Situaţia evreilor din România şi documentele sustrase părţii româneşti !

    Ion Coja

   Dar lucrul cel mai odios la care s-au pretat susținătorii holocaustului din Transnistria, ai genocidului din România, a fost să distrugă, să fure ori să ascundă documentele referitoare la situația evreilor din România acelor ani. Atingem astfel capitolul cel mai scandalos al diversiunii numite Holocaustul din România!
A existat o presă bogată, activă, scoasă de evrei în acei ani. Acea presă, după 1990, nu mai poate fi consultată de nimeni… Nu se mai știe unde se află. Până în 1990 se afla în custodia Federației Comunităților Evreiești din România. De câțiva ani buni presa evreiască din anii războiului și din anii care au urmat nu mai poate fi consultată de nimeni. Și asta pentru că în presa contemporană cu evenimentele nu se vorbește nimic de genocid, de holocaust, de zecile de mii de evrei asasinați pe bandă rulantă în Transnistria.
Nu poate fi abordat un subiect de istorie recentă, un subiect de asemenea anvergură ca genocidul, fără să apelezi la documente. Iar printre documente, presa contemporană cu evenimentele cercetate este de prim rang ca valoare, ca sursă de informații. Nu se poate face un studiu, un raport asupra Holocaustului din România, fără să cauți în presa vremii ecoul acelei tragedii, relatările de la fața locului, mărturiile unor victime, ale unor martori etc. Și cu toate acestea, istoricii mercenari care au scris vestitul „raport” Elie Wiesel despre pretinsul Holocaust din România nu au fost deloc deranjați că nu li s-a permis accesul la presa evreiască din acea vreme!…
La fel, la un moment dat s-a aflat de existența la Paris a unui Jurnal ținut de însuși Wilhelm Filderman!… Ce document istoric, de valoare neprețuită!… Acest Jurnal, în intenția autorului, trebuia să ajungă după moartea sa la București, în posesia Academiei Române. A ajuns la Tel Aviv, la Yad Vashem, căci Mossadul a sustras manuscrisul Jurnalului ținut de Wilhelm Filderman, și nimeni nu are voie să-l citească, nici măcar „istoricii” evrei dedicați Holocaustului!… Nota bene: să nu uităm detaliul care dă valoare maximă Jurnalului: autorul a fost ani de zile liderul evreimii din România! Nici măcar unul ca Filderman nu poate fi convocat ca martor al suferințelor evreiești din acei ani?! Este admisibil ca mărturia sa să fie ascunsă printr-o acțiune de tip terorist, executată de o instituție a statului Israel?!
…Altă potlogărie a evreilor sioniști din București: După război imediat, în 1945, Congresul Mondial Evreiesc a procedat în modul cel mai rațional și mai corect cu putință: a alcătuit un chestionar cu aproape o sută de întrebări, privitoare la suferințele prin care au trecut evreii din România sub guvernarea antonesciană. Întrebările erau concepute în așa fel încât să nu rămână neînregistrat și neconsemnat pentru istorie niciun aspect din durerosul capitol al suferințelor îndurate de bieții evrei. Tot ce se știa ori se putea imagina pe acest subiect a fost cuprins în suita de întrebări.
Chestionarul a căpătat forma unei broșuri A5, cu 20 de pagini, intitulat Dosarul suferințelor unei familii de evrei. S-au strâns astfel câteva zeci de mii de dosare, un material informativ de prima mână ca autenticitate. Deoarece pe seama acelui material, pe seama mărturiilor cinstite a sute de mii de evrei direct implicați în evenimente, nu se putea dovedi nicicum producerea unui genocid, a unui holocaust, acel fond de arhivă a fost distrus după 1990…
Și ultima măgărie pe care o mai amintim: deseori evreii sioniști se văd obligați să-i recunoască lui Ion Antonescu că a fost corect față de evrei din momentul în care s-a văzut că războiul va fi pierdut de Hitler. Antonescu s-a gândit că va avea de dat socoteală după război, și atunci, din prudență, a schimbat și politica față de evrei…
