Păzirea duminicii! Absența argumentelor în Noul Testament!

                     (extras din cartea :” Prețul uitării )

   de Tiberiu Alexandru Foszto

(pag. 25)

  Scripturile ne vorbesc

   Dacă dragostea ta pentru Domnul Isus și adevărul Lui este reală –  și cred că este reală –  vreau să îți arăt care este așa zisul „suport” biblic pentru păzirea duminicii.
   Dacă ești direct interesat,  atunci urmează-mă!

   Învierea și arătările lui Isus Hristos

   Învierea și arătările lui Isus în prima zi a săptămânii constituie,  după părerea Papei și a altor teologi evanghelici,  justificarea biblică fundamentală,  pentru originea închinării din ziua de duminică. Studiind cele patru Evanghelii,  vom găsi șase din opt referințe la ziua întâi a săptămânii.  Dacă veți citi cu atenție Matei 28:1-7; Marcu 16:1-7; Luca 24:1-6;Ioan 20:1-9,12 și v. 26, nu veți găsi nici o aluzie la schimbarea zilei de odihnă.
   Autorii celor patru Evanghelii nu arată că Domnul Isus sau apostolii ar fi legat Învierea de ziua de odihnă.
   În rapoartele din Evanghelii despre Înviere nu există afirmații conform cărora,  marele eveniment al Învierii lui Hristos,  trebuie să fie comemorat într-o zi deosebită a săptămânii, în care aceasta a avut loc. Ba mai mult,  în scrierile Noului Testament,  prima zi a săptămânii nu este numită niciodată Ziua Învierii.  Acesta este un termen care și-a făcut apariția mai târziu,  în secolul al IV-lea. De aceea,  a spune că duminica a fost păzită pentru că Iisus a înviat în acea zi,  așa cum afirmă un scriitor creștin S. V. M. C.  Costland,  este,  în realitate o petiție principii (o eroare de logică),  în care o premisă este presupusă a fi adevărată fără justificare.  Dacă Domnul Iisus ar fi dorit să se comemoreze ziua Învierii Sale,  El ar fi optat pentru a face din această zi un memorial.  Dar,  niciuna din cuvântările Domnului,  nu descoperă intenția de a comemora ziua învierii Sale.
   Instituțiile biblice,  precum Sabatul,  Botezul și Cina Domnului,  toate îşi au originea într-un act divin,  care le stabilește.  Dar nu
(pag. 26) există nici un act divin de felul acesta pentru instituirea unei duminici săptămânale sau duminici anuale de Paște,  ca memorial al învierii.
   Tăcerea Noului Testament cu privire la problema aceasta este foarte importantă și de necontestat! În Noul Testament nu este nicio duminică a Paștelor. Este un consens al cercetărilor Sfintelor Scripturi aproape unanim că, timp de cel puțin un secol după moartea Domnului Isus, Paștele a fost sărbătorit,  nu în Duminica Paștelor,  ca sărbătoare a învierii,  ci pe data de 14 Nisan (independent de ziua săptămânii),  ca o celebrare a suferințelor,  a sacrificiului ispășitor și apoi a învierii lui Hristos. Respingerea calculării Paștelui iudaic și adoptarea,  în schimb,  a Duminicii Paștelor s-au desfășurat după perioada apostolică a Bisericii primare și este atribuită înclinației de a se desprinde de iudaism și dorinței de a evita chiar și asemănarea cu iudaismul.
   Am menționat și vreau să reafirm –  cei patru evangheliști nu arată că Iisus ar fi pus Învierea în legătură cu ziua de odihnă. În Ioan 20:19 găsim pe ucenici adunați cu ușile încuiate. S-ar putea afirma,  la prima citire: „Iată începutul sărbătorii Învierii Domnului în ziua întâi a săptămânii!”  Evanghelistul Ioan însă precizează : „în seara aceleiași zile,  cea dintâi a săptămânii,  pe când ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate,  de frica iudeilor, a venit Iisus,  a stătut în mijlocul lor și le-a zis:” Pace vouă”.
