Ioan Ispas și evreii săi din Transnistria

Războiul mediatic dus în vederea culpabilizării românilor pentru comportamentul lor în teritoriile ocupate din est m-a incitat să aflu cât mai mult despre ce s-a întâmplat cu evreii români Basarabia și Bucovina de nord ) deportați în Transnistria

Rubin Udler, martor ocular la represaliile de la Odessa din 1941

Liby Stern s-a născut în anul1926 la Suceava, dar războiul o gasește în Bucovina de nord, iar în 1941 este deportată împreună cu părinții în Transnistria. Pânăla Nistrudrumul este făcut cu trenul, iar de acolo pe jos, escortati de jandarmi români până în localitatea Kazmazaf, unde au fost părăsiți în niște barăci militare, La plecare jandarmii le-au spus ca vor lua legătura cu autoritățile germane pentru a fi mutați într-un alt loc, dar nu a mai venit nimeni. Cei din lagăr își asigurau cele necesare lucrând pe la localnici sau vânzându-și din lucruri. Dupa un timp tatăl ei s-a îmbolnăvit și a murit. Situația adolescentei de cincisprezece ani devine critică atunci când se îmbolnăvește și mama ei, care pe patul de moarte își imploră fata să plece cu orice preț de acolo. Dupa moartea mamei sale, ea părăsește barăcile, în plină iarnă,pe o zăpadă de un metru, mergand la întâmplare ajunge la căsuța unei femei singure care o primește,rămâne la ea până la apropierea frontului, în final ajunge în România și apoi emigrează în Anglia.

Rubin Udler s-a născut la Brăila în anul 1925. In iulie 1940,familia lui părăsește România,“din cauza pericolului nazist și fascist “, pentru Basarabia ocupată de sovietici. Un an mai târziu, în iulie 1941, se refugiază la Odessa. Încearcă să plece mai departe spre est dar nu reușesc. În 22 octombrie 1941, la șase zile dupa intrarea trupelor române și germane în Odessa, este aruncată în aer clădirea în care s-a instalat Comandamentul militar român al orașului, fiind omorâți 93 de ofițeri și soldați, inclusiv generalul Glogoveanu. Urmeaza represalii. Rubin Udler, care avea 16 ani, de la fereastra apartamentului unde locuia, asistă cu groază la executiile care aveau loc în stradă. La colțul străzii era instalată o spânzurătoare cu patru frânghii, păzită de un soldat român.Pe strada Karl Marx, privind în direcția gării, departe vede o altă spânzurătoare în care atârnau patru trupuri, și un șir de 20-25 de oameni, păzit de soldați români, care se deplasau încet de-alungul străzii. Ei arătau ca și cum ar fi fost bătuți. Șirul se oprește în dreptul spâzurătorii, apoi după un scurt timp, soldații spun ceva, un condamnat se urcă pe scaun, își pune ștreangul pe gât, apoi așteaptă în tăcere. Este chemat al doilea condamnat, se dă un ordin și acesta lovește cu piciorul scaunul de sub picioarele primului condamnat. Se așteaptă un timp, apoi se continuă procedura cu al doilea și al treilea condamnat. Cel de-al patrulea nu mai rezistă și fuge, dar abia traversează strada și sfârșește într-o baltă de sânge în urma gloanțelor trase de soldați. Pentru Rubin Udler și ceilalți prieteni care erau cu el această scenă a fost șocantă. Radu Teodoru în cartea sa “ A fost sau nu Holocaust? “, editura LUCMAN, 2003, arată că au fost executați 417 ostatici( pag.299 ). Mărturisirea lui Rubin Udler confirmă practic această cifră. Un oraș în care într-o sută de intersecții sunt câte patru oameni spânzurați arată sinistru, iar dacă scena cu fugitul de sub escortă și lăsarea celui împușcat într-o baie de sânge timp de trei zile s-a repetat și în alte intersecții, efectul este macabru. Propaganda sovietică afolosit din plin cazul Odessa, umflând numărul victimelor la 20 000. S-au luând măsuri de represalii impotriva prizonierilor români. Deocamdată nimeni nu și-a arogat “meritul “ aruncării în aer a clădirii comandamentului din Odessa, cu efecte atât de tragice atât pentru români cât și pentru localnici, ceea ce înseamnă că nu a fost opera unei grupări curajoase de partizani, ci o crimă premeditată, pregătită cu sânge rece de NKDV, care probabil și-a minat sediul regional ( clădirea în care se instalase comandamentul român ). Era de așteptat să urmeze represalii, dar pentru conducătorii sovietici viața propriilor concetățeni nu conta atunci așa cum nu contează nici astăzi ( ase vedea cazul copiilor luați ostatici la scoala din Baslan sacrificați fără milă de trupele speciale în schimbul de focuri cu răpitorii. ). Au mai fost și alte acțiuni de represalii ale armatei române in teritoriile ocupate ? Raspunsul este nu. Celelelalte armate implicate au recurs la represlii ? Da, de multe ori, amintim, Lidice, Hiroshima, Dresda, București. Revenind la subiect, nu știu în ce măsură represaliile de la Odesa au descurajat mișcarea de partizani, poate a avut efect pe termen scurt. Pe termen lung însă mișcarea de partizani a fost sigur descurajată de administrația civilă liberală și permisivă a românilor, care adus la înflorireaeconomică și socială a Transnistriei, caz unic în teritoriile ocupate din timpul războiului.
Continuăm cu amintirie lui Rubin Udler, care în 12 februarie 1942 este deportat la Berezovka. Este îmbarcat într-un tren păzit de germani. Drumul durează trei zile, într-un tren de marfă, foarte înghesuiți, expuși curentului rece, care în timpul mersului pătrundea prin găurile pereților. Bătrânii ,copii mici, cei cu probleme la inimă și bolnavii încep să moară, Trenul se oprește pe parcurs, dar ușile rămân închise până la destinație. Abia aici cei morți sunt dați jos, cei bolnavi sunt trimiși la spital iar ceilalți sunt încolonați și conduși la ghettou. Au petrecut noaptea într-o baracă neîncălzită. În continuare este descris drumul parcurs de Rubin Udler, părinții și sora sa prin Mostovoie, până la Domanievka. Drumul acoperit de zăpadă a fost parcurs parcurs pe jos, cu un vânt puternic din față, ceea ce-i face sa meargă foarte încet. Cam la 10 Km de Berezovka a început să vadă de-o parte și de alta a drumului cadavre înghețate rămase de transportul precedent. Pe la amiază ei zăresc niște puncte negre mișcându-se iute pe întinsul stepei înzăpezite din fața lor. Jandarmii români din escortă opresc pe cei din față ca să poată și cei rămași în urmă să se apropie. Au facut aceasta pentru că se apropiau de satele locuite de etnici germani.

