Papa Ioan Paul al II-lea purta nume românesc: VOICILA

image

PAPA, CU RĂDĂCINĂ VALAHĂ?

de Ion Coja

Când, în februarie 1993, am avut fericirea de a fi primit, la Vatican, de Suveranul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, pentru a-i înmâna volumul de Poeme pe care îl tradusesem şi publicasem în limba română imediat după evenimente din 1989, îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolişuri, dacă n-ar fi, cumva, de origine română. Aveam însă să aflu de la secretarul personal de atunci al Sfântului Părinte, Monseniorul Stanislaw Dsiwisz, că se grăbiseră să îi trimită sau să-i înmâneze florilegiul respectiv, în ordine, reprezentantul apostolic din Bucureşti, nunţiul papal John Bukovsky, Ambasada Poloniei în România, preşedintele de atunci al României, Ministerul de Externe al Poloniei şi chiar ambasadorul român la Roma, care îi înaintase şi el în grabă Pontifului, cu titlu personal, volumul pe care îl expediasem prin intermediul unui subaltern de-al său spre Sfântul Scaun. De altfel, eram şi prea emoţionat de starea inedită pe care a dat-o audienţei Suveranul Pontif, care în marea şi copleşitoarea sa bunătate, bucurându-se sincer că putem conversa în limba lui Mickewicz, s-a interesat, în primul rând, de mobilul care m-a determinat să-l transpun în limba română. A aflat că îi tradusesem şi o piesă de teatru, În faţa magazinului bijutierului. Îmi voi aminti totdeauna cu plăcere de faptul că emoţionanta convorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare cu totul şi cu totul surprinzătoare: “Ce se mai aude prin România noastră?” Sintagma, astfel formulată, m-a străfulgerat, deoarece întrebarea în sine conţinea întrucâtva răspunsul la o chestiune care mă frământa încă din 1979-1980. În perioada respectivă, fiind consilier cu probleme culturale şi de presă la Ambasada României la Varşovia, am primit în vizită un istoric polonez, persoană venerabilă, care mi-a spus atunci că lucra de aproape doi ani la arborele genealogic al Sfântului Părinte. Venise la mine să se intereseze ce-ar putea să însemne, în limba română, numele fostului cardinal de Cracovia, Wojtyla. Aveam să aflu, totodată, că în investigaţiile sale, urmărind din aproape în aproape încrengăturile unor familii vechi de munteni, care au trăit de secole în Beskizii Poloniei, toate aceste familii aveau la rădăcina lor vechi neamuri de păstori români. Şi cât de mult sunt preocupate de rădăcinile lor marile popoare, dacă ar fi să ne gândim numai la americani? Fără să stăpânească materia juridică, cercetătorul polonez era interesat să afle totodată unele amănunte privind dreptul valah (jus valachicum) şi ce a însemnat acesta în Polonia. I-am explicat, în mare, interlocutorului meu despre transhumanţa românească, înainte şi în timpul Evului Mediu, pe meleagurile poloneze, dar şi în Ungaria, Slovacia şi Cehia, despre dimensiunea acestei colonizări cu element românesc pe mari întinderi montane atât de bune pentru păşunat. Păstorii respectivi, în afara plăţii în natură şi în bani, erau chemaţi chiar să se înroleze, în caz de pericol, sub steag de luptă în oastea ţărilor care îi adoptaseră. I-am sugerat în acelaşi timp să consulte o bibliografie pertinentă în materie, şi anume Migraţia valahă pe meleagurile poloneze şi Studii asupra denumirilor din Carpaţii polonezi, de K. Dobrowolski; Cauzele