Receptarea Raportului final al Comisiei Wiesel în presa româna si germana

William Totok

Crearea unei comisii internationale pentru studierea Holocaustului în România în toamna anului 2003 a fost facilitata de cîteva momente politice, precedate de numeroase campanii de presa în favoarea reabilitarii dictatorului Antonescu, de contrareactiile nationale si internationale la recrudescenta cultului lui Antonescu si, nu în ultimul rînd, de controversatul interviu acordat de fostul presedinte Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz”. In opinia presei democratice române si internationale, controversatul interviu al lui Iliescu a stîrnit numeroase comentarii extrem de nefavorabile autoritatilor române. S-a sustinut ca unele pasaje din acest interviu ar fi în contradictie flagranta cu principiile statelor euro-atlantice si ar pune sub semnul îndoielii maturitatea politica a României care doreste sa adere la marea familie a tarilor de tip occidental. Iata numai cîteva titluri semnificative din ziarele românesti: „Dl Ion Iliescu si Holocaustul” („România libera”, 29.7.03), „Iliescu pe urmele lui Garaudy” („Evenimentul zilei”, 30.7.03), „Intre Bucuresti si Tel Aviv relatiile s-au încordat brusc” („Independent”, 30.7.03). Intr-un acces de solidarizare cu presedintele, ziarul „Independent” scrie: „Despre Ion Iliescu se poate spune orice, fie ca ar fi comunist sau neocomunist, fie ca nu gaseste într-un moment sau altul cele mai fericite formule de exprimare, dar a-l face antisemit si a-l compara cu Haider este deja nu numai o uriasa nedreptate, ci pur si simplu o jignire care ne raneste pe noi toti, pentru ca Ion Iliescu este, pîna una-alta, presedintele în exercitiu al României!”.

Daca presa româneasca a însotit stirea despre instituirea Comisiei internationale cu numeroase atacuri politice împotriva lui Iliescu, presa de limba germana a remarcat imediat dimensiunea istorica exceptionala a momentului. In doua articole aparute în saptamînalul elvetian „Wochenzeitung” (din 13.11.03) si în cotidianul berlinez „Die Tageszeitung” (din 11.11.03) se atrage atentia asupra faptului ca România pare hotarîta sa-si asume trecutul sau fascist. Citez în continuare din acest articol (aparut ulterior si într-o traducere româneasca în revista „22″): „Metamorfoza prezidentiala uimeste. Inca în iunie trecut regimul de la Bucuresti a provocat masive proteste internationale datorate afirmatiei ca în România n-ar fi existat Holocaust. Exact o luna mai tîrziu, Iliescu a cîntat pe aceasi coarda definind, într-un interviu cu ziarul israelit «Ha’aretz», Holocaustul ca o problema general europeana” (cf. „Die Tageszeitung”, 19.6.03 si. 31.7.03).

In ciuda afirmatiilor sale, experti de renume sînt de parere ca exista cu siguranta o componenta româneasca a Holocaustului. Cercetatorul israelian Jean Ancel porneste de la ideea ca între anii 1940 si 1945, sub dictatura militara a lui Ion Antonescu, aliatul lui Hitler, au fost ucisi pîna la 410 000 de evrei si între 25 000 si 30 000 de rromi. Antonescu a fost executat în 1946 sub învinuirea de criminal de razboi. In continuare articolul atrage atentia asupra componentei comisiei, semnalînd prezenta unui istoric român care în prima faza a tranzitiei postcomuniste „a pledat pentru o apreciere pozitiva a regimului Antonescu”.

Cele doua ziare amintite din Germania si Elvetia se opresc apoi si asupra termenului de predare a raportului final, apreciind ca el pare a fi fost ales timpuriu, dar nicidecum întîmplator. Cititorilor germani si elvetieni se explica apoi ca în anul 2004 vor avea loc alegeri în România, iar Iliescu nu mai are dreptul de a candida. Inainte de a parasi scena politica, scrie „Die Tageszeitung”, „el doreste sa se profileze ca reconciliator si initiator al clarificarii trecutului istoric”. Un analist citat de ziarul „Die Tageszeitung”, „considera înfiintarea comisiei, în primul rînd, ca o miscare de sah oportunista a lui Iliescu. In orice caz, Presedintele a instrumentalizat antisemitismul ani în sir pentru scopurile sale politice. Totusi nu trebuie subapreciata influenta unei asemenea initiative asupra unor grupuri importante din societate precum elevii sau cadrele de conducere din armata. «Trenul care pîna acum a mers într-o directie falsa», spune analistul, «este pus acum pe linia corecta»”. „Ramîne înca de vazut”, conchide în final ziarul „Die Tageszeitung”, daca multi se vor urca în acest tren sau daca calatoria se va opri pe o linie moarta. Conform unui sondaj din octombrie privind intoleranta, antisemitismul si autoritarismul, 84 de procente din cei întrebati sînt de parere ca România are nevoie de un conducator puternic, care sa aduca ordine în tara. Daca ar avea acum loc alegeri prezidentiale, Vadim Tudor, seful partidului fascist România Mare, ar fi pe locul doi si prin asta din nou dupa anul 2000 în balotaj”.

