii şi apoi, după decembrie, a fost pus la Poliţie. El mi-a spus că îndepărtarea lui Ceauşescu se va produce la sfârşitul anului, iar acţiunea va fi a partidului. Aşa se explică de ce aşteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceauşescu.

Securitatea ştia asta şi de aceea nu voia să se bage, pentru că nu ştia cine câştigă.

Ei au aşteptat până în ultimul moment, şi asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populaţiei. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxişti, ai maselor. Ceauşescu a fost nuca tare în jocul puterilor. O mare parte din violenţele de la noi s-au datorat faptului că Ceauşescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat şi cu Bush sr, i-a jignit. Cu Bush mai puţin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe şi mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări.(…) Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care îşi dădeau seama că economia se duce. În aceste condiţii au început să aplece urechea la sovietici. Cea mai uşoară scuză era că a pus Ceauşeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparenţă pentru cauzele mai grave.

ŢINTA: SECURITATEA
Eram prieten cu ataşatul militar american la Bucureşti. Vă rog să nu-i daţi numele. Am fost la el, la reşedinţa lui, de mai multe ori, inclusiv cu ataşatul militar francez, care stătea pe Dorobanţi (…); informaţia mi-a dat-o americanul. «Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!» Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.

SPRIJIN IUGOSLAV –  Vă ajutăm, dar ne daţi Banatul!
La Timişoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile. El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi.

Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş. Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?! Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinşi nişte străini. Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce.

“TRĂDAREA” LUI MILEA
Milea a făcut un gest care văd că nu este înţeles. Pe 22 dimineaţă, Milea a ieşit în stradă la trupe şi le-a spus: «Măi, vedeţi, nu care cumva să trageţi!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui şi omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoţit de aghiotantul de la Direcţia a V-a a Securităţii. Până a ajuns sus, bineînţeles că tovarăşul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceauşescu şi Milea, rămăseseră izolaţi.

Activiştii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceauşescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acţiunii de noaptea. La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mişcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniţei şi cobora pe Dealul Viilor. Urma un măcel, pentru că ăştia de la Mihai Bravu făceau instrucţie şi erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul şi s-a sinucis. A fost momentul ultim.

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS
Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceauşescu şi că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timişoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva şi pot fi eu alesul, ca să zic aşa. (…) În avionul care mă aducea la Bucureşti de la Timişoara m-am gândit că nu trebuie să mai aştept de la alţii, ci trebuie să o fac eu.

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la Bucureşti în lipsa mea şi apoi să merg la minister pentru a organiza ceva. Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister. (…)

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital». şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva.

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUŞEŞTILOR
Ceauşescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea». S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeţi şi opriţi», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. (…) M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. (…)

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui. Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu,desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.» Ceauşescu a aprobat: «Vorbeşte cu Neagoe». Era dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere.

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT
Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea. I-am spus: «Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi». El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. (…)

Atunci am chemat ofiţerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.» (…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.»

LISTA SCURTĂ A PUTERII 
I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40),cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului. În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu, şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni. Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi. Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. (…) Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona.

(…) M-am interesat şi aşa am aflat că Verdeţ făcea lista guvernului şi i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanenţă. (…) Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puţin periculos. (…) Verdeţ şi Dăscălescu voiau să repună în funcţiune Marea Adunare Naţională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceauşescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară şi îl ţineam legat într-o unitate militară.

EXECUŢIA DE LA TÂRGOVIŞTE
I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. (…) Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră».

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat
În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, şi-a adus generalii complici din primele zile şi le-a dat nişte sarcini personale. Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Naţională, la biroul lui Iliescu, şi Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naţionale». Şi eu îi răspund a treia oară: «Domne, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Şi urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să semneze demisia.

Am vorbit cu Coposu şi cu Câmpeanu, au fost de acord şi am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă vreau?». Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului şi am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?». Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp şi de faptul că nu ştiam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în maşină şi m-am dus la el acasă. (…)

Eu intru la Militaru şi îi spun: «Domne, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu ştiu ce ai lăsat acolo. Vreau să ştiu ce se întâmplă în spatele meu». Şi el îmi spune: «Eu ţi le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut şi nu schimba nimic din comandanţii centrelor militare, pentru că ăştia, în concepţia mea, sunt viitorii prefecţi de judeţe». Se produsese schimbarea administrativă şi eram deja cu prefecţii. «Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile oraşe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu şi a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.