colonizării valahe în Carpaţi, de Ed. Dlugopolski; Pologne et Roumanie, de Stanislaw Lukasik; Localităţi valahe pe meleagurile poloneze, de J.I. Lubomirski s.a.m.d. De subliniat că atât rezultatele acestor investigaţii, efectuate de polonezi în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, cât şi lucrarea juristului Dumitru D. Mototolescu, Ius valachicum în Polonia, publicată în 1916, la Bucureşti, demonstrează desfăşurarea în timp şi pe arii geografice concrete modul în care s-a făcut colonizarea meleagurilor poloneze cu păstori români, precum şi modul cum au funcţionat comunităţile româneşti, importanţa lor pentru cultura materială din sud-estul Poloniei, elementele care s-au păstrat pâna în timpurile noastre, cu caracterul lor distinct antropologic, lingvistic, cultural etc. Deci, de mai bine de un secol este prezentată amanunţit şi demonstrată transhumanţa păstorilor români, în căutare de hrană pentru turme, din nord-vestul Transilvaniei şi Moldovei peste Ceremuş până la izvoarele Oderului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea până în secolul al XVII-lea. Cu timpul, transhumanţa valahă va merge şi în direcţia Lublin-Luck, trecând prin Codrii Sandomierz-ului, spre muntele Sfintei Cruci. Se cuvine să remarcăm, totodată, faptul că primele valuri ale transhumanţei la care ne referim au precedat cunocutele colonizări germane din Polonia Mică (Malo-Polska). Astfel, în anii 1334 şi 1335, la curtea prinţului de Halici îl găsim pe Borisco Caracula şi pe Alexandru Moldaovici, iar la Przemisl, datorită colonizării Văii Sanului cu păstori munteni şi moldoveni, funcţiona în 1353 episcopul Chiril Valahul: Kiryllo Woloszyn (cf. St. Lukasik, Pologne et Roumanie, p. 50). Printre numeroasele fapte consemnate de cercetătorii amintiţi este de reţinut acordarea de către Ladislaw de Opole, în 1378, supusului său Ladomir Valahul, a “câmpului pustiu” din Hodle Pole pentru a funda pe el un sat sub jurisdicţie valahă. Am putea continua cu extrem de multe asemenea exemple, deoarece s-au identificat peste 500 de localităţi fondate de păstorii nomazi pe teritoriul polonez, într-un interval de trei secole, printre care şi satul Czaniec, localitatea în care s-a născut, la 1788, străbunicul Papei, Bartolomiej Woijtyla, şi multe din rudele sale: Franciszek, Stanislaw, Maciej, Pawel etc. Există, de asemenea, documente care atestă prezenţa valahilor şi în zona Podhale, pe păşunile situate de-a lungul râului Raba până la Myslienice, precum şi pe vârfurile munţilor spre Skawa până la Wadowice. De relevat că în Silezia valahii sunt menţionaţi pentru prima dată în 1548, ca producători de postavuri şi învelitori. Despre funcţionarea dreptului valah sau a legii valahe în cadrul comunităţilor de păstori români se aminteşte prima dată la 1378, când s-a fondat localitatea Hodle Pole. În fruntea comunităţii de valahi se afla un cneaz, care era reprezentantul oficial al populaţiei împărţite în clase de luptători. Principala obigaţie a acesteia era de a participa la expediţii militare cu câte un cal bun, călăreţul fiind înarmat cu arc şi săgeţi. Comunităţile efectuau, totodată, şi prestaţii în natură, oferind oştenilor oi, capre şi brânză, uneori şi bani. Sunt situaţii, datând din secolul al XVII-lea, când nobilii polonezi au transformat unele colonii de valahi liberi în sate de ţărani