In presa radicala de dreapta si extremist-nationalista din România, înfiintarea comisiei fusese calificata drept o încercare de culpabilizare a poporului român. De la bun început s-a formulat întrebarea polemica daca membrii comisiei vor fi de buna credinta. „Nu avem nici o garantie asupra obiectivitatii comisiei de ancheta, alcatuita în cea mai mare parte din oameni cu prejudecati asupra istoriei recente a românilor”, scria, de pilda, revista neolegionara „Rost” (Nr. 9/2003) într-un articol intitulat: „A fost Holocaust în România?”. Membrii comisiei, scrie în continuare revista „Rost”, „au scris deja carti si articole în care sustin ca a fost Holocaust în România sau reprezinta organizatii asupra obiectivitatii carora avem îndoieli. Elie Wiesel însusi a acuzat, nu demult: «România a ucis, a ucis, a ucis!». Pai daca asta crede înainte sa fi început cercetarea, ce deznodamînt poate avea aceasta?”. Reactia cea mai radicala fata de stirea înfiintarii comisiei a venit din partea profesorului Ion Coja, cunoscut pentru opiniile sale revizionist-negationiste articulate public dupa 1990. Impreuna cu mai multi simpatizanti, presedintele asa numitei „Ligi pentru combaterea antiromânismului” (LICAR), a anuntat în revista „România Mare” (Nr. 707/30.1.04) înfiintarea unei contra-comisii care urma sa se ocupe de contenciosul israelo-român. La alegerile locale din iunie 2004, Coja a candidat la functia de primar general al capitalei, fiind înscris pe listele Partidului National-Democrat Crestin (PNDC) – apropiat de organizatia extremist-nationalista „Noua Dreapta”. Promisiunea electorala principala a lui Coja s-a referit la ridicarea unui monument în memoria lui Antonescu. Sfidînd existenta comisiei internationale care si-a început activitatea, suplimentul saptamînal al ziarului „România libera”, „Aldine” (din 23 iulie 2004) a publicat un lung articol apologetic despre asa-zisul „razboi sfînt” al „maresalului nostru”, intitulat „Amintiri de la eliberarea unui sat românesc”. Autorul articolului descrie participarea lui Antonescu la razboi ca un act de demnitate, reluînd toate cliseele vehiculate în literatura negationista. Iata cîteva pasaje din acest articol delirant si, în acelasi timp, provocator: „La 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat, judecat ca criminal de razboi, întemnitat, purtat prin URSS, condamnat la moarte, iar in final executat prin împuscare la închisoarea Jilava de lînga Bucuresti, iar corpul sau a fost aruncat într-o groapa comuna, împreuna cu alti demnitari de frunte români, condamnati si ei la moarte, de catre asa numitele Tribunale ale Poporului, inventate de puterea comunista instaurata în tara noastra de catre Moscova dupa 6 martie 1945. In aceste Tribunale ale Poporului erau inclusi si asa numitii asesori populari, care erau straini de cunostinte juridice, dar care hotarau soarta celor judecati. Asa i-a învatat Moscova pe comunistii români sa-l rasplateasca pe maresalul nostru Ion Antonescu, precum si pe alti barbati de seama ai neamului nostru, condamnati la moarte sau care au murit în închisorile comuniste si la canalul Dunarea-Marea Neagra. Domnul presedinte al României Ion Iliescu, a aratat într-o emisiune televizata ca maresalul Ion Antonescu nu poate fi reabilitat, deoarece este considerat de catre unele etnii ssubl. W.T.t din tara si de cercuri din strainatate drept criminal de razboi. Dupa cîte stiu, însa, reprezentantii comunitatii evreiesti din România au afirmat faptul ca România în fruntea careia se afla maresalul Ion Antonescu a fost singura tara aliata a Germaniei care nu a trimis pe evrei în lagarele de exterminare naziste. Arestarea, judecarea, condamnarea la moarte si executia miseleasca a maresalului s-a facut de catre instantele românesti aservite Moscovei, deci de catre compatriotii sai. Pentru acestia cît si pentru multi altii ca ei, maresalul este considerat în continuare criminal de razboi, nu însa si de marea majoritate a românilor”. Pe lînga resentimente antisemite strecurate în acest text cu ajutorul eufemismului, „unele etnii”, autorul articolul pledeaza ca si Ion Coja pentru cinstirea lui Antonescu, pe care-l descrie ca pe un erou. Condamnînd obedienta guvernului care a ordonat înlaturarea busturilor lui Antonescu si schimbarea numelor unor strazi care-i purtau numele, autorul îsi exprima speranta ca „în viitor busturile si chiar statuile maresalului nostru vor fi amplasate la loc de cinste în orasele si chiar satele tarii noastre, pentru ca maresalul merita aceasta cinste”.