“Masura escortei a fost corectă “, notează Rubin Udler, ”pentru că în curând o mulțime de sănii pline cu etnici germani ne-au inconjurat. Jandarmii români s-au interpus ntre noi și ei cu armele îndreptate spre germani spunandu-le să plece de acolo. Drept răspuns germanii au început să râdă insolent, să vorbească în germană și să se apropie cu săniile tot mai mult de ei. Sparg apoi coloana și cu biciuri în mână încep să ia cu forța hainele evreilor care le păreau de bună calitate, apoi au plecat de unde au venit. Escorta a început să respire ușurată acum, pentru că ei n-au fost nevoiți să folosească armele sau să se încaiere cu acești obraznici aliați , dar cei care au pierdut hainele incep sa sufere de frig.”(pag.74) Până la urmă, oamenii mulțumesc lui Dumnezeu că germanii nu i-au luat de la români să-i ducă în colonia lor. Deși este greu acum să ne imaginăm –noteaza Rubin Udler in continuare- noi ne simțeam norocoși, deoarece coloniștii germani din regiune Odessa, pe unde treceau drumurile morții spre infamele ghettouri din Bogdanovka, Domanievka, Ahmechetka și Mostovoie erau adevarați criminali.” Citând din “ Documents …. “ de Jean Ancel , arată că în zona repectivă coloniștii germani ( din satele Kartaiaka, Novo Kandeli, Bernandovka, Zavadovka, Lichtenfeld si Reichstadt ) au jefuit de valori și haine de la 3223 de evrei pe care apoi i-au împușcat și incinerat. În 20 februarie familia autorului ajunge în ghettoul din Domanievka, unde cei din convoi sunt numărați și adăpostiți într-o clădire uriașă, fostă club și inițial sinagoga. La scurt timp sunt luați de aici,de către jandarmii români și duși intr-un cătun numit Gradina vinului ( Vinogradni Sad ), aflat la 7 Km sud față de Bogdanovka, pe malul Bugului. Ghettoul era organizat într-un fost grajd pentru creșterea vițeilor. Aici au trăit șase familii și șase persoane singure, în total 27 de suflete, bărbați, femei și copii, timp de doi ani, aproape toți din ei apucând sfârșitul războiului. Într-o dimineață a anului 1944, Philip,cel mai bătrân dintre ei, a fost chemat urgent la comandantul jandarmilor români din cătun, care l-a informat că datorită unor manifeste și zvonuri care circulă referitoare la o iminentă retragere a românilor și a nemților ca urmare a ofensivei sovietice și a suspiciuni că evreii ar putea să sprijine operațiuni ale partizanilor, doi jandarmi vor perchezitiona ghettoul.

