Henry Kissinger: „Ordinea Mondială nu mai există“

Sursa: adevărul.ro, 31 august 2014

Autor: Ana Stan

Libia este în război civil, armate fundamentaliste construiesc un califat de-a lungul Siriei şi Irakului, iar tânăra democraţie din Afganistan este pe punctul de a paraliza. Acestor probleme li se adaugă tensiunile din Rusia şi relaţiile cu o Chină divizată între promisiuni de cooperare şi învinuiri publice. Conceptul de ordine mondială care a caracterizat era modernă este în criză, scrie Henry Kissinger despre problemele lumii contemporane.
Henry Kissinger a servit drept consilier pe probleme de securitate naţională sub doi preşedinţi americani, Richard Nixon şi Henry Ford. Politicianul a rămas în memoria colectivă drept un strălucit teoretician care a pus în practică doctrina germană a realismului politic. „Wall Street Journal“ citează fragmente din noul său volum „Ordinea Mondială“ (World Order), care va apărea pe 9 septembrie. Ordinea mondială de după Război stabilită pe concepte occidentale Căutarea unei ordini mondiale a fost de mult definită aproape exclusiv de conceptele societăţilor occidentale. În deceniile care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii, cu o încredere naţională sporită şi o economie puternică, au preluat şefia internaţională şi au adăugat o nouă dimensiune. O naţiune fondată clar pe ideea de libertate şi democraţie, America şi-a identificat propriul succes cu răspândirea libertăţii şi democraţiei. Dar, abordarea tradiţională a europenilor privind „ordinea“ a pus popoarele în postura de concurenţi, potrivit lui Kissinger. Acest efort de a stabili o ordine mondială a avut, în mare parte, rezultate bune. Un exces de state suverane independente guvernează mare parte a teritoriului mondial. Expansiunea democraţiei şi guvernarea participativă a devenit o aspiraţie împărtăşită, aproape o realitate universală. Comunicaţiile globale şi reţelele financiare operează în timp real. Din 1948 până la sfârşitul secolului, s-a marcat un moment scurt în istoria umanităţii în care se putea vorbi despre o ordine mondială aflată la începuturi, ordine compusă dintr-un amalgam de idealuri americane şi concepte tradiţionale europene despre stat şi echilibrul puterii. Însă mari regiuni ale globului nu au împărtăşit niciodată conceptele occidentale despre ordine. Aceste reţineri ale lumii devin acum foarte explicite, de exemplu, în contextul crizei din Ucraina şi în Marea Chinei de Sud. Ordinea stabilită şi proclamată de Occident se află într-un punct de turnură, notează Henry Kissinger în volumul său. În primul rând, chiar natura statului în sine a fost supusă unor presiuni multiple. Europa şi-a propus să depăşească conceptul şi să făurească o politică externă bazată, în principal, pe principiile puterii blânde. Însă este îndoielnic faptul că pretenţiile de legitimitate separate de conceptul strategiei pot susţine o ordine mondială. Şi Europa încă nu are atributele unui stat, dând naştere unui gol de autoritate internă şi unui dezechilibru de putere de-a lungul graniţelor sale. Paradoxul ordinii mondiale În acelaşi timp, părţi din Orientul Mijlociu s-au dizolvat în componente religioase şi etnice care se află în conflict. Miliţii religioase şi forţele care le susţin încalcă graniţe după cum li se năzare, creând un fenomen al statelor care eşuează în controlarea propriului teritoriu. Provocarea din Asia este opusă celei din Europa: sistemul economic a devenit global, însă structura politică a lumii a rămas la latitudinea statelor. Globalizarea economică, în esenţa ei, ignoră graniţele naţionale. Politica externă le confirmă, chiar dacă încearcă să împace conflictele naţionale cu idealurile ordinii mondiale. Această dinamică a produs decenii întregi de creştere economică stabilă, punctată de crize financiare intense: cea din America Latină din anii ’80, cea din Asia din 