Prezentarea raportului a mai fost precedata de un eveniment important care a marcat dorinta oficiala a României de a-si asuma trecutul. Este vorba despre prima comemorare a Zilei Holocaustului. Oferindu-i o tribuna, postul de radio BBC (12.10.2004) a difuzat declaratiile presedintelui Ligii pentru combaterea antiromânismului, Ion Coja, care a acuzat cu acest prilej autoritãtile cã au cedat „în fata unor indivizi care în numele comunitãtii evreiesti emit pretentii nejustificate, în primul rînd de ordin material, legate de asa zisul Holocaust din România”. „Dacã guvernantii se prezintã acolo pentru a comemora Holocaustul în general este un lucru corect, dar în mãsura în care în ultimii ani, oficialitãtile românesti au acceptat producerea în România a unui Holocaust, gestul este reprobabil, nu ne reprezintã pe noi ca români,” a declarat Ion Coja la BBC. De remarcat este ideea „pretentiilor nejustificate” „de ordin material”, ideea ce o sa apara ca un leitmotiv dupa prezentarea raportului în alte numeroase materiale publicate în presa româna si germana. *** Prezentarea raportului final al Comisiei pe data de 11 noiembrie 2004 la Bucuresti a stîrnit reactii diferite. Aceste reactii s-ar putea grupa în 4 categorii de receptare. 1) receptarea pozitivist-obiectiva; 2) primirea distantat-ironica; 3) dezbaterea critic-istorica; 4) contestarea ideologica; (Ultima forma de receptare are si cîteva efecte colaterale, care marcheaza o noua etapa a nationalismului de solidarizare –prin sincronizarea negationismului) Receptarea pozitivist-obiectiva

Inmînarea Raportului final presedintelui Iliescu, pe data de 11 noiembrie 2004, a fost însotita de relatari neutre. Concluziile acceptate de catre seful statului nu au fost contestate. Un exemplu semnificativ pentru acest mod de prezentare strict jurnalistica a aparut, de pilda, sub titlul „A fost Holocaust”, în ziarul „Ziua” (din 12.11.04). In acelasi ziar (din 4.12.04) se revine asupra subiectului si se reproduce unul dintre pasajele centrale ale raportului, în care se precizeaza ca „autoritatile civile si militare române sînt responsabile de moartea unui numar cuprins intre 280.000 si 380.000 de evrei români si ucraineni din România si teritoriile aflate sub administratie româneasca”. De remarcat este faptul ca, în cele doua materiale de presa citate (ca de-altfel si în alte relatari aparute în mass media româneasca) nu se aminteste o alta concluzie a raportului. Omisiunea la prima vedere pare nesemnificativa, dar în contextul general privind Holocaustul din Europa, ea dobîndeste o dimensiune speciala, prin plasarea politicii de exterminare a României pe locul doi al grupului de tari aliate cu Germania hitlerista. Pasajul din Raport la care ma refer cuprinde constatarea potivit careia „dintre toti aliatii Germaniei naziste, România poarta responsabilitatea pentru cea mai mare contributie la exterminarea evreilor, în afara Germaniei însesi”. Relatari similare au fost transmise de posturile de radio Europa libera, BBC, Radio France International si Deutsche Welle, iar articole strict informative au aparut atunci si în revistele „22″ sau „Observator Cultural”.

