CONSPIRANOIA

Text preluat Academia Oswald Glait

Conspiranoia:   cunoașterea care strică mintea

Aş dori să mă refer în primul rând la îmbrăţişarea teoriilor conspiraţioniste (pe care eu le numesc mai sugestiv „conspiranoice.”(detalii la ”List of conspiracy theories”). Căutând pe Google sau pe YouTube, puteţi afla o mulţime de bloguri şi filme dedicate „deconspirării” mafiei mondiale iudeo-masonice sau iezuito-masonice, care de sute de ani ar avea un plan secret de a distruge lumea. „Informaţiile” de acest soi nu sunt o noutate. Unele au început să circule odată cu literatura antisemită, care a agitat spiritele în preajma celui de-al doilea război mondial şi a pregătit lagărele de exterminare. Altele au fost puse în circulaţie de scrieri fundamentaliste protestante, catolice sau ortodoxe, care până astăzi au priză printre călugări, printre radicalii de dreapta şi printre unii pocăiţi care citesc puţin şi cred mult – orice. Între aceştia se numără şi câţiva adventişti radicali, puţini dar vocali, isterizaţi de orice scenariu care poate „explica” profeţiile Apocalipsei. Cu puţin efort, veţi afla astfel de noutăţi scandaloase pe web, sau de la vreun prieten, că sursa răului în lume este:
1. fie iudaismul sionist, a cărui cabală de înţelepţi este pusă pe distrugerea creştinătăţii;
2. fie Biserica Romano-Catolică, cu iezuiţii ei infiltraţi pe unde nu gândeşti, care subminează protestantismul (inclusiv adventismul) la amvoane şi catedre, pregătind totodată ghilotine pentru viitorii martiri, prin subsolurile unor mari edificii;
3. fie masoneria, ale cărei secrete, autodeconspirate periodic, ascund o conspiraţie cumplită, în care bildebercii şi magnaţii lumii, pasămite tot evrei, construiesc o nouă ordine mondială, globalizând totul sub piramida ierarhiei lor diabolice, care are în vârf pe însuşi Belzebut. Unii pseudoexperţi (vezi unele prezentări excentrice ale lui Walter Veith) au redus aceste scenarii la unul singur, afirmând că principala problemă a lumii este Biserica Romană în frunte cu Papalitatea, care a creat ordinul iezuit, care la rândul lui a produs masoneria, comunismul şi alte isme care numai de ochii lumi ar fi în antagonism, dar în secret ar fi conduse de o singură ierarhie care venerează în mod direct pe Satan. Întrebarea foarte serioasă este dacă întreţinerea şi promovarea unor asemenea scenarii inventate de creiere speriate sau manipulative este o preocupare demnă de un adventist, dacă aceasta este o adevărată cunoaştere. Care este în realitate, adevărul despre aceste „conspiraţii” universale?