   Dragul meu prieten,  a fost aceasta o serbare de ziua învierii?
Hotărât,  nu!  Chiar și o gândire logică mai greoaie ar spune la fel,  pentru că ucenicii tot nu pricepeau că,  după Scriptură,  Isus trebuia să învieze din morți(Ioan 20:9). Ziua învierii a trecut pe lângă micul grup înfricoșat al apostolilor,  fără ca ei să realizeze ce se petrecuse(nu pricepeau).  Atunci,  pune-ți această întrebare: cum ar fi putut ei să sărbătorească ceva ce nici măcar nu înțelegeau.  Această întrebare cere un răspuns matur,  onest și fără echivoc de la adoratorii duminicii.
(pag. 27)
   Prima vizită a Domnului a fost în seara zilei întâi a săptămânii,  după înviere,  iar a doua,  după opt zile (Ioan20:26) adică, ziua a doua a săptămânii următoare, luni.  Rezultă din vreunul din aceste texte vreo rațiune pentru care Sabatul creațiunii să nu mai fie respectat? Categoric,  nu!  Reiese din aceste texte ideea că ziua întâi,  duminica,  trebuie să devină Sabatul Nou Testamental? Evident,  nu.  Atunci,  unde este textul biblic din care aflăm acest adevăr?  Este foarte clar că niciunul din cei patru evangheliști nu ne-au furnizat proba pe care o căutăm. Ei știau mai bine decât toți teologii care au urmat timp de douăzeci de secole,  pentru că ei au fost acolo.
   Al șaptelea text despre ziua întâi se află în Fapte 20:7-12, unde se relatează despre o adunare ocazională, de rămas bun,  a apostolului Pavel cu credincioșii din Troa,  după o rămânere de șapte zile în această cetate. Este singurul loc unde se vorbește despre o adunare ținută din ziua întâi a săptămânii.
   Luca precizează că ucenicii erau adunați în întâia zi a săptămânii,  întâlnirea prelungindu-se până la miezul nopții. S-ar putea afirma pe baza acestei singure ocazii că apostolul Pavel și creștinii pe care îi păstorea, deja serbau duminica. Ceva nu este însă clar și vom vedea de ce. Când a avut loc această adunare?
La prima vedere a fost duminica seara. După calendarul roman și inclusiv al nostru,  adunarea ar fi avut loc în noaptea de duminică spre luni,  însă scriitorii creștini ai Noului Testament foloseau numai calendarul iudaic, adică cel biblic.  Calendarul nostru nu era în vigoare,  pentru că nu fusese inventat încă.  În timpurile biblice,  ziua începea cu apusul soarelui și se încheia la următorul asfințit,  așa cum este scris în Levitic 23:32.
   Începutul zilei naturale deci,  era seara, partea întunecoasă a zilei.  Acest lucru este extrem de important pentru înțelegerea Bibliei.  Numai când înțelegem acest amănunt, afirmațiile din Geneza capătă sensul corect, „A fost o seară,  apoi o dimineață,  aceasta a fost ziua întâi”.(Geneza:n1:5,8,13,19,23,31). Atunci,  potrivit împărțirii biblice a timpului,  adunarea din Troa s-a prelungit în noaptea de sâmbătă spre duminică (sâmbătă seara,  în limbajul nostru curent,  adică a fost în continuarea zilei de Sabat). Traducătorii versiunii engleze New English Bible au înțeles exact ce a vrut să spună Luca, traducând :„Sâmbăta seara, când eram împreună… „(Fapte 20:7). La fel traduce Biblia de Blaj(1795):” Iară intru una din sâmbete,  adunându-se ucenicii să frângă pâinea,  Pavel vorbea cu ei vrând să purceadă  a doua zi și lungii vorba până la miezul nopții. „
   Împărțirea actuală a timpului,  după care,  ziua începe la miezul nopții,  ora zero,  când se susține că ar fi înviat Mântuitorul,  a fost adoptată de creștini mult mai târziu,  după calendarul roman.