Profitînd de prezenta unor membrii ai comisiei în tara, cîteva ziare au publicat cu acestia interviuri, în care, de exemplu, Leon Volovici (în „Cotidianul”, din 16.11.04) sau presedintele comisiei, Elie Wiesel (în „Evenimentul zilei” din 15 noiembrie), îsi expun parerile si explica semnificatia singularitatii holocaustului. Intr-un comentariu aparut 7 zile dupa prezentarea Raportului (în „Ziua” din 18.11.04) se retine faptul ca „prezentarea mediatica pare mai curînd modesta”. Fara a da un raspuns la cauzele acestei taceri, totusi, surprinzatoare – daca avem în vedere dezbaterile polemice legate în anii trecuti de Eliade, Cioran, Noica sau de Jurnalul lui Mihail Sebastian – comentatorul ajunge la concluzia ca în Raport, „exista multe afirmatii drastice cu care societatea româneasca are obligatia sa se confrunte”.

Primirea distantat-ironica

Exista cel putin doua explicatii pentru „primirea modesta” a Raportului, care se reflecta si în ceea ce s-ar putea numi 1) primire ironica si 2) primire distantata. Ironica: fiindca autorii acestor articole pun, indirect, sub semnul întrebarii sinceritatea presedintelui Iliescu în ceea ce priveste dorinta acestuia de a elucida trecutul. Acest mod de abordare ironica implica si o distantare nemarturisita de un subiect incomod. Adica responsabilitatea României pentru Holocaust. Abordarea distantata – care ignora rezultatele cercetarilor istorice si politologice cuprinse în textul final – sugereaza cititorilor ca Raportul este rezultatul unor împrejurari conjuncturale, de care profita, în primul rînd, Iliescu. Acest mod de abordare a fost reluat dupa izbucnirea scandalului legat de returnarea decoratiilor de catre Elie Wiesel si Randolph R. Braham, la mijlocul lunii decembrie 2004, adica la mai mult de o luna dupa prezentarea Raportului. Tematizarea larga a returnarii decoratiilor a reactualizat si chestiunea Raportului, creînd, însa, un spatiu publicistic favorabil ocolirii abordarii problemelor esentiale cuprinse în textul final. (A se vedea articolele din „Evenimentul zilei”, 15.12.04; „Ziua”, 16.12.04; „Adevarul”, 16.12.04 si 20.12.04.) Deseori receptarea distantata, nemarturisita direct, se transmite prin subtext si prin folosirea unei terminologii emotionalizate sau prin apelul la notiuni împrumutate din analizele istoriografice dedicate holocaustului. (De exemplu, folosirea ostentativa a notiunii de „holocaust rosu” sau „holocaust comunist”. A se vedea în acest sens Scrisoarea lui Ticu Dumitrescu adresata presedintelui Basescu în care se cere „denuntarea holocaustului comunist” publicata în „Ziua” din 21.12.04. Formula defel ambigua este reluata si în textul lui Ticu Dumitrescu intitulat „Un apel de constiinta” publicat în suplimentul „Aldine”, din „România libera”, 4.2.05).

Pentru a contracara aceasta terminologie am încercat sa aflu parerea lui Gert Weisskirchen, care raspunde din partea OSCE de problema antisemitismului. Intr-un interviu pentru „Deutsche Welle”, publicat apoi si în revista „22″ (Nr. 781/25.2.-4.3.2005) i-am pus lui Weisskirchen urmatoarea întrebare: „In parlamentul landului federal Saxonia din Dresda a avut loc un incident scandalos provocat de deputatii Partidului National-Democrat (NPD) – partid radical de dreapta. Reprezentantii NPD-ului au refuzat sa pastreze un minut de reculegere pentru victimele regimului nazist, iar apoi, într-o cuvîntare, unul dintre deputati a trivializat Holocaustul prin comparatii inadecvate, folosind notiunea de «holocaustul bombardamentelor» pentru a descrie bombardarea orasului Dresda din 13 februarie 1945 de catre puterile aliantei antihitleriste. Ce parere aveti despre bagatelizari similare care se folosesc si în România, unde deseori se vehiculeaza notiunea «holocaustul rosu» atunci cînd este vorba despre perioada dictaturii comuniste”.

Iata si raspunsul lui Weisskirchen: „Trebuie retinut faptul ca Holocaustul este ceva singular. Asta se poate demonstra daca se face o comparatie cu oricare alta întîmplare istorica sau actuala. Holocaustul nu poate fi comparat cu nimic altceva. Singularitatea holocaustului este incontestabila, deoarece distrugerea evreilor a avut trasaturile organizarii industrializate a politicii de nimicire. Aceasta politica s-a concentrat asupra exterminarii evreilor, urmarind eliminarea lor din aceasta lume. Adica, lichidarea lor. Toate celelalte întîmplari groaznice, ca acelea din centrul Africii, din Ruanda, sau alte actiuni genocidare asemanatoare, nu pot fi comparate cu încercarea de a-i distrugere în întregime pe evrei. Acest fapt ar trebui sa fie constientizat, indiferent de locul unde traim în Europa, în apus sau în rasarit. Pîna-n prezent, Holocaustul a ramas un genocid incomparabil”.

