Pontiful care i-a supravieţuit unui tiran

Sursa:Lumea catolică

Publicat la 24 mai 2008.

Autor: Matthew E. Bunson Traducere: Radu Capan Sursa: The Rock, aprilie 2008

La 30 noiembrie 1799, 34 de Cardinali din toată Europa s-au strâns în Conclav pentru a-l alege pe succesorul Papei Pius al VI-lea. Alegerea papală nu a avut loc însă în Capela Sixtină, nici în Vatican, nici măcar în Roma. Cu doi ani înainte, în februarie 1798, trupele franceze au intrat în Roma şi l-au luat prizonier pe Papa Pius al VI-lea. L-au pus pe Pontiful suferind în Valence, în sudul Franţei, unde a murit la 29 august 1799.

În timp ce adepţii secularizării se întrebau cât va mai supravieţui Biserica în noua epocă a Revoluţiei, membrii Colegiului Cardinalilor se pregăteau pentru viitor. Roma era ocupată, astfel că ei s-au reunit la mănăstirea benedictină San Giorgio de lângă Veneţia. La 14 martie 1800, l-au ales pe Cardinalul benedictin Luigi Count Chiaramonti, Episcop de Imola. El şi-a luat numele de Pius al VII-lea.

image

Mijloacele pentru încoronarea noului Papă lipseau. În locul tiarei papale, nobilii veneţieni au plătit pentru o tiară din mucava, decorată cu nestemate.

Puţini dintre cei din Conclavul ce l-a ales pe Papa Pius al VII-lea puteau să anticipeze severitatea luptei care îl aştepta pe Papă – şi pe Biserică deopotrivă – în secolele următoare. Vicarul lui Cristos şi-a petrecut 15 ani în confruntare cu dictatorul considerat a fi Anticristul şi inamicul civilizaţiei: Napoleon Bonaparte. Relaţia dintre împărat şi Pontif a fost una ce nu trebuie uitată, pentru că ea conţine o lecţie esenţială pentru catolici, care au avut mereu în fruntea Bisericii succesori ai lui Petru înzestraţi exact cu darurile cerute de momentul istoric. Aşa se face şi că prin sfinţenia, curajul şi prudenţa Papei Pius al VII-lea, Biserica a supravieţuit Revoluţiei Franceze şi războaielor lui Napoleon.

Începe criza napoleonică

Chiaramonti s-a născut din părinţi nobili în Cesena-Emilia, Italia, şi a intrat în ordinul benedictin la 14 ani. Cunoscut pentru inteligenţa şi bunătatea sa, a intrat în graţiile viitorului Papă Pius al VI-lea. A fost numit abate, apoi Episcop de Tivoli în 1782, apoi Episcop de Imola trei ani mai târziu, şi în fine Cardinal în februarie 1785. De la începutul pontificatului său, Papa Pius al VII-lea a conştientizat că criza centrală a Bisericii era reprezentată de Napoleon. Pentru a-l asista, Papa l-a numit pe Ercole Consalvi (1757-1824) în funcţia de Cardinal secretar de stat. Cei doi s-au îmbarcat apoi într-o epopee care a prevenit distrugerii autorităţii temporale şi spirituale a papalităţii, împotriva marii ambiţii a lui Napoleon de a avea controlul total asupra Bisericii.

Cardinalul Consalvi a negociat cu Napoleon Concordatul din 1801, pe care liderul francez l-a încălcat adăugându-i articole ce întăreau controlul său asupra Bisericii din Franţa. Împotriva sfatului Curiei, Papa Pius al VII-lea a acceptat invitaţia lui Napoleon din 1804 de a merge la Paris pentru a-l încorona ca împărat, sperând astfel să îl îmbuneze. A celebrat Liturghia la 1 decembrie, în timpul căreia Napoleon singur şi-a pus coroana pe cap, dar nu au urmat modificări în politica dictatorului francez. Războiul a izbucnit în anul următor. În timp ce Papa Pius era ferm în poziţia sa neutră vizavi de conflict, relaţiile cu imperiul francez se deteriorau rapid, în special după ce Napoleon a înregistrat victorii răsunătoare împotriva Prusiei şi Rusiei, fiind tot mai ameninţător pentru bătrânul continent.

Neutralitatea Papei l-a înfuriat pe împărat. La începutul anului 1806, Papa a scris nişte cuvinte care aveau să fie reluate de mulţi dintre Papii de pe timpul dictatorilor care au urmat în istorie. Nici un Papă, scria el, nu trebuie să se implice în războaiele dintre state, după care încheia profetic: “Dacă cuvintele noastre nu vor reuşi să atingă inima Majestăţii Voastre vom îndura cu resemnare, fideli Evangheliei, şi vom accepta orice necaz ca venind de la Dumnezeu”. Ca răspuns, Napoleon l-a forţat pe Papa Pius al VII-lea să îl înlăture din funcţie pe Consalvi în iunie 1806.