Este ceva adevărat în această idee: Ion Antonescu a fost conștient că, în momentul când se va instaura pacea, va avea de dat socoteală pentru faptele sale, indiferent de rezultatul final. Afirmă încă din primele ședințe ale guvernului că vor avea de dat socoteală de cum s-au purtat cu evreii! Drept care a strâns două lăzi de documente privitoare la politica guvernului său față de evrei. Aceste documente, în loc să ajungă în Arhiva Națională, au fost luate cu japca de sovietici după război și ținute la secret.
Profesorul Gheorghe Buzatu, care știa de existența „lăzilor”, în deplasările sale la Moscova a încercat să le dea de urmă. Nu a reușit să afle ce anume conțineau aceste documente, ci a aflat numai unde au ajuns: după 1990, statul Israel, profitând de debandada din primele luni de după căderea URSS, le-a cumpărat de la custodele vremelnic al documentelor. Probabil că prețul oferit depășea orice posibilitate de refuz!… Românilor le rămâne numai speranța că rușii au apucat să fotocopieze acel tezaur de informații pe care rușii nu aveau niciun drept să-l înstrăineze…
Altminteri, la documentele respective nu au acces nici istoricii evrei holocaustizanți! De ce? Pentru că nu este exclus ca la un moment dat unui astfel de istoric să i se facă rușine, să aibă mustrări de conștiință și să dea totul în vileag… Jean Ancel a fost la un pas de acest gest!… Nu cumva de aici i s-a tras și sfârșitul?!
Lista cu documentele distruse de activiștii evrei ai Holocaustului din Transnistria este mult mai lungă. E vorba de documente din care rezultă clar că în România, în Transnistria, nu a fost niciun holocaust. Strădania evreilor sioniști, a statului Israel chiar, de a distruge dovezile nevinovăției noastre sunt însă, într-un fel, lipsite de sens. Sunt penibile și mai ales prostești! Căci noi, românii, nu avem nevoie de nicio dovadă! După regulile jocului nu e de datoria noastră, a românilor, a celor acuzați, să demonstrăm că nu am ucis 270.000 de evrei, ci este obligația celor ce acuză să-și argumenteze acuzațiile, să aducă dovezi… Ceea ce până azi nu s-a întâmplat!
Eu n-aș putea decât cu oarecare dificultate să demonstrez că nu eu l-am ucis pe JFK, dacă cineva m-ar acuza de acel asasinat. Mi-ar fi greu să dovedesc că în ziua aceea nu eram în Dallas sau pe Lună, chiar! Nu pot să dovedesc că eram în altă parte a lumii. Mă voi prevala însă de un principiu juridic cunoscut dintotdeauna și voi cere celui care mă acuză să dovedească el că eu am fost la fața locului, în Dallas.
La fel, cerem și noi celor care ne acuză de genocid să vină ei cu dovezile, cu argumentele serioase din care să rezulte realitatea indubitabilă a holocaustului și a vinovăției românilor! Nevinovăția noastră rezultă mai ales din lipsa dovezilor că este vorba de un holocaust! De un genocid!
Bun! S-au priceput să distrugă dovezile nevinovăției noastre! Dar asta nu e destul! Mai presus de orice evreii trebuie să aducă ei dovezile vinovăției noastre!
Nu au venit însă până acum decât cu acuzații, reluate de mii de ori într-o mass media pe care o controlează. Acuză și atât. Refuză orice confruntare publică de argumente și dovezi. Căci noi avem dovezile, nenumărate, cu privire la distrugerea și tăinuirea dovezilor care ne dez-incriminează! Ne dez-vinovățesc! Dovezi ale unor veritabile crime săvârșite azi, în zilele noastre! Căci nu există crimă mai mare decât să acuzi de crimă pe cineva care, știi bine, este nevinovat…
Să fim bine înțeleși: crimele de care ne acuză evreii pălesc, sunt mici copilării în raport cu crima săvârșită de evreii sioniști, care îi acuză pe români de crime oribile și fac tot ce pot ca să ascundă că, de fapt, românii i-au salvat la greu, le-au întins o mână de ajutor deseori riscând mult!
Pe scurt, pe evreii care ne acuză de genocid, fără a avea vreo probă serioasă, îi acuzăm noi de sperjur, de obstacularea justiției, a adevărului istoric. Și avem dovezi o mie!… E drept, nu atât de multe cum sunt victimele provocate printre români de minciunile sioniste!
Este și acesta un capitol pe cât de dureros, pe atât de neglijat până acum: victimele nevinovate produse printre români de minciunile sioniste privitoare la genocid, la holocaustul evreilor din România.

Anunțuri