IEZUIŢII

Cu numele oficial Societas Jesus (SJ) sau Compania lui Iisus, iezuiţii sunt un ordin monahal catolic, probabil cel mai fanatic şi mai eficient, întemeiat de misticul spaniol Ignaţiu de Loyola în 1534 şi aprobat în 1540. Sub patronajul Fecioarei, profesând vot de sărăcie, castitate şi obedienţă absolută faţă de superiori şi faţă de papă, societatea iezuită a devenit foarte puternică, fiind principalul instrument misionar al Contrareformei, numărând până astăzi mii de membri. Iezuiţii au fost şi sunt în cea mai mare parte preoţi catolici, misionari (care adesea au avut şi cercetări geografice, lingvistice, naturaliste). Ei sunt şi principalii operatori ai sistemului educaţional catolic, învăţământul fiind obiectivul lor major. În trecut, unii dintre ei au fost condamnaţi pentru comploturi, alţii au murit ca martiri pentru cauza lor în ţări păgâne. Ca teologi, unii au fost ultraconservatori, alţii liberali extremi. Mottoul tradiţional al ordinului este Omnia ad majorem Dei gloriam (OAMDG), „Totul pentru sporirea slavei lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, maniera specifică de spălare a creierului, supunerea absolută a individului şi aşezarea politicii ordinului deasupra oricăror scrupule, au făcut iezuiţilor o imagine odioasă până astăzi, deşi tacticile lor s-au schimbat odată cu vremurile. Ordinul a fost interzis în ţările latine europene şi în colonii începând cu 1767 şi a fost desfiinţat oficial de papa Clement XIII în 1773. În Norvegia, ordinul nu era permis de Constituţia din 1814, dar a fost acceptat în 1956. Deja în 1814 ordinul iezuit fusese reînfiinţat în Europa. În Elveţia, ordinul iezuit a fost interzis în 1848, dar permis din nou în 1973. În ciuda asocierii iezuiţilor cu machiavelismul, lipsa de scrupule, spălarea creierului şi conspiraţiile antistatale (toate aceste acuzaţii având unele temeiuri), adevărul este că Societatea iezuită a dat culturii universale nume prestigioase: · teologi: Bellarmine, Canisius, Dupuis, Rahner, von Balthasar, Segundo etc. · oameni de ştiinţă: Niccolo Cabeo, Paolo Casati, Ruđer Bošković, Louis Bertrand Castel, Francesco Grimaldi, Giovanni Battista Riccioli, Angelo Secchi, Honoré Fabri, Paul Guldin, J.-C. de la Faille, André Tacquet, Teillard de Chardin, Athanasius Kircher, Joseph Redlhamer, Adam Kochánski, Jean Daniélou, Janos Horvath, Andreas Jaszlinszky, Jiri Kamel, Ignacije Szentmartony, George LeMaitre, Gregoire de Saint-Vincent etc. · artişti: pictorul Jacques Courtois, poetul Gerard Hopkins, actorul William O’Malley, compozitorul Domenico Zipoli, scriitorul Malachi Martin.

Afară de acest aspect, n-ar trebui să-l uităm pe cel spiritual. Ellen White scria că „deşi acest mesaj [Isaia 58:1] trebuie transmis, trebuie să fim atenţi să nu împungem, să nu copleşim cu argumente şi să nu condamnăm pe aceia care nu au lumina pe care o avem noi. Nu se cade să agresăm verbal pe catolici. Printre catolici există mulţi care sunt dintre cei mai conştiincioşi creştini, şi care urmează toată lumina care a strălucit asupra lor. Dumnezeu va lucra în favoarea lor.” (16MR 1186-1235, p. 161)

Pentru mulţi poate este o surpriză că cel puţin două mari nume iezuite se leagă de istoria adventistă (o nouă „evidenţă” pentru cacealmaua conspiranoică!): · Preotul şi teologul chilean Manuel Diaz Lacunza (†1801), admirat de confraţii săi iezuiţi, a influenţat prin scrierile sale mişcarea milenarist-adventistă în America de Sud, Europa şi Anglia; · Teologul Vincenzo Monachino, profesor de istorie bisericească la Universitatea Gregoriană (1977), fost coordonatorul tezei de doctorat a lui Samuele Bacchiocchi (From Sabbath to Sunday).

MASONII (FRANCMASONII)