Omul de legătură sovietic al lui Vasile Ionel
Eu am cerut la şedinţa de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunţat eşarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaştere a elicopterelor care aduceau la Târgovişte completul de judecată pentru soţii Ceauşescu). (…) Şi Militaru a dat ordin să ne doboare, deşi se ştia parola. După ce îl executasem pe Ceauşescu, Militaru a vrut să şteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă şi pe toţi cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea. Deci, şi pe Vasile Ionel. Şi Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

Am primit odată informaţia că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe şantierul de la Canal şi pleca aia cu vapoarele încărcate din România. Când Ionel era şeful Canalului şi s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceauşescu nu l-a invitat pe navă. S-a ştiut toată treaba cu amanta rusoaică, cetăţean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile şi pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el. Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.

Victor Atanasie Stănculescu

http://www.flux24.ro/oficializarea-loviturii-de-stat-din-decembrie-1989/

ION ILIESCU – candidatul manciurian

  “Ion Iliescu la vremea aceea… era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Nicolae Ceausescu” (Igor Toporovski)

image

candidatul nostru manciurian

(Articol publicat în  BZI Cultural cu titlul: ” TEORIE SOC! Iliescu l-a ucis pe Ceausescu la ordinul Moscovei. Executia a fost trucata ” )

-fragmente

   „Curentul” dezvaluie azi principalele nebuloasele legate de asasinarea lui Ceausescu in urma cu 22 de ani, de la operatiunea KGB-GRU la trucarea executiei si implicarea directa a lui Iliescu in crimele din decembrie 1989, scrie curentul.ro. […]
   Cosmetizarea biografiei este o operatiune specifica agentilor anti-Romania. In paranteza fie spus, un caz similar de falsificarea originilor bolsevice anti-romanesti este si vocalul presedinte al ICR, Horia Roman Patapievici, care simuleaza ca s-ar afla in „opozitie” cu vederile inaintasului sau Ion Ilici Iliescu.Conform biografiei secrete a lui Ion Iliescu, publicata de scriitorul si cercetatorul Vladimir Alexe sub titlul „Candidatul Manciurian” – pe care „Curentul” o pune la dispozitie in format PDF tuturor cititorilor –, unul dintre bunicii sai a fost bolsevic sadea, pe numele sau Vasili Ivanovici. S-a refugiat in Romania fiind urmarit de politia tarista pentru activitati subversive anti-nationale. Acesta l-a impins la lupta „proletara” si pe fiul sau, Alexandru Iliescu, casatorit cu o caldarareasa bulgaroaica, Maricica, care a dat nastere la Oltenita fiului lor, Ion Ilici, la 3.03.1930. Fugit initial din Regat, in 1935, Alexandru s-a intors din Rusia si a fost condamnat la trei ani de inchisoare, pentru  tradare de tara (milita pentru dezmembrarea Romaniei si trecerea Basarabiei la rusi), inchisoare facuta cu intermitente. Vecinii banuiau ca era informator al politiei in inchisoare. Alexandru, kominternist si „ilegalist”, a fost inchis la Doftana, alaturi de Nicolae Ceausescu, printre alti. Aici, copil fiind, Elena Ceausescu, pe care avea s-o execute peste 60 de ani, il aducea pe Ionut de manuta ca sa-si vada tatal, aflat in conditii de semi-libertate, specifice tratamentului de care beneficiau detinutii politici in perioada Antonescu. Dupa ocuparea Romaniei de Armata Rosie, mama vitrega a lui Iliescu, Marita (sora mamei lui Ion Cioaba, primul „rege international al romilor”), a fost servitoare si bucatareasa la Ana Pauker iar unchiul sau, Eftimie, a ajuns adjunctul infamului Alexandru Draghici, Ministrul de Interne al lui Dej. Din aceasta combinatie – Pauker-Draghici – se trage si o parte din ascensiunea sa politica. Iata o particica din istoria reala:

Ceausescu l-a bagat pe Iliescu in CC al PCR in locul lui Draghici.

Stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 consemneaza propunerea lui Nicolae Ceausescu de destituire din CC a lui Alexandru Draghici. Precum si propunerea, facuta tot de Ceausescu, de numire in locul lui Alexandru Draghici a lui Ion Iliescu.