   Se mai susține că,  întrucât adunarea din Troa a fost dedicată frângerii pâinii,  probabil celebrării răstignirii Domnului (Cina cea de taină),  aceasta ar aduce sfințire asupra zilei întâi a săptămânii. Trebuie menționat și subliniat că frângerea pâinii despre care se vorbește în versetele citate era un obicei zilnic al primilor creștini (Fapte 2:46). Atunci sunt toate zilele sfințite și transformate în zile de odihnă pentru acest motiv? Greu de susținut și de înțeles o astfel de ipoteză.  Dacă celebrarea Cinei Domnului ar face ca ziua să fie sfântă  atunci joia ar trebui să fie sfântă,  într-un cât cina originală a Domnului nostru cu apostolii,  a avut loc în această zi (Luca 22: 7-20).
   O adunare,  mult mai importantă decât cea din Troa,  s-a ținut la Milet,  cu toți prezbiterii,  în ziua a patra a săptămânii –  miercuri dar,  din acest motiv,  ziua de miercuri dar,  din acest motiv,  ziua de miercuri nu a fost sfințită și nu înlocuiește Sabatul Domnului Hristos!  Cu atât mai mult,  o adunare ocazională de rămas bun n-ar putea aduce sfințire asupra acelei zile!
   Să ascultăm opinia profesorului de limbă greacă dr. Horațiu București.  Hockett (care nu a fost sabatarian)  de la seminarul teologic din Rochester : ” Iudeii calculează ziua de la o seară la alta și,  bazați pe acest principiu biblic,  seara primei zile  a săptămânii ar fi sâmbăta seara noastră.”.
(pag.29)
    Apostolul Pavel,  după ținerea serviciului religios,  a așteptat încheierea Sabatului iudaic,  dar „vorbirea lui s-a lungit până la miezul nopții” ; după ce l-a înviat pe Eutih a frânt pâinea,  a cinat și, la ziuă (duminică dimineață),  a plecat în călătorie.  Așadar, oricând ar fi ținerea unei adunări sau celebrarea Cinei Domnului,  aceasta nu poate aduce sfințire asupra unei zile.  Numai Dumnezeu poate să aducă sfințire asupra unei zile și El a făcut aceasta,  o dată pentru totdeauna,  la crearea lumii noastre!  Aleluia,  Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte!
   Al optulea text din Noul Testament,  cu privire la ziua întâi a săptămânii : „fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea,  după câștigul lui,  ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu” (1 Corinteni 16:1,2) –  ne relatează faptul că Pavel scrie corintenilor să pună deoparte ajutoare ca,  atunci când va veni el,  să fie deja strânse,  pentru a fi duse la Ierusalim.
   Oare,  de ce le-a cerut apostolul să se apuce de treabă începând cu ziua dintâi a săptămânii?  Nu pentru a avea timp suficient să își termine lucrarea până în ziua a șaptea,  când trebuiau să fie  cu toții în Adunare,  pentru a sfinți Sabatul?         Rezultă din textul de mai sus că ziua întâi a săptămânii devenise ziua de odihnă?
Corintenii știau foarte bine care este ziua de odihnă, întrucât apostolul Pavel petrecuse cu ei un an și șase luni,  adică 78 de Sabate – sâmbete – (Fapte 18:4-11).
A strânge ajutoare acasă în ziua întâi a săptămânii,  înseamnă a lucra,  nu a sfinți ziua aceea pentru Domnul,  ca zi de odihnă și de închinare.
   Teologul William Damwille face un comentariu interesant asupra acestui verset și semnificației ce i se atribuie :”este ciudat că acest text care nu spune nimic despre vreo adunare pentru vreun scop, să fie considerat că ar dovedi un obicei de a se aduna,  deși nicio adunare nu a fost menționată,  pare și mai ciudat și mai lipsit de logică de a considera din text un obicei de a a se aduna,  deși nicio adunare nu a fost menționată,  pare și mai ciudat și mai lipsit de logică de a considera din text  că indicația de a pune deoparte acasă darul,  ar însemna ca darul să fie dat la Biserică.