Operația a durat destul de mult încât nici cand s-au intors oamenii de lucru nu terminaseră, negăsind arme sau manifeste, hainele și diverse lucruri erau împrăștiate pe jos.

Unul din jandarmi observă că Rubin Udler avea un sac sub braț, îndreaptă arma spre el, îl apostrofează și-i cere să golească sacul, acesta îi răspunde că nu are decât câțiva cartofi, două ouă și o bucată de pâine. Jandarmul smulge sacul, îl golește și dezamăgit că nu a găsit arme sau manifeste, ridicând arma în dreptul capului se repede la Rubin strigând-i: “Ești un hoț mizerabil.! Tu ai furat acestea ! Te voi pedepsi !” În acest moment mama lui Rubin Udler, care auzise și văzuse toată scena, dintr-un impuls protectiv se aruncă între jandarm și fiul ei, recepționând în cap patul de armă dirijat spre fiul ei. Mama lui plină de sânge cade amețită la pământ. Jandarmul rămâne încremenit. Cei din jur cred ca femeia a murit. Tatăl autorului, disperat ii împinge pe jandarmi spre ieșire ,iar aceștia părăsesc în grabă locul. Cineva aleargă să aducă un doctor, care sosește repede și acordă primul ajutor, reușind să oprească hemoragia, mama autorului își revine în simțiri, doctorul lasă niște medicamente și instrucțiuni, apoi pleacă, promițând că va veni și a doua zi să vadă rănita. Dupa ce autorul si tatal său îi explică doctorului ce s-a întâmplat, acesta le spune că vor avea probleme cu autoritățile, dar le-a promis că va merge la comandant ca să-i explice cum s-au întâmplat faptele și să-le acorde circumstanțe atenuante.

Inițial comandantul a vrut să-l aresteze pe tatăl lui Rubin Udler și să-l trimită la Golta, dar doctorul evreu l-a convins să renunțe ”luând o hotărâre acceptabila pentru toți”. A doua zi dimineața jandarmii l-au luat pe tatăl lui Rubin și l-au dus la comandant. Aici comandantul l-a amenințat cu tribunalul militar dacă mai repetă gestul, apoi a dispus să fie biciuit cu 25 de nuiele de mesteacăn.

Tatal lui Rubin s-a vindecat fără urmari fizice, dar mama lui a rămas cu o cicatrice pe frunte. Dupa război, când curioșii o întrebau pe mama lui Rubin despre cicatrice, aceasta obișnuia să răspundă: “ Mulțumesc lui Dumnezeu că fost numai asta “.

Ioan Ispas

Trimis la Curentul international . Publicat în 24 sept. 2009

Nota redacției:

1. Nici vorbă de incinerare în Transnistria ! Jean Ancel a fost, din

păcate, de rea credință ca istoric. A avut remușcări la sfârșitul zilelor

sale și s-a căit amarnic pentru minciunile scornite împotriva

românilor!

2. Teama că evreii colaborează cu partizanii era foarte justificată. De

aici, în bună parte, comportamentul aspru al militarilor români față

de evrei! Partizanii au fost un mod laș și inconștient, iresponsabil, de

a reacționa față de realitățile fontului. Faptele partizanilor sunt

crime de război ! Nu poate fi îndurare față de făptași !

3. Activitatea publicistică și de cercetare prin biblioteci și arhive a dlui

Ioan Ispas este dintre cele mai meritorii printre românii trăitori în
Statele Unite. Omagiile noastre ! Patria recunoscătoare !

i.c.

Anunțuri