Asa cum se stie, Alexandru Draghici a fost ministru de Interne si sef al Securitatii in “epoca Dej”, in perioada “obsedantului deceniu”. In ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, Alexandru Draghici devenise rivalul la functia suprema in partid al lui Nicolae Ceausescu, care a reusit sa castige cursa datorita sprijinului acordat de “baronii” lui Dej: Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Barladeanu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdet s.a.

Dupa preluarea puterii, urmand “modelul hrusciovist”, Nicolae Ceausescu a criticat “perioada de abuzuri si ilegalitati” din anii ’50 – in care Draghici fusese ministru de Interne. Cu toate ca Ceausescu facuse si el parte din conducerea partidului si votase cu sarg “abuzurile si ilegalitatile” pe care acum, dupa ’65, le critica, a reabilitat anumite victime ale acelei perioade si a cerut pedepsirea vinovatilor.Printre acestia, in special pedepsirea lui Alexandru Draghici, care a fost degradat de la gradul de general la acela de soldat si – asa cum sta scris negru pe alb in stenograma din 22-25 aprilie 1968 – a fost exclus din CC al PCR.
Interesant este ca, in locul lui Alexandru Draghici, Nicolae Ceausescu l-a propus ca “membru plin” tocmai pe… Ion Iliescu. In CC al PCR, Alexandru Draghici se ocupa cu problemele de Interne si de Securitate.
Propunandu-l pe Ion Iliescu in locul lui Alexandru Draghici, Ceausescu nu numai ca scapa definitiv de un fost rival – care stia cam prea multe despre el – dar il va propulsa si pe cel despre care credea ca ii era devotat si il va sustine.
Ironia sortii este dubla: Iliescu in locul lui Alexandru Draghici si Iliescu sustinator al lui Ceausescu!
   Se stie ca, in decembrie 1989, Ceausescu a fost executat din ordinul lui Iliescu, care, ulterior, a sustinut public, si in scris, ca a fost un “disident” al epocii Ceausescu. Iata ca “disidentul” a fost propus membru plin in CC al PCR chiar de Nicolae Ceausescu.Stenograma din aprilie 1968 infirma afirmatia lui Ion Iliescu si explica unele din situatiile, cel putin ciudate, legate de dosarele fostei Securitati ale CNSAS.

Fragmentul din stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968

Nicolae Ceausescu: Punem la vot propunerea privind excluderea din Comitetul Central a tovarasului Alexandru Draghici. Cine este pentru? Este cineva impotriva, tovarasi? Se abtine cineva? Hotararea a fost luata in unanimitate (…) Avand in vedere ca Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca sa alegem membru plin, sau sa trecem in cadrul membrilor supleanti, ca membru al Comitetului Central plin, pe tovarasul Ion Iliescu. Il cunoasteti tovarasi?

Toti tovarasii: Da.

Nicolae Ceausescu: E vreo obiectiune, tovarasi?

Toti tovarasii: Nu.

Nicolae Ceausescu: Sa nu spuna cineva ca a votat numai pentru ca s-a facut propunerea (sublinierea noastra). Atunci cine este pentru, tovarasi? Multumesc. E cineva impotriva? Se abtine cineva? Atunci, in unanimitate, tovarasul Iliescu a fost trecut in randul Comitetului Central al Partidului”.

La „studii”, in URSS 

Inainte de a deveni membru al CC al PCR, Iliescu a fost membru al CC al UTM, calitatea in care a fost trimis la „studii”, la Moscova, unde a devenit Secretarul „Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani” aflati la studii in Uniunea Sovietica, organizatie sovietica – asa cum o indica si titulatura – subordonata direct conducerii Komsomolului, asigurata la acea vreme de Alexandr Selepin, cel care, nu intamplator, va fi numit in 1958 in functia de presedinte al KGB. De aici pana la dorinta de ucidere a parintilor sai adoptivi a mai fost doar un pas si un ordin, pe care l-a asteptat, cu rabdare, aproape toata viata sa.