Amestecarea planurilor istorice (fascism-comunism) si recurgerea la procedeul comparatiilor pentru a ilustra ceea ce unii numesc „martiraj competitiv” arunca asupra Raportului o lumina difuza. Iata un singur exemplu pentru acest model de abordare, preluat din articolul intitulat, „Statul român trebuie sa-si asume întregul trecut. Comunismul, trimis dupa gratiile istoriei”, aparut în „România libera” din 26 martie 2005: „Mai la presiune internationala, mai din proprie initiativa, autoritatile române au admis formal, în numele tarii noastre, participarea la Holocaust”. A fost înfiintata o Comisie Internationala care sa cerceteze si sa stabileasca adevarul privind tragedia evreilor în România, s-a declarat apoi ziua de 9 octombrie drept Ziua Holocaustului, iar în prezent se vorbeste despre înfiintarea unui muzeu si despre începerea unei campanii media de informare pe aceasta tema delicata. Toate sînt intentii onorabile si necesare pentru o natiune europeana puternica, în vederea asumarii trecutului. Dar la fel de importante pentru poporul român sînt si asumarea si condamnarea ororilor comunismului, fapt pe care autoritatile abia acum încep sa-l ia in considerare. Peste doua milioane de oameni au cazut victime iadului comunist, torturati în camerele de ancheta ale Securitatii, exterminati în închisori si lagare de munca fortata, deportati din Baragan pîna în Siberia. Acestia nu sînt comemorati de vreo oficialitate si nici macar nu sînt pomeniti ca martiri în toate bisericile noastre” (subl. W.T.).

Dezbaterea critic-istorica

Intr-o prima faza de receptare, presa româna nu a respins concluziile Raportului si nici nu l-a contestat. Faptul ca cei interesati l-au citit pe internet se poate vedea în anumite articole în care au fost citate anumite pasaje, în care s-a facut o trimitere directa la concluzii si recomandari sau în care au fost preluate concepte pentru a analiza anumite declaratii politice actuale. Astfel în articolul intitulat „Asumarea constienta a Holocaustului ramîne o problema de actualitate”, aparut în buletinul electronic „Divers” (nr. 4 s196t/2005), se afirma ca presedintele Traian Basescu ar fi calcat într-o „capcana, mai exact o forma subtila de negare a Holocaustului”, deoarece acesta a declarat în urma unei întîlniri pe care a avut-o la Auschwitz în ianuarie a.c. cu presedintele israelian, ca Holocaustul românesc „s-a produs în afara frontierelor actuale ale României”. „Conform literaturii de specialitate”, conchide „Divers”, discursul prezidential poate fi încadrat foarte usor în categoria „negationismului selectiv”.

Faptul ca Raportul a fost citit în versiune electronica rezulta si din primele critici aparute la începutul anului 2005, cînd noile autoritati au declarat ca vor sustine concluziile si recomandarile cuprinse în Raport. In favoarea unui asemenea sprijin s-a exprimat presedintele Basescu într-un discurs tinut la întîlnirea cu membrii corpului diplomatic pe data de 18 ianuarie 2005, iar apoi si dupa ce a participat la comemorarea eliberarii lagarului de la Auschwitz în ianuarie, cît si în timpul vizitei la Washington în martie. O analiza serioasa a Raportului, care sa contina eventual si elemente de contestare critica pîna, în prezent, nu a aparut. Asta probabul si din cauza faptului ca Raportul înca nu a fost publicat în volum, precum remarca si ziarul elvetian „Neue Zürcher Zeitung” (din 31.5.04) într-un articol dedicat subiectului.