(pag. 30)
Un ultim text crucial pentru apărătorii zilei de duminică ca zi de odihnă și ca zi a Domnului este Apocalipsa 1:10. „In Ziua Domnului eram în Duhul”,  spune apostolul Ioan care era exilat pe insula Pătraș.  Expresia „Ziua Domnului” a fost folosită numai o singură dată în toată Scriptura.  De aceea pentru a fi înțeles corect, trebuie foarte atent și responsabil studiat textul.  Observați că Ioan nu definește care este Ziua Domnului.  Unii traducători se grăbesc să explice astfel : În ziua duminicii eram în Duhul! Și apoi fac trimiteri la texte care vorbesc de ziua întâi a săptămânii : Fapte 20:7;1 Corinteni 16:2. Este teologic?
   Este corect? Să verificăm!  Apostolul Ioan, în Evanghelia sa,  scrisă în anii 97-98 d. Hr., folosește sistematic expresia „Ziua întâi a săptămânii” (Ioan 20:1 și v. 19)- pentru ziua pe care o noi o numim duminică. Trebuie să menționez că,  pe vremea aceea,  zilele nu aveau nume,  ele erau numerotate de la 1 la 7, doar cea de a  șaptea se numea ziua de Sabat –  zi de odihnă și de închinare.  La fel ca apostolul Ioan,  cei trei evangheliști sinoptici (Matei,  Marcu și Luca), folosesc aceeași expresie de „ziua întâi” a săptămânii.
   Cartea Apocalipsei a fost scrisă de Ioan înaintea Evangheliei,  în anul 95 d.Hr., cu doi înaintea Evangheliei,  așa că ultima scriere a lui,  Evanghelia,  nu îndreptățește pe nimeni să dea nume zilei întâi ca „Ziua Domnului”!  Numele de ” Ziua Domnului ” a fost atribuit zilei întâi peste trei secole de la scrierea Apocalipsei și a Evangheliei!  Prin urmare,  este cât se poate de clar că nu putea să folosească expresia de” Ziua Domnului” în ziua întâi,  deoarece Ioan era evreu și evreii se închinau Domnului în ziua a șaptea.  Biblia definește care este Ziua Domnului: Exod 20:10 ” Ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău”.  Știa Ioan lucrul acesta?  Hotărât că știa!!!  Singura zi pe care o cunoștea Ioan,  încă din copilărie,  ca zi a Domnului este ziua în care s-a închinat alături de Domnul Iisus și ucenicii săi ; era și Sabatul!  Aceasta este singura zi cu privire la care Hristos s-a proclamat pe Sine ca fiind Domnul ei: „Căci Fiul Omului este Domn și al Sabatului” (Matei 12:8;Marcu 2:28).
(pag. 31)
   Deci,  este așa de evident că,  în Apocalipsa 1:10, Ioan a fost luat în viziune în ziua a șaptea, zi de Sabat,  Ziua Domnului.
   Isus Hristos este Domnul Sabatului,  deci,  te întreb eu pe tine: „Care este Ziua Domnului?!”
   Acum,  după ce am analizat cele opt texte biblice care fac referire la prima zi a săptămânii,  stimatul meu prieten, trebuie să-ți pun întrebarea legitimă :
   „Au sărbătorit apostolii și urmașii lor,  creștinii Bisericii primare,  ziua întâi a săptămânii,  ca zi de odihnă, în locul Sabatului biblic?”
   Cu toată bunăvoința și considerația pentru apărătorii duminicii,  trebuie să constatăm sincer,  că niciunul din textele cercetate nu ne încurajează să susținem ziua întâi a săptămânii.  A susține așa ceva,  ar însemna să citim ceea ce nu scrie în Biblie! Noul Testament nu susține nimic despre sfințirea duminicii,  nici despre transformarea ei în Sabat.  Atât Vechiul cât și Noul Testament rămân consecvente în a transmite mesajul: Sabatul Domnului Isus Hristos nu s-a schimbat.  Din nefericire,  mulți se rătăcesc cu Biblia în mână.

image

(foto de pe coperta cărții „Prețul uitării”  de Tiberiu Alexandru Foszto)

Anunțuri