Executia, decisa de oamenii Moscovei, ca si la Antonescu

 Intervievat zilele trecute, la 20 de ani de la asasinarea cuplului Ceausescu, de catre jurnalistul veteran John Simpson de la BBC, Iliescu evita sa-si asume intreaga raspundere a actului executiei.
Simpson intreaba:
„-A cui a fost decizia? A fost decizia dumneavoastra sau a fost o decizie de grup?
Iliescu raspune:
-A fost o decizie luata in grup, sase-sapte oameni am decis .
-Deci in esenta a fost vorba despre hotararea de a-l executa?, revine Simpson.
– Hotararea tribunalului s-a dat in baza legislatiei lui Ceausescu”, sustine Iliescu.

Ziarul „Curentul” va demonstra mai jos falsitatea totala a acestei afirmatii.Interesant ca, peste ani, istoria decapitarii conducerii Romaniei se repeta, prin aceleasi personaje aservite NKVD si, ulterior, KGB. In cazul executiei maresalului Ion Antonescu, sotia lui Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici, a fost „acuzator public” al „Tribunalului Poporului”. Conform unor surse personale extrem de bine informate, Silviu Brucan s-a numarat printre putinii care s-au aflat la fata locului la momentul uciderii lui Antonescu si a colaboratorilor sai. In cazul asasinarii lui Ceausescu, avem urmatoarele declaratii edificatorii, de recunoastere a intentiei de ucidere cu sange rece, si chiar sadism ritualic, a cuplului Ceausescu […]

Grupul ucigas

   Conform datelor existente, grupul care a decis executia Ceausestilor este urmatorul: Ion Iliescu (supranumit „Iliescu-KGB”), Silviu Brucan (agent KGB dovedit), Nicolae Militaru (agent GRU dovedit), Dumitru Mazilu (fost colonel destituit din Securitate, dizident intretinut), Petre Roman (nomenclaturist, fiul kominternistului Walter Roman, suspectat ca fiind colaborator al unui serviciu secret strain), Mihai Montanu (reprezentantul FSN la Ministerul Apararii), Mihai Ispas (civil si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului), Dan Martian (absolvent al Universitatii „M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute), Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu (personaje complexe care au tangente cu structuri si societati secrete) si generalul Victor Atanasie Stanculescu (care a interactionat in perioada premergatoarea evenimentelor cu KGB si AVO, conform propriilor declaratii).[…]

Directorul unei Edituri infiinteaza un „Tribunal Militar Exceptional”

Pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu, la acea vreme inca directorul Editurii Tehnice, a redactat si semnat un decret prin care infiinta un “Tribunal Militar Exceptional” care sa-i judece pe Nicolae si Elena Ceausescu.

La punctul 1 din acest „Decret” se declara ca “urgenta este impusa de dorinta, in acest caz, a tuturor cetatenilor cinstiti ai Romaniei”.

La punctul 2 se stabileste ca acest “Tribunal Militar Exceptional” – infiintat de Ion Iliescu – va judeca cauza “in conformitate cu prevederile legale ramase in vigoare, in ceea ce priveste procedura si dreptul material penal”.

Iar la punctul 3 se preciza ca “acest tribunal va fi alcatuit in componenta stabilita de Legea pentru organizarea judecatoreasca“.

In incheiere, documentul este semnat de Ion Iliescu, care se autodeclara, pe 24 decembrie 1989, “presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale”.
Cateva precizari sunt importante.
Iliescu a devenit presedintele CFSN pe 26 decembrie
Mai intai ca, pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu nu avea calitatea de presedinte al Consiliului FSN.
Consiliul Provizoriu al FSN si-a desemnat “presedintele” pe 26 decembrie 1989. Deci, mai tarziu. Mai exact, la doua zile dupa semnarea decretului de catre Iliescu si la o zi dupa ce cuplul Ceausescu fusese deja executat.

La data de 24 decembrie Ion Iliescu nu avea absolut nici o calitate juridica sau constitutionala care sa-i permita formarea unui “Tribunal Militar Exceptional” si nici sa se prevaleze de titulatura de “presedinte al CFSN”, cum singur s-a trecut pe decret.

Apoi documentul a ramas scris de mana pana pe 5 ianuarie 1990, cand a fost dactilografiat.

Tribunalul a fost ilegal

Gelu Voican Voiculescu – incercand sa acopere aceasta evidenta uzurpare de calitati oficiale ale decretului semnat de Ion Iliescu – a afirmat: “Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea”. “Revolutionarii” lui Iliescu nu riscau nici macar “dactilografierea”, in schimb il condamnau la moarte pe cel care era inca seful statului. Cel putin oficial.Sa remarcam ca “decretul” a fost redactat integral si semnat de Iliescu, fara numar de inregistrare.