Contestarea ideologica

Cea mai radicala forma de contestare a Raportului este cea ideologica. Acest mod de respingere apare în numeroase texte publicate atît în presa democratica si nationalist-extremista, cît si pe internet. Numitorul comun al acestor texte este negarea holocaustului de care s-a facut vinovat regimul lui Ion Antonescu. Cel mai concludent exemplu este fostul disident anticomunist Paul Goma, care, si dintr-un exces de zel polemic, s-a alaturat revizionistilor, devenind astfel – probabil fara sa fi vrut –obiectul de adoratie al extremistilor nationalisti. „Neg unicitatea genocidului ale carui victime au fost evrei”, scrie Goma într-un text intitulat „Sa învatam de la evrei”, aparut prima data în cotidianul „Ziua” (din 24.2.05). Nu întîmplator textul pomenit a fost transformat apoi de revista „România Mare” (Nr. 766/18.3.05, Nr. 767/25.3.05; Nr. 768/1.4.05; Nr. 769/ 8.4.05) într-un serial, publicat sub titlul „Scandal antisemit colosal declansat de celebrul dizident anticomunist Paul Goma”. Una din ideile principale exprimate de Goma în acest text este ca unii membrii ai comisiei – descrisi ca urmasi ai fostilor nomenclaturisti –încearca sa estompeze crimele comunismului. Vorbind despre „«bilanturi» fanteziste si unilaterale” puse în circulatie de „echipa de zgomote a holocaustologilor”, care au „nu doar si alta cetatenie, dar si o alta patrie-de inima: Israelul”, „care insulta, calomniaza România ca unitate nationala, pe români, ca bastinasi”, Goma propune ca acestia „sa fie invitati a nu mai pune piciorul pe pamîntul nostru si sa fie urmariti penal prin instantele nationale”. (Textul lui Goma a fost urmat de replici pro si contra: Gabriel Andreescu încinge „Razboiul Goma”, „Ziua”, 25.2.05; Dan Pavel, „Ce vrea Paul Goma?”, „Ziua”, 28.2.05; Radu Portocala, „Inselatoarea umbra a vinei colective”, „Ziua”, 1.3.05; Dan Culcer intra în „Razboiul Goma”, polemizînd cu Dan Pavel, „Ziua”, 5.3.05; Paul Goma, „Necititorii-acuzatorii nemilosi ai mei: Holocaustologii” sdatat: 11.4.05t, raspîndit mai întîi prin e-mail, iar apoi publicat în revista „Obiectiv legionar”, nr. 20-21/2005, pp. 30-40. Revista a publicat integral si celelalte articole ale lui Goma citate mai sus, fara a indica daca autorul este de acord sau ba cu publicarea lor.)

La Goma, motorul ideologic al contestarii Raportului este anti-comunismul visceral combinat cu resentimente antievreiesti si frustrari personale. Cam acelasi lucru se poate spune despre contestarea Raportului articulata de reprezentanti ai unor organizatii sau grupuri care se declara de dreapta, ele fiind, în realitate, de extrema dreapta. Cel mai zgomotos contestatar al cercetarii holocaustului a fost si este Ion Coja, presedinte al LICAR, lider al filialei bucurestene „Vatra Româneasca”, dupa 1990 prezent ca politician sau simpatizant al diverselor partide si grupuri, de la Miscarea pentru România, la PRM, de la PUNR la organizatia „Noua Dreapta”. Negînd holocaustul savîrsit de regimul antonescian, Coja a publicat mai întîi în revista pro-legionara din Sibiu „Puncte cardinale” (Nr. 2/2000) si apoi în „România Mare” („In România nu a functionat o politicã de genocid anti-evreiesc”, „România Mare”, Anul XVI, Nr. 769/ 8.4.05) un articol deghizat sub forma unei scrisori deschise adresate presedintelui american, George Bush. Coja îi acuza în acest text pe evrei ca ar fi vinovati de recrudescenta antisemitismului. Explicatia pentru aceasta aberatie o sintetizeaza în cinci puncte, afirmînd ca regenerarea antisemitismului s-ar datora faptului ca „asupra românilor” s-au exercitat presiuni „pentru a-l trata pe Ion Antonescu ca pe un criminal de razboi”. Din aceasta argumentatie rezulta si respingerea indirecta a concluziilor Raportului. Cea de-a doua cauza pentru antisemitism este – dupa Coja – faptul ca partidul comunist si securitatea ar fi fost dominate de catre evrei. In al treilea rînd, profesorul universitar invoca rolul „nefast al evreilor” în timpul revolutiei din 1989, iar în al patrulea rînd rolul acestora în privatizarea economiei. In perfecta concordanta cu ideologia neonazista, Coja vorbeste în final despre „atacul demografic” asupra suveranitatii României. Prin aceasta ultima teza, inspirata si din asertiunile unor conspirologi antisemiti, el vrea sa acrediteze ideea ca România este invadata de evrei carora autoritatile le-au acordat cetatenia româna, cu scopul de a transforma tara într-un „stat înrobit capitalului mafiot international, majoritar evreiesc” (Cf. art. meu „O noua schimbare la fata a României Mari?” din revista „22″, nr. 789/ 22 -29 aprilie 2005).