Ţinut în şah

În anii următori a început un joc de şah, cu mişcări şi replici, Napoleon descoperind constant că este manevrat de către umilul şi bătrânul Papă, care era asediat cu ameninţări, trupele franceze aşteptând doar un semnal pentru a mărşălui prin Vatican. Cu meschinăria lui tot mai mare, Napoleon a ocupat Roma în februarie 1808, a arestat mulţi dintre Cardinali, iar la final l-a închis pe Papă în Palatul Quirinale din Roma. Papa Pius al VII-lea a rupt relaţiile diplomatice cu Napoleon. În răspuns, dictatorul şi-a anexat statele papale, iar romanii s-au trezit cu steagul francez fluturând deasupra Castelului Sant’Angelo.

Sfântul Părinte a făcut următoarea mişcare a doua zi. În toată Cetatea Eternă au apărut peste noapte tăbliţe în care se anunţa că Papa Pius al VII-lea excomunică toate persoanele implicate în anexare, deci inclusiv pe Napoleon, al cărui nume nu era însă folosit explicit. La auzul veştii că a fost excomunicat, Napoleon a exclamat că “bătrânul preot” a înnebunit şi a cerut comandantului său din Roma să îl aresteze pe Papa. În dimineaţa zilei de 6 iulie 1809, trupele franceze l-au prins pe Papa Pius şi l-au dus în grabă la Savona, între Nisa şi Genova. Aici Papa era ţinut prizonier, departe de sfătuitorii şi colaboratorii săi. Napoleon nu îşi dădea seama că de fapt Papa nu era singur nici un moment, nici că fiecare dintre actele sale odioase comise împotriva Bisericii nu făceau decât să crească puterea bătrânului călugăr.

Biserica sfidătoare

Cardinalii fideli Papei au rămas neînduplecaţi la cererile lui Napoleon. Refuzul lor implacabil de a recunoaşte divorţul lui Napoleon de îndrăgita împărăteasă Josefina pentru a se căsători cu prinţesa austriacă Marie-Louise în 1810 a constituit o ruşine atât de mare încât acesta i-a despuiat de hainele lor purpurii, de toate drepturile de Cardinali, şi chiar a semnat condamnarea lor la moarte înainte de a se răzgândi în ultima clipă. Ca urmare, Cardinalii puteau să poarte doar reverendele lor negre, şi astfel au câştigat în rândul credincioşilor catolici titlul onorific de “Cardinalii negri”.

Când împăratul a dispus ca nici un ziar să nu tipărească vreun cuvânt despre excomunicarea sa sau despre situaţia Papei, credincioşi catolici au dus în secret copii la Lyon şi apoi le-au distribuit în întreaga Franţă. S-a răspândit peste tot ştirea despre sechestrarea Papei, şi chiar şi cei mai înflăcăraţi anti-clericalişti din Europa au fost îngroziţi de cât de tiranic a devenit regimul lui Napoleon. În februarie 1810, Napoleon a anexat oficial Statele Papale la Imperiul Francez ca o cetate imperială liberă, şi Episcopului Romei i s-a promis un venit anual de 2 milioane de franci (mai puţin decât aveau unii dintre funcţionarii imperiului).

Între timp, Papa Pius al VII-lea trăia în închisoarea sa, asistat doar de valetul său, care trebuia să îi slujească acum şi ca secretar. Jandarmii îl spionau în fiecare moment şi îl supuneau la diferite umilinţe. Papa Pius a refuzat cu hotărâre să accepte decretul din februarie 1810 şi astfel condiţiile sale de detenţie s-au înăsprit. Disperat să îi dea o ultimă lovitură prizonierului său, la 16 iunie 1811 Napoleon i-a forţat pe Cardinalii şi pe Episcopii din teritoriile ocupate să se strângă într-un ruşinos Conciliu în Catedrala Notre Dame din Paris, pentru a formula acuze la adresa Papei Pius al VII-lea. Ceea ce a obţinut a fost altceva: prelaţii despre care se credea că erau intimidaţi de Napoleon au jurat oficial să fie loiali Papei şi au adresat un apel pentru eliberarea sa imediată.

În iunie 1812, condiţia fizică a Papei, aflat în Savona, a ajuns într-o stare care i-a alarmat pe cei ce îi erau alături, inclusiv pe împăratul Austriei. Pregătind masiva invazie a Rusiei, cu care dorea să marcheze cucerirea definitivă a Europei, Napoleon a ordonat mutarea Papei la Fontainebleau, lângă Paris. Aici, încurajat de împăratul francez să aibă apariţii publice, Papa Pius a refuzat, preferând să trăiască în palat ca un umil călugăr benedictin. Mânca puţin şi se tundea singur, aşa după cum făcuse în anii petrecuţi înainte în mănăstire.