Ca frăţie esoterică, având rădăcini vechi şi încâlcite, relicvă a breslelor de zidari medievali şi a cavalerismului occidental, creuzet şi exponent al ideilor care se opuneau vechiului regim şi intoleranţei Bisericii, francmasoneria a fost percepută de mulţi ierarhi şi politicieni ca expresie a anticreştinismului satanist, vrăjitorie şi complot antistatal. Dogmele ei fundamentale – credinţa în Dumnezeu (în sens general) şi în nemurirea sufletului – o apropie însă mai degrabă de gnosticismul creştin; simbolistica esoterică specifică este în bună parte moştenită din Kabbala (misticismul iudaic) şi din mistica rozicruciană; idealurile spiritual-morale sunt destul de atractive, iar avantajul relaţiilor pe care le creează la scară internaţională este evident. În mod natural, principalele ţinte ale urii Bisericii –deişti, evrei, „eretici” (cu sau fără ghilimele) – au fost atraşi de această breaslă secretă de constructori ai unei noi ordini seculare, în care libertatea, onoarea şi demnitatea individului să fie universal respectate. Cu sau fără acţiuni politice. Masoneria se pretinde coborâtoare de la constructorii Turnului Babel şi ai Templului lui Solomon, precum şi de la Cavalerii Templieri. Mai sigur este că îşi are originile în Scoţia anilor 1700 şi că s-a răspândit cu precădere în ţările fostului Imperiu Britanic. O minoritate dintre masoni au fost sau sunt evrei, iar iezuiţii sunt în mod tradiţional adversari masoneriei, în ciuda unor cazuri de infiltrare. Nu există o conducere mondială a masoneriei, iar relaţia dintre diferite loji şi ramuri masonice nu este întotdeauna amicală. Între papalitate şi masonerie tensiunile tradiţionale au devenit un conflict acerb în secolul 18. Între anii 1738-1884, Papalitatea a publicat peste 20 de bule contra societăţilor masonice „depravate şi perverse”. Masonii pe de altă parte conspirau împotriva autorităţii temporale a papilor şi lupta lor a fost încununată de succes. Ca urmare Leon XIII a lansat acuzaţia că masonii ar fi plini de ură în dorinţa de a distruge creştinismul. În ciuda unor tentative de reconciliere şi a faptului că unii catolici (chiar preoţi şi cardinali) au devenit masoni, situaţia rămâne cu atât mai tensionată între Vatican şi masonerie. A se vedea crimele orchestrate de Loja italiană P2 în anii 1978-1986, care au costat viaţa unui papă cinstit, precum şi vieţile unor masoni care se ocupau cu afacerile necurate în care era implicată banca Vaticanului. Lojile au fost mereu vulnerabile la infiltrări şi deturnări de misiune, folosite de reţele de spionaj, încălcând principiile masonice. Aceste rele sunt însă comparabile cu cele produse de unele partide politice, de unele servicii secrete şi de multe alte instituţii oficiale, care sunt benefice în principiu. Doar caracterul secret le face mai odioase. Nu este necesar ca un mason sau nemason să devină adorator al lui Satan pentru a se dovedi un individ periculos. În ciuda imaginii fantastice, create de literatura de scandal de-a lungul secolelor, care atribuie masoneriei un rol malefic, descrisă ca o societate dominată de comercianţi şi politicieni fără scrupule, masoneria are pe listele ei istorice sute de nume respectabile: · compozitori: Haydn, Mozart, Liszt, Sibelius; · savanţi, inventatori, etc.: Henry Ford, Gustave Eiffel, James Watt, Benjamin Franklin, Alexander Fleming, Henry Dunant, J. E. Montgolfier, Charles Lindbergh, Albert Michelson, Enrico Fermi, Steve Wozniak; · scriitori şi artişti: Rudyard Kipling, Mark Twain, Oscar Wilde, Alexander Pope, Lord Byron, Alexandr Puşkin, Federico Garcia Lorca, Rabindranath Tagore, Marc Chagall, Félicien Rops; · filozofi şi istorici: Goethe, Schiller, Rousseau, Voltaire, Diderot, Montesquieu, Edward Gibbon; · şefi de stat şi politicieni: George Washington, Franklin D. Roosevelt, Winston Churchill, Ducele de Wellington, Generalul MacArthur, Mazzini, Garibaldi, Cavour, Lafayette, Suleiman Demirel, Silvio Berlusconi; · bancheri: Natan M. Rotschild; · slujitori ai bisericii: arhiepiscopul Geoffrey Fisher, etc.; · personalităţi române: Alexandru Ioan Cuza, Carol II de România, Dimitrie şi Ion Brătianu, Gheorghe G. Cantacuzino, Constantin Argetoianu, Ion Ghica, Alexandru Golescu, Titu Maiorescu, Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, Gheorghe Asachi, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Christian Tell, Alecu Russo, Cezar Bolliac, Alexandru Sturdza, Dimitrie Sturdza, Traian Vuia, aviator George Bibescu, Dr. Carol Davila, Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Patriarhul Miron Cristea, Ion Minulescu, Mihail Sadoveanu, Alexandru Paleologu, Dumitru Prunariu. Mulţi dintre cei susnumiţi, români şi străini, au avut grade mari în masonerie şi i-au cunoscut destul de bine filosofia şi practicile. Au avut ei cunoştinţă de scenariile prăpăstioase pe care conspiranoicii le pun pe seama masonilor?