Ceea ce inseamna ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o tipica uzurpare de titlu, un document ilegal, lovit de nulitate din punct de vedere juridic, care a condus la executarea a doi oameni.

Rezulta si ca “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a judecat pe sotii Ceausescu la 25 decembrie 1989, la UM 01378 din Targoviste, a avut, la randul lui, un caracter ilegal.

Mai rezulta ca sotii Ceausescu n-au fost executati dupa o procedura legala, ci au fost, pur si simplu, asasinati.O seama de alte detalii, ramase secrete pentru opinia publica din Romania, trebuie aduse la cunostinta, dupa 20 de ani.

In dorinta de a-l exonera pe Ion Iliescu de orice responsabilitate in asasinarea sotilor Ceausescu, Gelu Voican Voiculescu a emis teoria “legitimitatii revolutionare”. Pe scurt, Voican Voiculescu sustine ca, deoarece evenimentele din decembrie ar fi fost o “revolutie”, nu se mai tinea seama de cadrul juridic si se proceda “expeditiv”.

Gelu Voican Voiculescu a amintit de Revolutia Franceza (1789), care a procedat similar. L-am fi inteles pe Gelu Voican Voiculescu daca sotii Ceausescu – prinsi de “popor” – ar fi fost spanzurati sau impuscati (cum se intentionase, tot in „cadru organizat”).

Dar chiar Ion Iliescu il contrazice pe Voican Voiculescu. Pentru ca – asa cum vedem – Ion Iliescu apeleaza la un “cadru legal”.

Ion Iliescu semneaza un „Decret”, pentru infiintarea unui “Tribunal Militar Exceptional”, care la punctul 2 stipuleaza foarte clar ca acest tribunal va judeca cauza “in conformitate cu prevederile legale ramase in vigoare, in ceea ce priveste procedura si dreptul material penal”.

Astfel incat nu mai este vorba de nici o “legitimitate revolutionara“ – inexistenta in Drept – ci de simularea unui proces asa-zis legal.

Mascarada de proces

Deplasarea la Targoviste a membrilor “Tribunalului Militar Exceptional” s-a facut cu doua elicoptere.
  Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu.
  Deci se stia – inaintea procesului – ca sotii Ceausescu urmau sa fie executati. V.A. Stanculescu a stabilit locul executiei, inainte de inceperea procedurilor legale.
   Procesul care a urmat la Targoviste nu a fost decat o mascarada, amintind de “obsedantul deceniu” si de judecatile expedive.

Dupa ce a coborat din elicopter, Gelu Voican Voiculescu a solicitat ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute.Desi decretul sustinea ca “aceasta cauza se va judeca cu prevederile legale in vigoare”, procesul s-a derulat in 55 de minute, fara depunerea de probe si audierea vreunui martor, cu avocatii apararii desemnati din oficiu, pe post de acuzatori ai clientilor lor (ca in epoca stalinista).

Fara ca acestia sa ceara macar recursul, desi in cazul condamnarii la moarte legea cerea sa o faca, cu sau fara voia condamnatului. In ultima  clipa, Elena a spus: “Daca vreti sa ne omorati, ne omorati pe amandoi. Nelegati”. Executia a avut loc imediat. Controversele nu au lipsit.

Falsele capete de acuzare

Rechizitoriul intocmit de Dan Voinea si sentinta cu pedeapsa capitala consemneaza capete de acuzare ce nu au fost dovedite niciodata. „Genocidul” – nu au existat 60.000 de victime, asa cum se planuia si zvonea la data aceea, inclusiv prin intermediul lui Silviu Brucan si al postului de radio „Europa Libera”, pentru ca Securitatea nu a scos nici o arma din unitati. Dimpotriva: generalul Iulian Vlad, seful DSS, a dat ordin ca acestea sa fie inchise. Subminarea puterii de stat”, numarul 2, cand Ceausescu reprezenta conducerea statului, este o aberatie. „Acte de diversiune”, punctul 3, se refera, astazi stim, la operatiunea KGB-GRU. „Subminarea economiei nationale”, punctul 4, ramane, credem, valabil, pentru a da socoteala asupra lui si toti succesorii lui Nicolae Ceausescu din ultimii 20 de ani. Hotararea pronuntata la 25 decembrie 1989 a fost executata pe loc.[…]