Vechii duşmani se întâlnesc din nou

Europa era încă o dată zguduită de război, armata lui Napoleon pătrunzând în Rusia. Acolo a avut loc campania dezastruoasă ce s-a încheiat cu retragerea împăratului. După ce s-a întors din Rusia în decembrie 1812, pentru a preveni iminenta revoltă pentru răsturnarea lui, Napoleon a căutat să facă pace cu Papa Pius al VII-lea. I-a propus un nou concordat în care cerea papalităţii diverse concesiuni, mergând personal la Fontainebleau la 18 ianuarie 1813. Cei doi nu se mai întâlniseră din 1804, amândoi schimbându-se considerabil. Împăratul, acum de 44 de ani, era un om rotofei, un geniu stins, al cărui imperiu se afla pe muchie de cuţit. Papa, în vârstă de 71 de ani, era epuizat şi slăbit după anii de captivitate. Napoleon şi-a petrecut câteva zile terorizându-l fără încetare pe Pontif să îi accepte cererile. În cele din urmă, la 25 ianuarie, Papa a semnat ceea ce avea să fie numit Concordatul de la Fontainebleau.

În mod necinstit, Napoleon a publicat imediat Concordatul şi a eliberat Cardinalii negri. Papa Pius al VII-lea şi-a refăcut forţele şi la 24 martie i-a trimis o scrisoare împăratului prin care îşi retrăgea semnătura. Preocupat cu masivul război declanşat împotriva sa practic de întreaga Europă, Napoleon a lăsat să treacă mai multe luni de negocieri fără rezultat, cu Papa şi cu Cardinalii cărora în sfârşit li s-a permis să stea alături de el. În cele din urmă, Napoleon a declarat Concordatul ca fiind valid şi a început să umple scaunele vacante şi să îi exileze din nou pe Cardinalii care i se opuneau.

Episcopii instalaţi ilicit au găsit un cler şi o masă de credincioşi la fel de dizidentă precum Cardinalii de la Fontainebleau. Napoleon i-a dat afară pe seminariştii şi i-a arestat pe preoţii care nu i se supuneau. Dar în acest timp inamicii strângeau laţul în jurul său. La bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, Napoleon a fost învins de coaliţia formată de Austria, Prusia, Rusia şi Suedia. Franţa a fost invadată la începutul anului 1814. Disperat să găsească aliaţi care să îl ajute să îşi păstreze tronul, Napoleon s-a oferit să refacă Statele Papale şi să îl elibereze pe Papa Pius, dar Pontiful a răspuns cu calm că refacerea Statelor nu era decât un simplu act de dreptate. În 23 ianuarie, pentru a împiedica eliberarea Papei de către Aliaţi, Napoleon a ordonat ca acesta să fie dus de la Fontainebleau înapoi la Savona. Când Aliaţii au insistat că eliberarea Papei trebuie să fie o condiţie pentru orice fel de pace, Napoleon l-a trimis în cele din urmă spre avanposturile austriece din Italia.

La 31 martie, Aliaţii au intrat în Paris. Trădat de cei mai apropiaţi mareşali ai săi, Napoleon a capitulat şi a fost exilat pe Insula Elba. După legendara întoarcere de 100 de zile, din 1815, a fost înfrânt la bătălia de la Waterloo, la 18 iunie 1815, de armatele unite ale Angliei şi Prusiei. Alungat din Europa, a fost trimis pe Insula Sf. Elena, sub supravegherea englezilor. Cel care într-o vreme a fost conducătorul unui imperiu a murit acolo la 5 mai 1821.

Refacere şi iertare

În ceea ce îl priveşte pe fostul său prizonier, Papa Pius al VII-lea s-a reîntors triumfal în Roma la 24 mai 1814, fiind aclamat în întreaga Europă. El a adresat un mesaj tuturor catolicilor care au avut de suferit datorită lui Napoleon: “Am vărsat lacrimi de întristare pe timpul detenţiei noastre, mai întâi pentru Biserica încredinţată grijii noastre, deoarece ştiam care sunt nevoile ei şi totuşi nu puteam să o ajutăm, şi apoi pentru poporul supus autorităţii noastre, pentru că strigătul lui de durere ajungea la noi fără ca să putem să îi aducem mângâiere… Mândria omului nebun care s-a înălţat pe sine ca egal cu Cel Preaînalt a fost umilită” (Enciclopedia Papalităţii 2:1188). Bucurându-se de un tot mai mare prestigiu şi o tot mai mare favoare internaţională, Papa Pius al VII-lea a acţionat rapid în direcţia asigurării refacerii Statelor Papale. În 1814, el a reinstituit Societatea lui Isus şi i-a dat acesteia sarcina de a ajuta la refacerea Bisericii zguduite în Europa.

Curajosul Pontif a trăit până în 1823. El a condus Biserica în timpul uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria ei. Dar înainte de moartea lui, a mai realizat încă un gest remarcabil. Într-un timp în care rudele lui Napoleon Bonaparte erau considerate peste tot proscrise, Papa Pius al VII-lea le-a invitat pe mama şi pe surorile acestuia să locuiască sub protecţia lui în Statele Papale. A fost un act potrivit pentru fostul călugăr pe care Napoleon –privind înapoi în timp cu regret, aşteptându-şi moartea pe Insula Sf. Elena – l-a caracterizat ca fiind “un bătrân plin de toleranţă şi lumină”.