ADVENTISM ŞI MASONERIE: INTERSECŢII

Cazul William Miller

William Miller, între anii 1810-1831, deci înainte de convertirea sa, a fost deist şi mason, unul dintre primii maeştri ai lojei „Morning Star” din Poultney, cu gradul de Mason al Arcului Regal. Asta ar şi explica faptul că a avansat în poliţia locală şi apoi în armată. După convertire, care a fost o întoarcere la credinţa mamei sale (baptistă), Căpitanul Miller a părăsit masoneria, ca nefiind compatibilă cu statutul de creştin. Totuşi, Miller a rămas cu o simpatie naturală faţă de frăţia care-i oferise temporar un sens social şi spiritual, şi s-a arătat bucuros la vestea că mişcările antimasonice s-au potolit.

Cazul Nathaniel Faulkhead

În Australia, Nathaniel Faulkhead, un adventist proaspăt convertit din zona Melbourne şi angajat al casei de editură adventiste Echo Publishing Company din 1887, a devenit în 1889 trezorier al companiei, poziţie în care a stat mulţi ani. Ca mulţi alţi biznismeni întreprinzători, Faulkhead a intrat în masonerie, probabil pentru a asigura succesul instituţiei şi al său propriu. A fost membru în mai multe ordine şi a avansat în diferite trepte şi oficii esoterice. În 1892 Faulkhead a fost instalat în cea mai înaltă funcţie în conducerea unei ramuri a Marii Loje Unite din Victoria, ca venerabil maestru (Worshipful Master). Frecventele adunări masonice la care Nathaniel Faulkhead trebuia să participe îi consumau timpul, dar pe calea aceasta el se consola cu gândul că a găsit mijlocul de a atrage noi contracte de tipărire pentru tipografia Bisericii. În acelaşi an 1892, Ellen White, fiind confruntată cu acest caz, a considerat că dubla apartenenţă a lui Faulkhead (la Biserică şi la Lojă) implica un conflict de interese. La început, omul s-a arătat atât de refractar şi de sfidător faţă de ideea de a părăsi loja, şi atât de încrezător că nu afilierea sa masonică nu implica nici un rău, încât EGW a afirmat că „singurul lucru pe care l-am crezut potrivit a fost acela de a-l lăsa de capul lui”. Ellen White avea convingerea că Faulkhead este ca un om care şi-a pierdut echilibrul şi este gata să cadă în prăpastie. La scurt timp după aceea însă, Faulkhead a visat că Ellen White primise un mesaj de la Dumnezeu special pentru el, ceea ce l-a impresionat foarte mult. Cu prima ocazie când s-a întâlnit cu Ellen White, în decembrie 1892, el a insistat ca Ellen White să-i dezvăluie mesajul lui Dumnezeu, învingând reticenţa Ellenei White. Ea plănuise o întâlnire specială cu acest scop, când urma să fie de faţă şi Emma, soţia lui Faulkhead, şi nu simţea nici un îndemn din partea lui Dumnezeu că ar fi momentul potrivit de a-i transmite acel mesaj. Ea se temea că nu era momentul potrivit ca Faulkhead să poată accepta acest mesaj. Dar la insistenţele lui, a căutat mesajul (pe care-l primise şi-l scrisese mai demult, dar nu-l trimisese), peste 50 pagini de manuscris care se refereau atât la problemele funcţionării Casei de Editură în general, cât mai ales la Faulkhead ca administrator al instituţiei adventiste. Este interesant de observat care erau obiecţiile Ellenei White împotriva apartenenţei la masonerie. Nu a descris niciodată masoneria ca pe o reţea monstruoasă de comploturi nelegiuite sau ca un cult de vrăjitori şi satanişti. Dimpotrivă, în scrierea ei recunoaşte eforturile lui Faulkhead „de a se conforma unor principii înalte pe care loja le susţine”
Obiecţiile ei erau următoarele:
a). Implicarea lui NF în masonerie îi răpeşte timpul şi îi desensibilizează percepţiile spirituale creştine.
b). Interesul sporit în activitatea masonică îi diminuează interesul pentru cauza lui Dumnezeu. Ellen White a văzut în viziune cum NF arunca monedele mărunte în coşuleţul pentru colecta de Sabat, iar monedele mai mari erau rezervate pentru vistieriile lojilor.
c). Acceptarea de a fi apelat ca “Worshipful Master” (maestru venerabil).
d). Fraţii masoni obişnuiesc să facă chefuri şi să bea, în special după ce pleca „venerabilul maestru”. Ellen White i-a vorbit foarte serios despre pericolele spirituale ale afilierii lui la fracmasonerie, avertizându-l, aşa cum i-a comunicat îngerul ei călăuzitor, că îşi poate pierde sufletul, dacă nu rupe orice legătură cu aceste asociaţii. Şi a adăugat: „Nu pot dezvălui tot ce mi s-a descoperit.” În momentul în care a spus aceste cuvinte, Ellen White a făcut un gest cu mâna, la care Faulkhead a tresărit înspăimântat. Apoi a întrebat-o dacă ea ştie ce însemna acel gest. Ea era surprinsă de întrebare, nefiind conştientă că ar fi făcut ceva neobişnuit. Faulkhead i-a explicat că ea făcuse semnul unui „Cavaler Templier”. Dar ea nu avea habar de semnul pe care-l făcuse şi nu auzise de templieri. Ellen White a continuat să vorbească lui Faulkhead, arătând că nu poţi fi şi francmason şi creştin cu toată inima. În timp ce-i vorbea, Ellen White