Dilema Occidentului: Calvin sau Rousseau?

La mijlocul acestui secol, cei trei cei mai influenţi teologi ai Bisericii Reformate au fost elveţieni: Karl Barth, Emil Brunner și Oscar Cullmann [1] . În perioada Reformei doi dintre cei trei conducători ai Reformei au lucrat și au predicat în Elveția. Într-adevăr, dacă ar fi posibil să ştergem de pe hartă și din istorie măcar un singur oraș elvețian, civilizația noastră occidentală nu ar mai fi ceea ce este; dacă am elimina Geneva ar trebui să eliminăm două dintre cele mai puternice influenţe asupra minţii Occidentale: Jean Calvin – chiar dacă s-a născut francez – și Jean Jacques Rousseau. Fără unul, etica puritană a muncii în capitalism –Protestantische Wirtschujtsethik a lui Max Weber – probabil nu ar fi prins niciodată rădăcini, și fără al doilea, cursul luat de Revoluţia Franceză ar fi fost de neconceput. Pentru a înțelege dilema lumii occidentale, indecizia între alegerea căii Calviniste şi a celei Rousselliene, este nevoie mai întîi de toate de o înțelegere aprofundată a adevaratei semnificaţii a Reformei Protestante. Aceasta este mult prea des privită – ca, de exemplu, în filmul lui de Rochemont despre Luther [2] – ca reprezentînd începutul liberalismului și al democrației cu diversele lor consecinţe cum ar fi Națiunile Unite și Medicare; însă natura răsturnării aduse de Reformă a fost, dimpotrivă, conservatoare. Reforma nu a început la 1517, dată la care Luther a afişat cele nouăzeci și cinci teze, ci cu şase ani mai devreme, în iarna lui 1510-1511, iarnă pe care Luther a petrecut-o la Roma. Acolo, în Cetatea Eternă călugărul augustinian german a avut primul contact cu modernitatea. Înainte de aceasta el întîlnise Umanismul doar în forma sa literară; însă la Roma, s-a întîlnit față în faţă cu această sinteză a Creștinismului și Antichităţii, în care conceptul medieval al lumii ca un cerc al cărui centru este ocupat de Dumnezeu a fost înlocuit de o elipsă cu două puncte focale – Dumnezeu și omul. Luther nu putea suferi ceea ce Karl Barth a numit das katholische Und, “Catolicul Şi”. Nu putea accepta nici doctrina catolic-umanistă conform căreia tot ce este adevărat, tot ce este frumos, indiferent de originea sa, trebuie să fie îmbrățișat și integrat în tezaurul Creştinismului. Pentru Luther, spiritul și climatul intelectual al Renașterii reprezentau o trădare față de Hristos. Noua eră, a cărei ipostază desăvîrşită era Italia, însemna o renaștere a păgînismului, reprezenta un triumf al raționalismului, esteticismului și secularismului, detestate și respinse categoric de Luther. Aşadar, este o greșeală să ne gîndim la Luther ca “primul om modern” – o etichetă mai potrivită pentru Nicholas de Cusa – sau că acesta ar fi putut fi considerat în cel mai neînsemnat dintre sensuri “modern”; el era mai degrabă un om gotic, care venea de la o foarte nouă universitate germană ridicată într-o regiune cu adevărat “colonială”, dat fiind că de pe zidurile din Wittenberg vizitatorii încă îşi puteau roti privirile peste acoperișurile de paie ale bordeielor slavilor indigeni. Cînd Luther a aflat, spre oroarea sa, că Ulrich Zwingli, unul dintre puținii Umaniști dintre reformatori, credea în posibilitatea mîntuirii păgînilor și aștepta cu nerăbdare conversațiile viitoare din Ceruri cu Platon, Aristotel și cu alți înțelepți greci, i-a negat cu furie dreptul lui Zwingli de a se numi creștin.
http://inliniedreapta.net/dereferinta/dilema-occidentului-calvin-sau-rousseau/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s