„Viață și destin” de Vasili Grossman(prezentare carte)

Sursa:Vladimir Tismăneanu blog

PREZENTARE POLIROM

Viata si destin, “unul dintre cele mai indraznete acte de condamnare a sistemului sovietic din cite s-au scris vreodata” (The Wall Street Journal) face o incursiune ravasitoare in istoria celui de-Al Doilea Razboi Mondial vazut de ambele parti ale baricadei, in dictatura stalinista si in lumea lagarelor, pentru a fi, in final, o poveste despre umanitate.
Considerat o capodopera a literaturii ruse si universale, Viata si destin este o carte cu o istorie iesita din comun, roman monumental, de aproape o mie de pagini, cartea lui Grossman este interzisa in Uniunea Sovietica: KGB-ul confisca manuscrisele, copiile la indigo si notitele romanului, sub pretextul ca este mai subversiv chiar decit Doctor Jivago al lui Pasternak, iar Stalin, pe patul mortii, il califica pe Grossman drept dusman al poporului. La zece ani dupa moartea autorului, un prieten, Semion Lipkin, face rost de ultimul exemplar existent, microfilmat de agentii KGB, si il scoate din tara cu ajutorul cercetatorului rus Andrei Saharov si al scriitorului Vladimir Voinovici. In 1980, cartea apare in Elvetia, iar in 1988 este permisa publicarea ei in URSS. Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistentei antitotalitare. Criticile sale la adresa colectivizarii si a represiunii politice din URSS duc la interzicerea cartilor sale, gloria lui Grossman fiind, in cele din urma, ca si a lui Bulgakov sau Pasternak, postuma.

image

Saptamina aceasta soseste din tipografie romanul Viata si destin al lui Vasili Grossman , o aparitie de exceptie in cadrul colectiei Biblioteca Polirom. Considerat o capodopera a literaturii ruse si universale, Viata si destin este o carte cu o istorie iesita din comun. Fara a se lasa descurajat de dificultatile intimpinate la publicarea romanului anterior, Pentru o cauza dreapta (1949, aparut in revista Novii mir intre 1952-1954), Grossman a inceput lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viata si destin, in 1952. Opt ani mai tirziu, l-a propus spre publicare, dar in 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo si notitele romanului, sub pretextul ca era mai subversiv chiar decit Doctor Jivago al lui Pasternak.

Actiunea cartii se desfasoara pe fundalul bataliei de la Stalingrad, dar ramificatiile ei cuprind intreaga Rusie, de la cotul Donului pina in lagarele Gulagului, conturind fizionomia unei epoci dramatice si infatisind destine memorabile. Pe linga criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului sugereaza o strinsa analogie intre nazismul german si comunismul sovietic.

Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cartii a ajuns in Elvetia, unde a fost publicat in 1980. In Rusia, o prima editie, imperfecta si trunchiata, a aparut in 1988, un an mai tirziu fiind publicata editia definitiva, dupa care s-a realizat prezenta traducere in limba romana.

Cititi mai mult aici.

Comunismul, nazismul si Raul radical: „Viata si destin” de Vasili Grossman

Editura Polirom anunta aparitia marelui roman anti-totalitar „Viata si destin” de Vasili Grossman, o carte-marturie de un ardent, nepieritor adevar.  Un strigat de disperare, dar si un imn pentru solidaritatea umana in timpuri sumbre cand barbaria parea sa triumfe.

 

 

Fresca monumentala a bolsevismului in avatarul sau stalinist, romanul lui Grossman ( traducere de Laurentiu Checiches), interzis chiar si in perioada „dezghetului” hrusciovist, lumineaza consubstatialitatea dintre sistemele nazist si comunist. Mai mult, in dialoguri de o intensitate metafizica unica, scriitorul releva ostilitatea comuna a celor doua ideologii exterministe, intemeiate pe ideea urii (de clasa, de rasa)  in raport cu libertatea individului si cu drepturile omului in genere.

Romanul surprinde substratul antisemit al practicilor comuniste, universul intolerant, fanatic si meschin al nomenklaturii, afinitatile dintre exclusivismul rasist al nazismului si obsesiile xenofobe ale aparatului stalinist.  Cum observa Robert Chandler, traducatorul editiei americane (din 1985)  a  capodoperei lui Grossman : ” Nici un alt scriitor nu a stabilit…

Vezi articolul original 1.037 de cuvinte mai mult

UN EVREU SOVIETIC – PRIMUL NEGAȚIONIST AL ASA ZISULUI HOLOCAUST DIN TRANSNISTRIA

CER SI PAMANT ROMANESC

Vasili Grossman

 

 

 

Vasili Grosman , un evreu sovietic  negaţionist al Holocaustului din Transnistria.

 

 

 

Vasili Grossman a fost un corespondent sovietic de război, în al II-lea război mondial. A fost un corespondent de front mai onest, poate chiar onest.