Vaclav Havel recunoaste aportul KGB la „revolutia de catifea”

   Cand i s-a cerut lui Iliescu sa spuna ce stie despre lovitura de stat din decembrie 1989, Iliescu i-a catalogat imediat pe cautatorii adevarului drept „dezaxati” si “lichele”. Asa cum o facuse si in primavara anului 1990, cu manifestantii din Piata Universitatii. Iliescu ramane ultimul dinozaur comunist beneficiar al „revolutiilor” KGB care nu recunoaste acest lucru.

Iata ce scrie Havel despre “revolutia de catifea” din 17 noiembrie 1989. Potrivit lui Havel, complotul din Cehoslovacia – “un complot pentru abolirea regimului comunist” – a fost organizat si declansat chiar de KGB.

Marturia lui Havel a fost facuta la BBC si reluata de presa germana, daca ar fi sa amintim numai prestigioasa publicatie “Die Welt”.

Spetnaz in actiune

Generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB), a sosit in ajun la Praga impreuna cu un grup de “visautniki” (ofiteri “Spetnaz” ai GRU, operatiuni speciale, care actioneaza, de regula, in civil).

Generalul Grusko impreuna cu generalul Ghenadi Teslenko (insarcinatul KGB la Praga) si Alois Lorenc (seful STB-ului, securitatea cehoslovaca) au condus intreaga desfasurare a “revolutiei de catifea” dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat ca Lorenc vizitase anterior Moscova, fiind instruit la sediul KGB asupra desfasurarii evenimentelor.

Evenimentele de la Praga au fost “starnite” – cu ajutorul ofiterilor sovietici “visautniki”, de “transformarea” unei manifestatii de comemorare a unei victime a militienilor praghezi, intr-o manifestatie de protest.
Ofiterii “Spetnaz”, sustine Havel, care de la aeroportul “Ruzine” se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe generalul Grusko, seful lor, cu ”mersul revolutiei”.
   In noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grusko si echipa sa au parasit Praga la fel de discret precum aparusera.

Iliescu era pentru KGB “candidatul potrivit”

   Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a oferit detalii despre rolul KGB-ului in Romania: “Ion Iliescu avea la vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Nicolae Ceausescu”. Toporovski adauga: “Pentru operatiunea propriu-zisa noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece altminteri actiunea ar fi prezentat dificultati”.
   Despre turistii sovietici” prezenti cu miile la Timisoara si apoi la Bucuresti si in intreaga tara – consemnati in rapoartele Securitatii si, ulterior, in cele speciale, ale SRI, dedicate evenimentelor – nu mai are rost sa vorbim.
   Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in doar cateva ore, in dimineata de 22 decembrie 1989, cand Ceausescu a fost parasit in mod subit de toti colaboratorii si arestat chiar in sediul Comitetului Central al partidului. Din 22 decembrie, orele pranzului, Ceausescu era deja lasat in mana complotistilor.[…]

  Mark Almond, profesor de istorie moderna la Oxford, scrie in cartea sa “Gorbatchev and the Est-European Revolutions”:  “Moscova si KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformarile din Europa Rasariteana si Centrala, iar acestea (schimbarile – n.n.) s-au savarsit cu cea mai mare usurinta, deoarece a fost suficient sa se activeze rezistentele care existau deja”.

   Istoricul ungur Istvan Nemeskurty ajungea la urmatoarea concluzie: “Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut este ca marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, ne-a eliberat dintr-o data. Ea a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese pe gat”.

In Romania, “Comitetul Salvarii Nationale” s-a constituit inca din 1984. In iarna anului 1988 – asadar cu un an inaintea evenimentelor din decembrie 1989 – “Comitetul Salvarii Nationale” a devenit “Frontul Salvarii Nationale” (FSN).
   Contrar a ceea ce Iliescu si ai lui au sustinut, FSN-ul exista demult, ca si complotul impotriva lui Ceausescu.

Intalnirea de la Elias: Iliescu-Militaru-Valter Roman In primavara anului 1990, generalul Militaru si capitanul Mihai Lupoi au facut dezvaluiri interesante in presa franceza.