a făcut din nou un semn, de data aceasta în mod voluntar, aşa cum i-a arătat în acel moment îngerul ei însoţitor. De data aceasta, Faulkhead a albit la faţă. Ellen White făcuse un semn extrem de strict secret, cunoscut doar în cele mai înalte ordine masonice şi pe care nici o femeie nu l-ar fi putut afla. Aceste dovezi supraomeneşti l-au convins pe Faulkhead că mesajul ei era o mărturie din partea lui Dumnezeu. Când Ellen White a terminat de citit mesajul pe care i-l scrisese, omul a răspuns: „Accept tot ce aţi spus. Totul mi se potriveşte…. Accept lumina pe care Domnul mi-a trimis-o prin dumneavoastră. Voi acţiona în consecinţă. Sunt membru în cinci loje, şi alte trei loje sunt sub controlul meu. Eu conduc toată activitatea lor. De acum nu voi mai frecventa întrunirile lor, şi pe cât posibil voi întrerupe relaţiile mele de afaceri cu ei. Sunt foarte bucuros că nu mi-aţi trimis această mărturie mai înainte, pentru că mai înainte nu m-ar fi ajutat.” În seara aceea, Nathaniel Faulkhead s-a întors acasă pe un alt drum, meditând fericit la ce i se întâmplase, uşurat de o mare povară, un om cu adevărat nou şi foarte impresionat de faptul că Dumnezeul care conduce întregul univers văzuse primejdia şi trimisese un mesaj special pentru el. A doua zi, Faulkhead şi-a chemat secretarul şi i-a dictat conţinutul demisiei (retragerii) sale, adresate mai multor loje. Însuşi A. G. Daniells, viitorul preşedinte al Conferinţei Generale, care a trecut prin biroul său, le-a dus la poştă. Câteva momente după aceea, Faulkhead a simţit oarecare neîncredere, că poate ar fi fost mai bine să ducă personal demisiile. Dar imediat s-a gândit că ar fi avut şi mai puţină încredere în el însuşi ca să ducă până la capăt această promisiune. După câteva zile, Faulkhead împreună cu soţia sa au avut o nouă întâlnire cu Ellen White. Omul continua să mulţumească lui Dumnezeu că i-a făcut această onoare să-l avertizeze. Dar problema s-a dovedit mai complicată, deoarece fraţii masoni nu erau bucuroşi să-l piardă şi îl rugau să-şi accepte atribuţiile pentru încă un termen de nouă luni. Au făcut mari eforturi ca să-l păstreze în masonerie, dar Faulkhead rămăsese ferm pe poziţie. Fraţii săi adventişti uneori erau îngrijoraţi pentru el, întrebându-se dacă va rezista. În acest timp, Ellen White l-a încurajat foarte mult. Odată cu expirarea termenului în oficiile pe care le deţinea în cele mai multe loje, Faulkhead s-a considerat eliberat şi la 18 septembrie 1893 i-a scris Ellenei White şi fiului ei: Dragă frate şi soră White, Îmi face mare placere să vă spun că termenul oficiului meu de maestro al lojei a expirat luna trecută, mulţumesc lui Dumnezeu. Sunt atât de recunoscător că mi-a trimis o avertizare, văzând că mergeam pe o cale greşită. Îl laud pentru bunătatea şi iubirea pe care a arătat-o faţă de mine prin faptul că m-a chemat afară dintre oamenii aceia. Acum văd foarte clar că, dacă aş fi continuat cu ei, m-aş fi prăbuşit; fiindcă trebuie să mărturisesc că interesul meu pentru adevăr se răcise. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să continui cu ei fără să mă avertizeze prin slujitorul său. Nu pot să-mi exprim recunoştinţa faţă de El pentru aceasta… Semnat, N. D. Faulkhead. După acest moment însă, informaţiile despre Faulkhead par contradictorii. Pe viitor poate că voi găsi informaţii mai bune, dar deocamdată, unele aspecte par contradictorii. Autori ai unor cărţi AZS încheie relatarea aici, menţionând pe scurt că experienţa lui Faulkhead a fost o mare încurajare pentru credincioşii australieni, şi că după aceea Faulkhead a slujit cu forţe noi casa de editură, dăruindu-şi timpul, puterea şi viaţa difuzării acestui mesaj. Alte surse însă arată că Faulkhead şi-a redus drastic participarea la întrunirile masonice şi calitatea de membru în anumite ordine, dar nu s-a rupt complet de masonerie. Registrele masonice arată că el s-a retras din Marea Lojă Unită în 1894, dar că a revenit în 1896, menţinându-şi chiar relaţiile de afaceri în favoarea companiei adventiste pe care o servea. Pe calea aceasta, tipografia adventistă avea de lucru din plin, dar contractele cuprindeau tipărituri seculare, în special guvernamentale, împovărând astfel o instituţie a Bisericii printr-o activitate străină declaraţiei ei de misiune, deşi bănoasă. În 1906, Casa de Editură s-a mutat în Warburton şi s-a întors la tipărirea exclusivă a publicaţiilor şi cărţilor Bisericii. Nathaniel Faulkhead a fost angajatul Casei de Editură până în 1914, după care s-a angajat contabil la o firmă de afaceri din Melbourne. Într-o seară în 1923, în timp ce aştepta trenul în gara din Malvern ca să plece acasă, Faulkhead a căzut din picioare şi a murit. Serviciul funerar a fost ţinut de adventişti în comunităţile din Windsor şi Warburton, iar ceremonia de la cimitir a fost condusă de francmasoni.