A fost de faţă cînd în aprilie 1944 trupele sovietice intră în Odessa abandonată de armata română. Consemnează cu încîntare imaginea unui oraş care s-a bucurat din plin de binefacerile unei ocupaţii militare civilizate.

 

 La părăsirea Odesei şi, în general, a Ucrainei de sud-vest, pe care au avut-o în administraţie, românii nu au spart nici măcar un geam… Au lăsat totul în stare de funcţionare.

Ne-au rămas de la acest Vasile Grossman şi însemnări care nu au văzut lumina tiparului în presa militară sovietică.

După cîteva decenii, aceste notiţe au fost traduse şi publicate de doi americani, Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, autorii cărţii A writer…

Vezi articolul original 1.209 cuvinte mai mult

Critica asupra abordarii dispensationaliste a Bibliei

UnDan

dispensationalismDispensationalismul reprezinta un sistem organizat de interpretare a Bibliei. Intre fiecare principiu sustinut exista o legatura vitala  ce influenteaza intelegerea Scripturii. [1]

Dispensationalismul gaseste in Cuvantul lui Dumnezeu dovezi ale unei serii de “ dispensatii “ sau economii sub care El administreaza lumea, acestea reprezentand etape successive in revelare de catre Dumnezeu a scopurilor Sale. In aceste perioade Dumnezeu foloseste metode diferite de a lucra cu oamenii ( Israel si Biserica).

Scurt istoric

            Teologii dispensationalisti argumenteaza ca metoda lor de a interpreta prefetiile dateaza din perioada patristica. Cu toate aceastea, ca sistem de interpretare, Dispensationalismul a aparut mult mai tarziu in istorie. Precursorul este considerat John N. Darby care vorbeste despre economia ce trebuie sa vina in marturia adresata Profesorului Tholuck. Totusi acesta nu a dezvoltat nici un sistem de interpretare biblica, bazat pe aceasta intelegere. Ca si initiatori ai acestui sistem de interpretare a Scripturii sunt considerate C.I…

Vezi articolul original 2.084 de cuvinte mai mult

Cornul Mic

Text preluat:Cyberspace Ministry

Ora Adevărului – Lecţia 35 Fiara din Apocalipsă

Ecranul 1

Să cerem ajutorul lui Dumnezeu:

Doamne,

Am terminat lecţia noastră trecută, punându-ne întrebări asupra identităţii cornului mic, putere ale cărei acţiuni au fost prezise cu secole înainte de către profetul Daniel.

Astăzi, îţi cerem să ne spui care este puterea simbolizată prin acest corn mic.

Această informaţie ar putea să ne ajute să ne pregătim pentru întoarcerea Ta viitoare.

În Numele lui Isus Hristos.

Amin.

Ecranul 2

2 Petru 1:19

Şi avem cuvîntul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într’un loc întunecos, pînă se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.

–––––––––––––––––-

În cursul acestei lecţii, ne vom continua studiul asupra profeţiei biblice, activitate încurajată puternic prin însuşi Cuvântul lui Dumnezeu.

Vă sugerăm să revedeţi lecţia anterioară, «Grădina profetică», pentru a putea înţelege bine elementele care vor fi prezentate în această lecţie.

Ecranul 3

Daniel 7:2,3

Daniel a început şi a zis:

«În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vînturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare.

Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.»

–––––––––––––––––-

În lecţia «Grădina profetică», ne-am aplecat asupra uneia dintre viziunile profetului Daniel.

În cursul acestei viziuni, patru fiare mari apărut una după alta, simbolizând o succesiune de regate universale, de la epoca lui Daniel până la sfârşitul lumii. Era vorba de:

– Babilon; – Imperiul Mezo-Persan; – Grecia; – Roma.

Ecranul 4

Daniel 7:7,23,24

[A patra fiară] era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne. (…)

Fiara a patra, este o a patra împărăţie, care va fi pe pămînt. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfîşia tot pămîntul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi.

Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.

–––––––––––––––––-

Am văzut de asemenea că cele zece coarne ieşeau din al patrulea animal, adică din Roma, simbolizând împărţirea imperiului roman în zece părţi.

La căderea Romei au apărut deci zece naţiuni.

Ecranul 5

Iată cele 10 naţiuni care au apărut odată cu destrămarea Imperiului Roman:

1. Saxonii, originea naţiunii engleze.
2. Francii, originea naţiunii franceze.
3. Germanii, originea naţiunii germane.
4. Vizigoţii, originea naţiunii spaniole.
5. Suezii, originea naţiunii portugheze.
6. Lombarzii, originea naţiunii italiene.
7. Burgunzii, originea naţiunii elveţiene.
8. Herulii, care au dispărut în anul 493.
9. Vandalii, care au dispărut în anul 534.
10. Ostrogoţii, care au dispărut în anul 538.

Ecranul 6

Daniel 7:8

M’am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor.

–––––––––––––––––-

Atunci am asistat la apariţia unei alte puteri, simbolizate printr-un corn mic.