Astfel, generalul Militaru l-a contactat in 1982 pe Iliescu la spitalul “Elias”.

Iliescu venise la “Elias” ca sa-i faca o vizita lui Valter Neulander, bolsevic naturalizat sub fantezistul nume de Valter Roman, sub care a detinut functii de prim rang.

Generalul Militaru, internat si el in spital, a profitat de moment si l-a abordat pe Iliescu: “Dom’le, nu se gasesc in Romania niste forte sa-l arunce peste bord pe Ceausescu?”.

Prudent, cel atat de direct interpelat s-a ferit sa dea un raspuns net.

„Cativa militari, un fel de pir-pir-pri si cu asta basta”

Dar, dupa ce Militaru s-a externat, Iliescu l-a rugat sa-l viziteze la Consiliul National al Apelor, unde era presedinte, cu grad de ministru.Cei doi s-au deplasat cu masina institutiei pana in Parcul Herastrau, ca sa poata vorbi in liniste.
   Principala dilema a fost explicata – nu fara umor – de generalul Militaru astfel: Iliescu era de parere ca pentru rasturnarea lui Ceausescu trebuia organizat un soi de puci militar. “Cativa militari, un fel de par-par-par si cu asta basta!”, isi rezumase Iliescu crezul despre “revolutia romana“.
Militaru in schimb sustinea atragerea in strada a “maselor populare”, ca solutie eficace. “Dom’le, daca nu sunt angrenate si masele populare, nu iese nimic”.
Pana la urma s-au despartit, fiecare cu ideea lui: “Ne-am despartit cu aceasta idee: el cu pir-pir-pir-ul lui, eu cu masele populare”, si-a amintit in primavara anului 1990 generalul Militaru.
Decizia urma, bineinteles, sa fie luata in alta parte.
Mai la est de Herastrau.

Astazi, numai Iliescu mai neaga implicarea KGB si GRU in evenimentul din 1989.

Mai mult: http://mcultural.bzi.ro/teorie-soc-iliescu-l-a-ucis-pe-ceausescu-la-ordinul-moscovei-executia-a-fost-trucata-7277