1997, din Rusia în 1998, din SUA în 2001 şi apoi din nou începând cu 2007, din Europa după 2010. Câştigătorii au câteva rezerve privind sistemul. Însă pierzătorii îşi caută remediile prin soluţii care neagă sau blochează funcţionarea globală a sistemului economic. Ordinea internaţională se izbeşte, astfel, de un paradox: prosperitatea sa este dependentă de succesul globalizării, dar procesul produce reacţii politice care deseori funcţionează împotriva aspiraţiilor sale, continuă Kissinger. Al treilea eşec al actualei ordini mondiale: cooperarea Atât cât există acum, ordinea mondială se mai confruntă cu un eşec, cel de-al treilea: absenţa unui mecanism eficient disponibil puterilor şi posibilitatea cooperării privind problemele care vor avea consecinţe pe termen lung. Acesta poate părea o critică un pic ciudată, mai ales în lumina forumurilor multilaterale care există mai mult ca oricând în istorie. Şi totuşi natura şi frecvenţa acestor reuniuni funcţionează împotriva elaborării unei strategii pe termen lung. Acest proces permite, cel mult, o discuţie privind tactica şi, cel puţin, o nouă formă de eveniment social. O structură contemporană a normelor şi reglementărilor internaţionale nu poate fi doar afirmată în declaraţii comune. Ea trebuie să reprezinte o convingere comună statelor. O ordine mondială trebuie să promoveze demnitatea individuală şi cooperarea internaţională Pedeapsa pentru eşec nu va fi neapărat un război major între state (deşi în anumite regiuni acest lucru rămâne o posibilitate) ci mai degrabă evoluţie în sfere de influenţă identificate cu structurile şi forme de guvernământ specifice. Fiecare sferă va fi tentată să-şi testeze puterea împotriva altor entităţi considerare ilegitime. O luptă între regiuni poate fi şi mai distrugătoare decât a fost până acum lupta dintre naţiuni. Căutarea ordinii mondiale a lumii contemporane va necesita o strategie coerentă pentru stabilirea ordinii în diverse regiuni. Însă, triumful unei mişcări radicale poate aduce ordinea într-o regiune, în timp ce provoacă lupte în altele. O speranţă pentru noi, şi o inspiraţie în acelaşi timp, o poate reprezenta o ordine mondială care să promoveze demnitatea individuală, guvernarea participativă şi cooperarea internaţională în conformitate cu un set de reguli bine stabilite. Însă progresul va trebui susţinut printr-o serie de etape intermediare. Întrebările la care trebuie să răspundă SUA Ca să joace un rol responsabil în evoluţia ordinii mondiale a secolului XXI, SUA trebuie să fie pregătite să răspundă unui număr de întrebări: Ce vrem să împiedicăm, indiferent de consecinţe şi, dacă putem, pe cont propriu? Ce vrem să obţinem, chiar dacă nu va fi susţinut de un efort multilateral? Ce vrem să obţinem sau să prevenim, dacă suntem susţinuţi de o alianţă? În ce să nu ne implicăm, chiar dacă vom fi îndemnaţi de un grup multilateral sau de o alianţă? Care este natura valorilor pe care dorim să le implementăm? Şi cât de mult din aplicarea acestor valori depinde de circumstanţe? Pentru SUA, acest lucru necesită concentrarea pe două niveluri aparent contradictorii. Celebrarea principiilor universale trebuie să fie relaţionată cu recunoaşterea istoriei, culturii şi imagini despre propria securitate a altor regiuni. Chiar dacă lecţiile deceniilor anterioare sunt examinate, afirmaţia potrivit căreia America reprezintă un stat excepţional trebuie susţinută. Istoria nu oferă niciun răgaz ţărilor care îşi lasă la o parte sentimentul de identitate în favoarea unui drum mai puţin provocator. Dar istoria nici nu asigură succesul celor mai elevate convingeri în absenţa unei strategii geopolitice cuprinzătoare, conchide Henry Kissinger.

http://m.adevarul.ro/international/statele-unite/henry-kissinger-ordinea-mondiala-nu-mai-exista-1_54031bff0d133766a8bcfde6/index.html

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s