Studiul capitolului 7 al cărţii lui Daniel ne-a permis să descoperim nouă indicii care pot duce la identificarea acestei puteri misterioase.

(Pentru mai multe detalii cu privire la aceşti nouă indicii, revedeţi lecţia «Grădina profetică».)

Ecranul 7

Iată cei nouă indici care permit identificarea cornului mic:

1. El a ieşit din mijlocul celor 10 naţiuni (Daniel 7:8).
2. El se ridică după cele 10 naţiuni, deci după anul 476 (Daniel 7:24).
3. El are o înfăţişare mai mare Daniel cele 10 naţiuni (Daniel 7:20).
4. El are un om în fruntea lui (Daniel 7:8).
5. El doboară trei naţiuni (Daniel 7:8,20,24): – Herulii, în 493; – Vandalii, în 534; – Ostrogoţii, în 538.
6. El îl huleşte pe Dumnezeu, vorbeşte cu aroganţă (Daniel 7:8,20,25).
7. El declară război sfinţilor (Daniel 7:21,25).
8. El speră să schimbe vremurile şi legea (Daniel 7:25).
9. El domneşte timp de 1260 de ani, adică din anul 538 până în anul 1798 (Daniel 7:25).

image

Ecranul 8

Proverbe 23:12

Deschide-ţi inima la învăţătură.

–––––––––––––––––-

Consultând orice enciclopedie, orice carte de istorie, vedem că o singură putere corespunde perfect la caracteristicile cornului mic: este vorba de papalitate (numită şi Roma papală).

Totuşi, trebuie observat un punct foarte important: cornul mic desemnează sistemul papalităţii, şi nu oamenii care aparţin acestui sistem.

Există, într-adevăr, multe persoane sincere care, deşi aparţin sistemului papalităţii, îl iubesc pe Isus Hristos din toată inima lor.

Ecranul 9

Ioan 10:16

[Isus a spus:]

«Mai am şi alte oi, cari nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc.

Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.»

–––––––––––––––––-

Să înţelegem bine: Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se găsesc în sistemul papalităţii.

De aceea el şi-a dat Cuvântul său oamenilor, pentru ca studiindu-l, ei să descopere avertismentul care le-a fost dat, şi pentru ca răspunzând apelului lui Isus, ei să iasă din acest sistem şi să se alăture turmei Salvatorului.

Ecranul 10

Daniel 7:8

M’am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor.

–––––––––––––––––-

Să revedem caracteristicile cornului mic una câte una, şi să vedem dacă ele se aplică în cazul papalităţii.

Mai întâi, cornul mic iese din mijlocul celor zece naţiuni: singura putere care a ieşit din zece naţiuni, puţin după căderea Imperiului Roman, este sistemul papalităţii, care a luat naştere la Roma.

Ecranul 11

Daniel 7:24

Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.

Iar după ei se va ridica un altul.

–––––––––––––––––-

Cornul mic s-a ridicat după cele zece naţiuni, deci după anul 476 era noastră, dată la care Imperiul Roman era deja divizat.

Ori, istoria ne învaţă că papalitatea şi-a impus supremaţia politico-religioasă începând din anul 538 era noastră, la numai 62 de ani după divizarea Imperiului Roman.

Ecranul 12

Daniel 7:19,20,24

În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra (…) cornului acestuia, care avea ochi, o gură, care vorbea cu trufie, şi avea o înfăţişare mai mare decît celelalte coarne. (…)

[Acest rege] se va deosebi de înaintaşii lui.

–––––––––––––––––-

Diferită de cele zece naţiuni prin natura politico-religioasă a puterii sale, papalitatea a fost şi este şi în prezent mai mare decât celelalte puteri de pe glob.

Într-adevăr, dintotdeauna papii au fost însoţiţi de multă pompă în toate acţiunile şi deplasările lor.

Ecranul 13

Daniel 7:8

Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie.

–––––––––––––––––-

În fruntea papalităţii se găseşte un singur om: deciziile acestui om, care este considerat infailibil, afectează viaţa a milioane de oameni de pe glob.

De-a lungul istoriei, declaraţiile acestui om au avut deseori un caractera arogant, aşa cum vom vedea mai jos.

Ecranul 14

Daniel 7:8,24

Un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintîi coarne (…).

Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.

Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi.

–––––––––––––––––-

Exact cum spune profeţia, papalitatea a determinat eliminarea a trei dintre cele zece naţiuni, care se opuseseră autorităţii Arhiepiscopului de Roma. Este vorba despre:

– Heruli, în anul 493; – Vandali, în anul 534; – Ostrogoţi, în anul 538, an în care papalitatea şi-a început dominaţia.

Ecranul 15

Daniel 7:20,25

[Acest corn] avea ochi, o gură, care vorbea cu trufie, şi avea o înfăţişare mai mare decît celelalte coarne. (…)

[Acest rege] va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt.

–––––––––––––––––-

Aroganţa papalităţii este arătată în capitolul 7 din Daniel. Ea ajunge chiar până la a «rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt», adică a huli numele lui Dumnezeu.