Indiferent care ar fi detaliile acestui caz istoric, ceea ce am dorit să arăt este că atât Ellen White, cât şi Nathaniel Faulkhead, colegii de la editură, liderii misiunii adventiste din Australia şi întreaga Biserică de acolo au privit masoneria ca o simplă asociaţie necreştină, din care un adventist ar face bine să se retragă. Nici unul dintre aceştia însă nu demonizează masoneria şi nu o privesc cu ochi duşmănoşi. Se vorbeşte despre anumite incompatibilităţi, nu despre satanism şi crimă organizată. Ellen White a promovat separarea de societăţile secrete în acelaşi mod în care a dezavuat orice compromis cu spiritul secular (literatura nesănătoasă, muzica şi dansul de petrecere, teatrul ca distracţie şi ca educaţie necreştină, jocurile de noroc, sporturile ca plăceri, politica, războiul), precum şi apartenenţa la bisericile „Babilonului”.

Alte societăţi secrete înrudite cu masoneria

ROZICRUCIENII

Societate esoterică, cu înclinaţii filosofice şi hermetice, rozicrucienii au apărut în urma publicaţiilor lui Christian Rosenkreuz (1614), un personaj semilegendar, care promova un misticism creştin antipapist, în care simbolismul alchimiei şi al crucii cu trandafiri ocupă un loc central. Dar simbolurile şi preocupările specifice rozicrucienilor existau deja, ilustrate într-un convent al Templierilor din Portugalia şi într-o scriere a lui Paracelsus (1530). „Iluminismul Rozicrucian” a avut o mare influenţă asupra masoneriei la începuturile ei, pretinzând chiar că ar fi adevărata origine a masoneriei. În ultimele generaţii au apărut mai multe grupuri esoterice care pretind că ar descinde din vechiul ordin rosicrucian. Prin accentul pus asupra cercetării experimentale, rozicrucianismul a influenţat oameni de ştiinţă ca Johannes Kepler, Tycho Brahe, Robert Boyle.