şerbi, “glebae adscriptii”. Ius valachicum va funcţiona în Polonia până în secolul al XVIII-lea, rămânând o formă distinctă de exprimare a acestei comunităţi. Astfel, Franciszek Wojtyla, născut în 1826 la Czaniec, este numit de judele comunităţii (iudex communitatis) drept liber notarum, ajungând mai târziu un fel de sfetnic al ei. Numele de Wojtyla, cu anumite variaţii de scriere, probabil şi de pronunţie, este des întâlnit în documentele de ev mediu polonez, în zonele în care au trăit colonişti valahi. Sufixul -ila, -ilă este frecvent în nume româneşti precum Vintilă, Voicilă, Ochilă, Sarsailă, Flamânzilă, Lungilă sau chiar Voitilă. Aceasta poate duce foarte uşor la concluzia căpentru Wojtyla cel mai apropiat etimon ar putea fi acest gen de nume tipic la români. Aşa cum a demonstrat-o cu prisosinţă, în 1938, profesorul Universităţii Jagellone din Cracovia, Stanislaw Lukasik, localitatea Czaniec, în care s-au născut strămoşii viitorului papă, era o comună locuită de valahi, ca toate cele peste 300 fondate pe teritoriul Poloniei în Evul Mediu timpuriu şi ale căror denumiri româneşti sunt consemnate de renumiţi specialişti în toponimia poloneză. Iată numai câteva exemple de localităţi, dar şi de piscuri, văi, munţi, dealuri sau cursuri de apă cărora li se atribuie o origine românească: Kasine (de la caş), Katun (cătun), Petrowee (pietre), Pisculice (pisc), Wadowice – localitatea în care se naşte viitorul Papă – provenind din cuvântul românesc vad. De subliniat şi numele proprii de ţărani din Polonia: Wlachy (vlah), Malice (mal), Czaniec (conac), Katyna (cătină), Sekul (sec). Amintim, printre alte nume proprii: Hotar (hotar), Magura (măgură), Turbacz (turbat), Sipot (şipot), Moldawa (Moldova – utilizat şi ca nume propriu), Ratunda (rotund), Baltagul (baltag), Sulica (suliţă), Stanka (stâncă), Sekatura (secătură), Zawoja (zăvoi) etc. Aşa se facce că numele Wojtyla ar putea proveni de la românescul Voitilă, sau de la formele apropiate Vintilă sau Voicilă. Sufixul -ila sau -ilă, de la numele proprii poloneze, ar putea avea, în general, o provenienţă românească. Pentru ipoteza românească a originii sale am folosit doar câteva argumente de largă înţelegere, pentru a nu îmbâcsi demersul cu alte explicaţii de natură istorică, lingvistică şi juridică. Doresc ca totul să fie luat ca un enunţ, ca o primă supoziţie, ce se cuvine aprofundată cu date ulterioare, separate. Viitorii biografi ai suveranului pontif Ioan Paul al II-lea nu le vor putea neglija. Şi încă un lucru m-a frământat o vreme: ce a fost oare în sufletul vadoviţeanului care, devenind papă, a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a lui Ieremia Valahul? A făcut această faptă abia fostul cardinal al Cracoviei, născut pe meleagurile amintite, locuite de păstori români, unde secole de-a rândul a funcţionat ius valachicum. Să fie întâmplător acest lucru? N-am putea spune că a făcut-o un conaţional de-al nostru? Mai mult, papa Ioan Paul al II-lea va şi recita, în limba română, în Piaţa Sfântului Petru din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului a lui Mihai Eminescu. Mă întreb de aproape douăzeci de ani: ce papă a mai făcut aşa ceva la Roma? Din ce resorturi interioare s-a născut, deci, întrebarea pe care mi-a fost dat s-o aud din gura Sanctităţii Sale: “Ce se mai aude prin România noastră?”