Chiar a hulit papalitatea numele lui Dumnezeu?

Definiţia biblică a hulei ne va ajuta să răspundem la această întrebare.

Ecranul 16

Ioan 10:33

Iudeii I-au răspuns: «Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentrucă Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.»

–––––––

Marcu 2:7

Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decît numai Dumnezeu?

–––––––––––––––––-

Astfel, hula nu constă doar în pronunţarea în deşert a numele lui Dumnezeu.

După Cuvântul lui Dumnezeu, dacă un om se face Dumnezeu, sau dacă el pretinde că are puterea de a ierta păcatele, el huleşte.

Ecranul 17

Papa pretinde că este Dumnezeu, şi că are puterea de a ierta păcatele oamenilor:

«Dacă mare este demnitatea şi înălţimea papei, care este un simplu om (…) el este într-un fel Dumnezeu pe pământ, singurul şef al creştinilor, regele suprem al tuturor regilor, care posedă toată puterea.» (Lucius Ferraris, Prompta Bibliotheca, “Papa II”, Veneţia, 1763, t.VI, p.18.)

«Şi Dumnezeu însuşi trebuie să se supună judecăţii preotului său, şi deci să nu ierte, sau să ierte, în funcţie de faptul dacă se refuză sau se acordă iertarea penitentului.» (Liguori, Datoriile şi demnităţile preotului, p.27.)

Ecranul 18

«Alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi avea o gură care vorbea cu trufie.» (Daniel 7:8)

«Regii şi Împăraţii pământului îl adorau [pe Papă] ca preasfânt şi ca Mediator între cer şi pământ. (…) Puterea Papei este independentă de orice creatură şi este nelimitată. Este o putere mai mult decât umană care trebuie adorată ca atare, este un Stat ca şi divin.» (Cardinal Sforza Pallavicino, S.J., teolog, Politica şi intrigile curţii de la Roma, 1696, p.99.)

«Episcopii sunt obligaţi să se supună Papei, chiar dacă Poruncile sale ar fi împotriva legii divine, şi în consecinţă nedrepte şi neraţionale. (…) Papa nu are altă lege decât propria sa voinţă.» (Cardinal Fabroni, Politica pământească a curţii de la Roma, p.70,86.)

Ecranul 19

Daniel 7:21,25

Am văzut deasemenea cum cornul acesta a făcut război sfinţilor, şi i -a biruit. (…)

[Acest rege] va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt.

–––––––––––––––––-

Mai mulţi oameni au fost ucişi de papalitate, în timpul domniei sale din Evul Mediu, decât de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial.

Într-adevăr, aproximativ 50 milioane de persoane, refuzând să-i recunoască autoritatea, au fost ucise de papalitate.

Istoricul W.E. Lecky scria: «Biserica Romei a vărsat mai mult sânge nevinovat decât orice altă instituţie care a existat vreodată printre oameni.» (Creşterea şi influenţa raţionalismului în Europa, p.32.)

Ecranul 20

Daniel 7:25

El se va încumeta să schimbe vremile şi legea.

–––––––––––––––––-

Papalitatea a suprimat a doua poruncă a lui Dumnezeu care interzicea chipurile cioplite şi idolii, şi pentru a păstra aparenţa celor zece porunci ale decalogului, ea a împărţit a doua poruncă în două.

În plus, aşa cum am văzut în lecţia «Marea înşelăciune», ea a atacat porunca a patra, schimbând ziua de odihnă din sâmbătă în duminică, schimbând astfel «vremurile şi legea».

«Papa deţine o autoritate şi o putere atât de mare, încât el poate modifica chiar şi legile divine.» (Lucius Ferraris, Prompta Bibliotheca, “Papa II”, vol.VI, p.18.)

Ecranul 21

Daniel 7:25

Şi sfinţii vor fi daţi în mînile lui timp… de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme.

–––––––––––––––––-

Cornul cel mic trebuia să domnească timp de 1260 ani (3½ vremuri = 3½ x 360 zile = 1260 zile, deci 1260 de ani, aşa cum am văzut în lecţia «Grădina profetică»).

Ori, papalitatea a domnit exact 1260 de ani: din anul 538, an în care ultimul dintre cele trei popoare care i se opuneau a fost eliminat, şi până în anul 1798, an în care papalitatea şi-a pierdut puterea politică, în timp ce generalul francez Berthier l-a adus în captivitate pe papa Pius al VI-lea.

Ecranul 22

Apocalipsa 13:1

Apoi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicîndu-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă.

–––––––––––––––––-

Dacă papalitatea şi-a pierdut puterea politică în 1798, cum se face că ea este încă o putere politică şi în zilele noastre?

Aici îşi face intrarea fiara din Apocalipsă.

Să observăm bine descrierea care i se face: vom regăsi aici expresii care ne sunt familiare, cum ar fi «ridicându-se din mare», «zece coarne», «hulă»…

Ecranul 23

Apocalipsa 13:2

Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu.