Nationalismul de solidarizare impulsionat de Raport a declansat o adevarata explozie – electronica sau ciberspatiala – a sincronizarii negationismului. Ingrijorator este faptul ca autorii unor comentarii electronice gazduite de ziare, postate pe internet sau raspîndite prin intermediul unor forumuri de discutii sînt tineri, studenti sau elevi de liceu, care într-un viitor apropiat vor face parte din elita culturala, economica si politica a tarii. Textele lor nu sînt doar simple elucubratii juvenile ale unor razvratiti, ci sînt si un simptom pentru sincronizarea internationala a negationismului, a xenofobiei si a antisemitismului. In general aceste texte reproduc într-un stil belicos, si deseori suburban, stereotipuri auzite si citite. Ca exemplu tipic pentru acest gen de comentarii electronice am ales parerile unui anonim de pe platforma electronica a ziarului „Jurnalul national”, din 11.5.2005, conceput ca o replica la capitolul „Fascistii români” din cadrul serialului „Istoria comunismului românesc”. Am extras doar cîteva idei semnificative din acest text, idei împartasite si de alti autori, potentate însa aici de un limbaj agresiv:

– rebeliunea legionara din 1941 a fost organizata de Moscova (idee vehiculata si de Ion Coja si de Vladimir Alexe); – „alesii lui Dumnezeu” sînt adversarii nationalismului (românesc), desi ei „au fost primul popor fascist” (idee raspîndita si de Radu Theodoru si C-tin Burlacu); – în arhivele Stasi nu s-au gasit „documente doveditoare” pentru fascismul lui Codreanu si Antonescu; – Antonescu nu a fost judecat la Nürnberg, fiindca nu a fost vinovat de genocid, el salvînd, de fapt, „evreimea”; – reabilitarea sa este împiedecata de rabinul din Geneva, care nu are curajul sa publice dovezile nevinovatiei lui Antonescu (ceva similar sustine si Coja); – Cioran, Eliade, Mircea Vulcanescu, Radu Gyr, Gafencu, Radu Militaru, Vasile Voiculescu, Dr. Paulescu, Nae Ionescu, Noica, Steinhardt, Staniloae, Galeriu, Calciu etc. au fost sutinatori sau au simpatizat cu legiunea, care „nu cerea decît drepturile românilor în tara lor”; – guvernele din perioada interbelica erau „împînzite de evrei”; – „Tot ce este nationalist este antisemit sau antisovietic” (teza inspirata din Nichifor Crainic); – „Israel este blestemat de Pilat care a spus ca sîngele lui Cristos sa cada asupra lor” (idee actualizata din repertoriul antiiudaismului crestin fundamentalist); – „Va scriu de pe pozitia unui bun român care nu am apucat legionarii si nu simpatizez cu aceasta miscare. Insa minciuna este minciuna si iata ca am ajuns ca Maresalul Antonescu sa fie scuipat si tinut în biserica ce a cladit-o în Bucuresti cu un sac în cap. (…) Am fost cîndva o natie, dar am murit odata cu Antonescu. (…) Deplorabila tara si deplorabil popor care îsi tavaleste în fecale istoria pentru niste arginti. (…) Iata ca se stopeaza si procesul comunismului sadus det Stalin si sdet puterea evreita” (referire directa la Raport).

N-as vrea sa închei aceasta sumara trecere în revista a contestarii ideologice fara a mai semnala doua lungi articole. Primul semnat de Filon Verca, „Holocaustul românesc”, în: „Permanente” (Anul VII, Nr. 4/Aprilie 2005, p. 7) si celelalt intitulat „O revenire necesara sau de ce nu cred ca a existat un holocaust românesc”, semnat de Gica Manole si publicat în „AlterMedia” (2.2.2005). Cele doua publicatii sînt editate de neolegionarii din România respectiv de organizatia „Noua Dreapta”. Gica Manole, despre care editorii buletinului extremist de dreapta „AlterMedia” afirma ca initial si-a publicat materialul în periodicul „Viata”, nr. 220/ianuarie 2005, din Botosani, sustine de la bun început ca „îndeosebi istoricii straini” vorbesc despre un holocaust românesc. Iar, cu putine exceptii, istoricii români au o „reactie palida” fata de acestia. Totodata, el mai aminteste ca exista si alti istorici români – adica tradatori! – care „au trecut fara ezitare si discernamînt, de partea acelora care ne aseaza stigmatul holocaustului pe frunte”. „Daca România lui Antonescu ar fi practicat cu adevarat Holocaustul, evreii nici n-ar mai fi fost deportati peste Nistru, putînd înfaptui crima în tara”, afirma în continuare autorul. Negînd existenta lagarelor de exterminare, cît si cifrele „halucinante” ale victimelor enuntate de „comisia Wiesel”, autorul continua: „Asadar”, – si citez acum textual, „în România celui de-al doilea razboi mondial, nu cred ca a existat holocaust pentru ca:

– statul român a facut din emigrarea evreilor din România si Europa Centrala politica de stat, reusind sa ajute sa emigreze, cu acceptul lui Antonescu, cca. 200.000 de evrei; – scolile, sinagogile, liceele evreiesti au functionat, manifestarile culturale s-au desfasurat normal; – Antonescu a rezistat tuturor presiunilor germane de a-i preda pe evreii români spre a fi dusi si exterminati în lagarele germane; – la Bucuresti activa teatrul Baraseum, singurul teatru evreiesc din Europa dominata de Germania, pe toata perioada guvernarii Antonescu; – Antonescu a avut relatii amicale cu capii comunitatii evreiesti, Al. {afran si dr. W. Filderman, salvîndu-le vietile de furia legionarilor; – pentru ca în Transnistria – si nu numai – nu s-au descoperit gropi comune cu evrei executati; – Comisia Wiesel, care acuza România de Holocaust, trebuie sa ne prezinte dovezile acestuia, argumentele pe care se bazeaza, statisticile celor ucisi”. „Ceea ce este greu de acceptat din punct de vedere stiintific, este faptul ca aceasta Comisie coordonata de Elie Wiesel, întîi a stabilit fara nici o retinere, faptul ca România, poporul român, sînt vinovati de holocaust, fara sa aduca dovezi, adica întîi au stabilit, în pura traditie bolsevica, sentinta, pentru ca dupa aceea cel acuzat sa fie obligat sa-si probeze nevinovatia!!!” „Iarasi nu cred în existenta unui holocaust românesc deoarece România lui Antonescu nu a adoptat si practicat o strategie statala premeditata care ar fi avut ca fundament rasismul.” „Asadar, consider constructia istorica de tipul aceleia ce doreste sa demonstreze si sa impuna ideea existentei unui holocaust românesc se dovedeste cu totul inconsistenta, s…t iar „campania insistenta facuta în strainatate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu” urmareste „pretentii financiare si patrimoniale” s…t. „…scopurile urmarite de cei din spatele acestei teorii urmaresc nu adevarul istoric despre acei ani tragici, ci spolierea statului român de imense sume de bani” ssubl. W.T.t.

Filon Verca, în articolul sau din „Permanente”, reproseaza unor membrii neromâni ai comisiei ca au devenit „complici” ai evreilor. Este atacat si fostul rege Mihai pentru ceea ce autorul numeste o „declaratie impotenta”, deoarece fostul suveran a sustinut în anul 2004, cu prilejul aniversarii zilei de 23 august, ca „românii au ucis 340 000 de evrei”. Intr-un alt pasaj al articolului din aceasta publicatie legionara se refera la vinovatia evreilor fata de armata româna. Cititorii afla ca represaliile ordonate de catre autoritatile române împotriva evreilor ar fi fost cauzate tocmai de evrei. Iata, deci, ca evreii sint vinovati de holocaust!

In încheiere, „Permanente” explica scopul adevarat al „comisiei”. „Impunerea poporului român” a unor despagubiri ce se cifreaza la „9 miliarde de dolari”.

In acelasi stil insinuant este redactat si articolul din saptamînalul radical de dreapta din Germania, „National-Zeitung” („Wird jetzt Rumänien zur Kasse gebeten? Holocaust-Kommission erhebt schwere Anschuldigungen”, în: „National-Zeitung”, Nr. 49/26.11.2004, p. 5.) Citînd scrierile unor revizionisti, care sustin asa-numita teza „a industriei holocaustului” (Norman Finkelstein), organul „Uniunii Populare Germane” (DVU) scrie ca acum i-a venit rîndul României sa fie stoarsa de milioane de dolari.

(Comunicare prezentata de la seminarul international: „Holocaustul din România: premize, fapte, consecinte”, organizat de Centrul de Studii Ebraice „GOLDSTEIN GOREN” al Universitatii din Bucuresti, 2-3 iunie 2005)

Sursa:România culturală

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s