Sergiu Nicolaescu: „Am aruncat grenade la discursul lui Ceauşescu“

La mijlocul lunii decembrie a anului 1989, Sergiu Nicolaescu a revenit în ţară din Republica Federală Germania. Nu-şi mai aminteşte cu exactitate data întoarcerii. Ion Nicolescu, fostul comandant de unitate militară din Ploieşti pe care Sergiu Nicolaescu se baza în cazul care în Bucureşti s-ar impune re­cursul la forţă, şi ale cărui prime mărturii le-am prezentat în ziarul de ieri, povesteşte cum l-a revăzut pe Sergiu Nicolaescu: „Am mers la Studiourile Buftea în data de 14 decembrie, chemat de domnul Sergiu. M-a luat de umeri, şi am mers spre malul lacului. Mi-a spus: «Vezi că în curând va veni vremea să arăţi pregătirea unităţii pe care o comanzi. Am vorbit eu, vei avea un rol foarte important. Poţi ajunge mare». Eram foarte derutat. Eu aveam şefii mei. Ce rol avea Sergiu Nicolaescu în «ce urma să se întâmple» cu implicaţii în sistemul militar?”. Înainte de a se despărţi, regizorul i-a spus căpitanului că-l va vizita în zilele următoare pentru a executa câteva trageri în poligonul unităţii. Întâlnirea a fost amânată mai multe zile la rând. Căpitanul Nicolescu: „A tot amânat aşa, «vin mâine la vânătoare…», până în 17 decembrie când a sunat şi a spus: «Comandante, nu pot să vin, vezi ce se întâmplă în ţară. Vezi, să fii pregătit!». Timişoara ieşise în stradă. Tot în 17 decembrie am primit alarma de luptă «Radu cel Frumos»”. „Mitingul călcat de TAB-uri” În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu a mers la Ploieşti. Sergiu Nicolaescu: „Pe la 7.00-7.30 eram la Nicolescu în birou. Voiam două lucruri: să-mi iau armele pe care i le dădusem să mi le regleze şi să-i propun să îmi dea trei TAB-uri de la el din unitate, să intru cu ele în Piaţa Palatului şi să trag asupra balconului de unde Ceauşescu urma să ţină discursul. Însă n-am apucat să-i spun de TAB-uri. I-am spus că poate ajunge ministrul Apărării dacă e alături de mine. Dar chiar atunci a intrat pe uşa biroului politrucul unităţii. Atunci mi-am ţinut gura. La plecare i-am spus să-mi dea armele şi, dacă poate, să-mi dea trei-patru grenade ofensive. Astea nu omoară oameni, fac doar gălăgie. Mi-a dat, şi s-ar putea să mai am una prin pivniţă şi acum”. Căpitanul Nicolescu regretă şi acum că a încălcat regimul armelor şi muniţiilor, dându-i unui civil grenade: „Când a ajuns în unitate, domnul Sergiu mi-a spus: «Comandante, nu facem o tragere?». I-am răspuns că nu se poate, fiind în alarmă de luptă, şi s-a cam supărat. La final mi-a spus: «Ţi-am spus că vei juca un rol important. Pentru ţară şi pentru popor, dă-mi nişte grenade!». I-am spus că nu pot să încalc regimul armelor şi muniţiilor, dar auzind aceste cuvinte, „ţară şi popor”, am încălcat regimul, ceea ce era foarte grav. I-am ordonat şefului de depozit, Grama Alexandru, să-mi aducă nişte grenade ofensive. Sergiu mi-a cerut mai multe grenade, eu i-am dat până la urmă trei- patru. I le-am pus într-un sac de merinde, să nu se vadă”. Sergiu Nicolaescu duce mai departe întâmplarea: „S-ar putea să-i fi spus că o să-l fac ministrul Apărării, da. Dacă îmi dădea TAB-urile alea, avea şanse. Dacă îl omoram pe Ceauşescu din TAB, contribuţia lui era majoră, dar îi trebuia mult curaj şi nu-l avea. Tipul e o jigodie”. Revoluţia, prin walkie-talkie Chiar şi în acest moment, Sergiu Nicolaescu spune că nu avea niciun plan şi nu ştia ce urma să se întâmple. Dar rigoarea acţiunilor sale îl contrazice. „Am plecat de la unitate cu grenadele lui şi cu armele mele. Eu nu ştiam de ce mă pregătesc, dar mă pregăteam de ceva, fără discuţie. Am ajuns pe la ora 9.00 în Buftea. Am mers la directorul de film Mititelu, am cerut nişte staţii walkie-talkie, pe care eu le-am adus din străinătate ca să le folosesc când turnam filme pe câmp. Erau rare de tot, doar Armata mai avea. Am chemat şi nişte cascadori din Buftea. A venit Paul Fister. El a simţit despre ce era vorba şi prieteneşte l-am întrebat: «Ai curaj să facem o chestie împreună?». Şi n-a avut”. Era încă prima parte a unei zile lungi: 21 decembrie 1989. De la Buftea, regizorul a venit în Bucureşti. „Era deja ora 10.00. M-am oprit acasă, am lăsat armele la un vecin. Am plecat în Piaţa Palatului, unde era mitingul lui Ceauşescu”. Regizorul evită să vorbească despre aceste momente. „Am ajuns în Piaţă, unde ştiţi ce a fost. Nu vă spun ce am făcut eu. Capitolul ăsta nu-l voi spune niciodată, nimănui”. Insistând asupra acestui moment, Nicolaescu a recunoscut totuşi: „Evident că am folosit grenadele. De ce altceva le luasem dacă nu să le folosesc?”. La fel de enigmatic a fost Sergiu Nicolaescu şi când l-am întrebat de soarta staţiilor de emisie-recepţie pe care le luase de la Buftea. Cu ce persoane a comunicat prin intermediul lor? „Eu nu pot să spun nimic. Nu vreau să fac pe viteazul la bătrâneţe, când sunt un om rezonabil. Nu vreau să spun că eu am făcut Revoluţia. Revoluţia au făcut-o românii”. „Milea mi-a spus cu puţin timp înainte de Revoluţie: «Cu unitatea de la Ploieşti poţi cuceri Bucureştiul în trei zile!»” Sergiu Nicolaescu revoluţionar

Citeste mai mult: adevarul.ro/news/societate/sergiu-nicolaescu-am-aruncat-grenade-discursul-ceausescu-1_50aca1b77c42d5a66387355c/index.html