–––––––––––––––––-

Este destul de ciudat faptul că aceleaşi animale care se regăsesc în Daniel 7 compun corpul fiarei, adică: leul, ursul, leopardul.

Unii au remarcat că aceste animale au fost enumerate în ordine inversă: în timp ce Daniel vedea în viitor căderea Babilonului (leul), a Imperiului Mezo-Persan (ursul), şi a Greciei (leopardul), apostolul Ioan le-a văzut în trecut, explicându-se astfel inversarea enumerării.

Ecranul 24

Apocalipsa 13:5,7

I s’a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s’a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. (…)

I s’a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască.

–––––––––––––––––-

Vă aminteşte de ceva această descriere?

Da, aţi ghicit bine, fiara Apocalipsei şi cornul mic simbolizau amândouă aceeaşi putere: papalitatea.

Ecranul 25

Ecranul 26

Apocalipsa 13:3

Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată.

Şi tot pămîntul se mira după fiară.

–––––––––––––––––-

Apostolul Ioan adaugă un detaliu interesant: fiara a suferit o rană mortală care i s-a vindecat, ca urmare ea era admirată de tot pământul.

Istoria ne arată următoarele: papalitatea, după ce şi-a pierdut puterea politică în 1798, a recuperat-o în 1929 atunci când Musolini, prin tratatul de la Latran, a făcut din noul papă un şef de stat, care domneşte, din această zi, în Vatican.

Ecranul 27

Apocalipsa 13:3,8

Rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pămîntul se mira după fiară. (…)

Şi toţi locuitorii pămîntului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n’a fost scris, dela întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost jungheat.

–––––––––––––––––-

În decursul ultimilor ani, ca urmare a numeroaselor călătorii ale papei Ioan Paul al II-lea, papalitatea a câştigat mult prestigiu în toată lumea.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că în curând, toţi locuitorii pământului vor trebui să aleagă cui se vor supune: lui Dumnezeu sau fiarei.

Ecranul 28

Apocalipse 13:16,17

Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta.

–––––––––––––––––-

Într-adevăr, în curând fiara îşi va impune semnul asupra tuturor locuitorilor pământului.

Cei care vor refuza semnul vor fi ameninţaţi cu probleme mari care vor apare în viaţa lor.

Din contră, cei care vor accepta semnul vor fi consideraţi de Dumnezeu ca adoratori ai fiarei, şi îşi vor pierde viaţa veşnică.

Ecranul 29

Apocalipsa 14:9,10

Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mînă, va bea şi el din vinul mîniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.

–––––––––––––––––-

Dumnezeu ne-a avertizat să nu acceptăm semnul fiarei, altfel vom fi pierduţi pe veci.

În ce constă acest semn?

Iată o întrebare crucială la care ne avem nevoie de un răspuns precis din partea Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta va fi subiectul lecţiei noastre viitoare.

Ecranul 30

Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru Cuvântul Său profetic:

Tatăl nostru,

Ne-ai arătat că atât micul corn, cât şi fiara Apocalipsei simbolizează papalitatea, putere care a încercat să schimbe legea Ta, şi care a făcut război cu sfinţii timp de 1260 de ani.

Din contră, noi ştim că Tu îi iubeşti pe oamenii care se găsesc încă în sistemul papalităţii, şi că îi chemi să iasă din acest sistem pentru a se alătura Bisericii Tale.

Dă-ne curajul de a părăsi acest sistem, pentru a ne alătura poporului Tău, de a lua poziţie pentru Tine, şi de a nu Te adora decât pe Tine. Aceasta este rugăciunea noastră, în Isus Hristos.

Amin.

Iezuiți prin China și Japonia

China,care primise creștinismul nestorian în secolul al VII-lea și creștinismul romano-catolic prin anul 1300, prin intermediul lui John de Monte Corvino,a primit pentru a treia oară mesajul creștin prin iezuiți.
Matteo Ricci(1552-1610),

image

cu cunoștințele lui de matematică și astronomie,cu ceasurile pe care le-a făcut cadou împăratului și cu dorința de a se adapta la cultura chineză în ceea ce privește îmbrăcămintea și obiceiurile,când au ajunș la Pekin în anul 1601, a avut curând în jur de 6000 de adepți.In anul 1700, iezuiții din China afirmau că au 300.000 de adepți.La începutul secolului al XVIII-lea,călugării au fost expulzați deoarece împăratul le-a devenit ostil.
Francis Xavier,care a predicat în multe părți ale Orientului Indepărtat, a debarcat în Kagoșima,în Japonia, în anul 1549; în anul 1614 călugării susțineau că 300.000 de japonezi au fost câștigați de ei.O persecuție îngrozitoare cu războaie și martiraj a distrus această lucrare la începutul secolului sl XV-lea,când conducătorii Hideyoși și Yeasu s-au întors împotriva călugărilor,deoarece credeau că aceștia sînt agenți ai imperialismului european.

(Creștinismul de-alungul secolelor , de Earle E. Cairns;pag.340)