ILLUMINATI

Iluminaţii au fost o societate secretă asemănătoare masoneriei, întemeiată de filozoful german Adam Weishaupt, un universitar din Bavaria, profesor de drept, educat ca iezuit, apoi ca raţionalist. În anul 1773, când papa desfiinţa oficial ordinul iezuit, Weishaupt s-a căsătorit, semn că renunţa la votul de celibat specific ordinului, iar în 1776 a fondat un ordin nou, „Illuminati”, un lăstar al iluminismului. Iluminismul a fost reacţia spiritului secular, raţionalist al secolului 18, faţă de autoritarismul şi dogmatismul tradiţional al vechiului regim. Organizarea şi secretomania iluminaţilor erau inspirate atât din ordinul iezuit, cât şi din lojile masonice. Când ordinul a fost desfiinţat din motive politice (1784), parte din iluminaţi s-au refugiat în masonerie. În scurta lui viaţă, ordinul a atras vreo 2000 de membri, în special intelectuali, politicieni progresişti, oameni de litere cum au fost Goethe şi Herder, ducii de Gotha şi Weimar, dar mulţi alţi intelectuali nu au simpatizat cu sistemul „iluminaţilor.” Pe la anul 1798, iezuitul francez Barruel şi învăţatul englez Robison, au început să propage teoria că în spatele Revoluţiei Franceze s-ar fi aflat conspiraţia iluminaţilor. Diverşi clerici şi predicatori americani au preluat această sperietoare a credincioşilor, şi au folosit-o în retorica antimasonică. În zilele noastre, autori conspiraţionişti de tipul lui Dan Brown au umflat acest scenariu, afirmând că iluminaţii au fost şi sunt în spatele mai multor evenimente politice. Având în vedere că istoria nu mai ştie nimic sigur despre iluminaţi după interzicerea ordinului, autorii conspiranoici folosesc de preferinţă numele iluminaţilor pentru a crea scenarii fantastice, în care liderii politici nesimpatizaţi şi alte mărimi ar fi membrii acestui ordin „satanist”, care ar controla astăzi toate evenimentele lumii. În urma acestor scenarii populare, unele societăţi secrete şi-au luat numele de „iluminaţi”, pretinzând fără temei că sunt urmaşii iluminaţilor originali.

SOCIETĂŢI SECRETE CU CARACTER POLITIC

Alte societăţi înrudite cu masoneria, dar mai active politic, au fost cluburile iacobine care au produs Revoluţia Franceză, mişcarea naţională italiană Carbonaria, frăţia greacă antiotomană Eteria, societatea secretă Frăţia (întemeiată de Bălcescu), „Junii Turci” care au răsturnat sultanatul etc.

În loc de încheiere

Nu pretind că ştiu toate cotloanele istoriei acestor societăţi şi nu am timp de studiat aceste manifestări exotice, deşi orice studiu al istoriei fenomenelor culturale, religioase şi politice este captivant. Pot fi criticat pentru detalii, dar intenţia mea a fost de a arăta fraţilor mei adventişti, cu date istorice care pot fi verificate pe internet (în ciuda acurateţei discutabile) şi cu argumente care pentru un adventist ar trebui să conteze, că teoriile conspiraţioniste promovate de Walter Veith şi vehiculate de diverşi fani pe web şi prin biserici sunt nefondate. Nu este drept să ne demonizăm adversarii, chiar dacă avem motive să-i criticăm uneori. Dar până la critică, nu i-am ajutat cu nimic deocamdată. Oamenii aceştia au şi ei drept la mântuire, pe aceeaşi Cale deschisă de Dumnezeu tuturor. Dacă popularizăm o imagine atât de deformată despre ei şi stupidă în ce ne priveşte, cum vor putea ei să suspecte vreodată că avem ceea ce pretindem – ultimul mesaj, ultima avertizare a lui Dumnezeu pentru această lume ?