N. Mareş

Curierul “Ginta latină” nr. 2/2005, Iaşi

Nota redacției: În noiembrie 1987 când am fost la Roma, să particip la lansarea cărții lui Mărtinaș despre ceangăii catolici din Modova, preotul Vasile Maria Ungureanu, care devenise un obișnuit al Vaticanului, mi-a făcut cunoștință cu „urechea dreaptă a Papei”, padre Biagio, cardinal, polonez, cu vii simpatii pentru români. Avea chiar „moacă” de român, dacă mi se îngăduie asemenea comentariu. Când venea vorba de Papa Ioan Paul, polonezul îi pronunța numele de familie exact cum scriem noi pe românește numele Voicila, cu deosebirea că pronunțarea numelui se termin în -a, nu în -ă: VOICILA.

Vasile Maria Ungureanu spunea încă de pe la începutul pontificatului polon că „Papa ne iubește” pe noi, pe români, iar prima confirmare nu a întârziat să vină: beatificarea lui Ieremia „Valahul”, călugărul plecat din Moldova și care a dus o viață de sfînt pe meleagurile peninsulare, lăsând o amintire pe care Biserica Catolică s-a învrednicit s-o cinstească cum se cuvine! Dar a făcut-o, totuși, când a ajuns papă un alt „valah”!

Însăși cartea lui Mărtinaș, care tranșează definitiv disputa în legătură cu catolicii din Moldova dacă sunt la origine unguri sau români, a fost tradusă și tipărită pe cheltuiala Vaticanului! A Papei! Deși era o carte care servea propagandei românești, când V.M.Ungureanu a început tatonările în vederea traducerii în italiană, am putut constata o reținere nefirească și neașteptată din partea directorului Editurii Științifice și Enciclopedice, care tipărise ediția în limba română. Obstrucția a mers până la a cere bani – 3000 de dolari, pentru dreptul de editare în Italia. Am avut impresia că directorul se aștepta că Vaticanul va refuza să mai publice cartea în aceste condiții! Normal ar fi fost să plătim noi pentru apariția cărții, atât de importantă în contracararea propagandei ungare anti-românești!

Dar nu! Vaticanul a acceptat să facă plata, a plătit bine și traducerea, efectuată în România, și a tipărit-o la editura Vaticanului în condiții tipografice excelente. Vasile al meu aflase că papa se interesase de câteva ori de apariția cărții, iar urechea sa dreaptă supraveghease întreaga operațiune. Când ne-a poftit la mânăstirea unde locuia, am constatat că …urechea polonezului se delecta cu multă muzică românească, populară mai ales, dar și George Enescu… Prin chilie, destul de spațioasă, cam cât apartamentul meu de la București, mult artizanat românesc, expus aproape cu ostentație.

L-am întrebat pe subaltern de ce ne iubește Papa așa de mult pe noi, românii! Cumva s-a numărat printre polonezii care s-au refugiat în România în toamna lui 1939?… Nu mi-a dat un răspuns clar și s-a dat în altă vorbă… Dar și eu am fost la înâlțime, deși discuția noastră s-a purtat în franceză și în italiana lui Vasile, mia-m dat seama că plonezul nostru înțelegea bine românește!…

Când m-am întors la București am constatat că se comenta în multe cercuri cele petrecute la Roma în jurul cărții lui Mărtinaș. Așa că nu m-am mirat prea tare când am primit un telefon de la profesorul Edgar Papu. M-a întrebat cum a fost la Roma, i-am povestit, și am scăpat vorba că mă mir de primirea bună care ni s-a făcut, de atenția dată cărții și meciului nostru cu propaganda bozgorească. La care răspunsul marelui erudit a fost cam acesta: „Să nu vă mirați de simpatia pe care o arată papa Ioan Paul al II-lea românilor: după câte știu eu, se trage dintr-un sat de moldoveni, urcat spre Nord de răul turcilor, pe la 1700 și ceva, după detronarea lui Dimitrie Cantemir!”

A fost prima și ultima oară când am stat de vorbă cu Edgar Papu. Eram foarte conștient că Edgar Papu era unul dintre cei mai erudiți învățați de pe planetă. L-am mai văzut – dacă pot spune așa, la înmormîntarea sa, când au slujit doi preoți, unul catolic, altul ortodox. Edgar Papu era catolic, se încreștinase catolic, dar soția sa era ortodoxă, fiică de preot. Ce slujbă frumoasă a fost! Am comentat-o după săvârșire împreună cu Paul Anghel, mare prieten și admirator al celui care lansase conceptul de protocronism… Concept care a displăcut atât de mult ne-prietenilor noștri! A fost lansat – trebuie știut, de cel mai erudit român! Iar apoi contestat de feluriți semidocți, năimiți cu ziua…

