Conciliul Vatican I și dogma infailibilității papale

Autor:Andreea Lupșor

Anii ’60 reprezintă pentru Sfântul Scaun o perioadă de criză profundă, în condițiile în care pierde statele pontificale în fața mișcării naționale italiene. De aceea, pentru a compensa pierderea Romei și a statutului de suveran temporal, Papa decide, în 1864, convocarea unui Conciliu, organizat la Roma în 1869 (era primul conciliu al Bisericii Catolice în 300 de ani; ultimul avusese loc în 1545-1563 la Trent).
Conciliul de la Vatican, cunoscut astăzi drept Conciliul Vatican I (pentru a-l diferenția de cel din 1962-1965), are loc într-o perioadă pe care Papalitatea o considera drept periculoasă, din cauza mișcărilor liberale ostile Bisericii. La acestea, Papa răspunde în 1864 prin Enciclica Quanta cura, prin care dictează catolicilor comportamentul ideologic. Această enciclică este însoțită de o anexă, un Syllabus al „erorilor” epocii respective (este vorba de curentele politice): liberalism, socialism, naționalism, dar și indiferentism și francmasonerie. Nu e de mirare, așadar, că Enciclica  Quanta cura trezește reacții dure în Europa. Pentru a modera aceste reacții, un episcop francez pe nume Dupanloup publică un comentariu la Quanta Cura, prin care încearcă să explice documentul papal. El moderează conținutul enciclicei făcând diferența dintre teorie și practica aplicării.

image

Clericii adunați la Conciliul de la Vatican din 1869 erau împărțiți în două tabere: o majoritate a episcopilor ultramontani, și o grupare liberală care încearcă să păstreze primatul Conciliului în materie de dogmă. În cadrul Conciliului este adoptată Enciclica Pastor Aeternus, prin care se proclamă dogma infailibilității papale. În practică, asta îi conferă Papei dreptul de a lua decizii în materie de dogmă fără a mai avea nevoie de concursul experților. Papa încearcă astfel să obțină o poziție superioară în fața Conciliului (până atunci instanța supremă), compensând pierderea puterii politice prin acumularea puterii și autorității spirituale. În cadrul Conciliului, a existat un grup de episcopi – dintre care cel mai de renume era episcopul german Ignat von Dőllinger – care nu acceptă deciziile luate la Vatican. Se naște astfel o disidență în interiorul Bisericii, prin crearea Bisericii Vechilor Catolici (cunoscută și sub denumirea de Uniunea de la Utrecht). După nașterea statului unit italian și până târziu, în prima parte a secolului XX, relațiile dintre Papalitate și noua putere politică din Italia vor rămâne tensionate. Va fi sarcina succesorilor lui Pius IX de a găsi echilibrul între conservatorism și nevoia de a răspunde cerințelor lumii moderne, și de a găsi soluții de conviețuire cu un stat care, nu de puține ori, a dus o politică ferm anticlericală.

Sursa : historia.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s