Mai amintesc – ca să mă laud încă o dată, că la audiența pe care ne-a acordat-o, după ce am sărutat inelul pontifical, am bâlbâit destul clar cuvintele: „Padre, eu sunt român, român ortodox, și trebuie să știți că în România toți românii vă iubesc și vă așteptăm în România!” Cuvinte rostite pe franțuzește. Nu mi-a răspuns, ci doar a schițat un surîs binevoitor și a dat din cap, mulțumit de ce auzise!…

După câțiva ani, Prea Fericitul Teoctist mi-a povestit despre cum s-a întâlnit în 1988 la Roma cu „omologul” său, oarecum în clandestinitate, și au discutat despre vizita pe care, vreodată, s-o facă în România. „A fost atunci prima discuție pe acest subiect!”, a precizat Prea Fericitul Patriarh. Cu toată umilința, și știind că Prea Fericitul știe de glumă, am intervenit cu corectura: prima discuție cu Papa, privind vizita sa în România, a fost în noiembrie 1987!…

În ceea ce privește persoana domnului N.Mareș care semnează articolul de mai sus, trebuie știut că este unul dintre cei mai serioși diplomați români, scriitor și traducător, discret făcător de bine pentru Țară și Neam. Nu cred că mai există unul ca N.Mareș în Ministerul de azi al Afacerilor Externe

(preluat de pe Ion Coja- site)

Anunțuri

4 păreri la “Papa Ioan Paul al II-lea purta nume românesc: VOICILA

  1. Limbaj de lemn, infatuare, dorinţă de fală şi onoruri, servilism medieval faţă de stăpânul său masonic, apoi ne serveşte aberaţii despre cât de mult ne iubeşte papito toa”răşi, a dat „Sfântul” 3000 de dolari ca să i se publice poemele şi traducerile lui, ale măreţului Coja, hait domle! Şi-uite aşa a fost trăznit valul de mare Ion Coja, ăl de le scoate proştilor apa din urechi, de faptul că noi românii am colonizat sud-estul Poloniei. Aloo, papito Coja, până una alta vezi că „sfinţii” tăi au dat prin episcopii ortodocşi Transilvania pe mâna Ungariei şi pretind că trădătorul de neam Andrei Şaguna, alt episcop ortodox, deci anti-creştin, este îngeraş. Aloo, mai ai ceva raţiune, sau visezi la cai verzi pe pereţi? sau ăia-s dolari verzi? Ştiu că-ţi place verdele, mai ales simisto-masonic, dar până una alta cască ochii şi vezi că în Polonia colonizată de păstorii români se vorbeşte poloneza, nu româna, iar în Transilvania se vorbeşte în destul de mare măsură ungureasca datorită dragilor tăi episcopi ortodocşi; canonizaţi de BOR-ul pe care-l slujeşti cu atâta slugărnicie demnă de Evul Mediu. Logica ta e sublimă, nea Coja. De ce, mă vei întreba mirat? Pentru că nu seczistă, of course…

    Apreciază

    • nu prea mă bag în analiza acestei dispute..dar știu că dl. Coja a avut ceva discuții cu acel V. Ungureanu( menționat în articol) ..căruia i-a reproșat că nu este echitabil în relația cu ortodocșii etc.

      In ceea ce privește papa Ioan Paul al II- lea..nu trebuie căutate prea multe dovezi pentru a vedea că religia ecumenică promovată de acesta ..nu e o religie creștină,mai mult este contrară învățăturii lui Iisus Hristos transmisă prin apostoli.Mulți din practicanții credinței catolice știu asta si nu o acceptă.

      Apreciază

  2. Dac, a fost !…
    Daca se stie ?…
    Cine ar putea afla ?…
    Cu ce rost
    Ce marturie
    Poate cineva cauta ?…

    Sant Roman !…
    Daca se afla
    Raman tot ne-angajat
    Mai flamand
    Mai fara leafa
    Si mai putin admirat…

    Mostenind
    Cultura celor
    Care ne-au dezamagit
    Ne mandrim
    Cu orice zero
    Cantarit si impartit…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s