Eltoniada

image

sursa
http://www.revista22.ro/familia-elton-john-27025.html
La ora actuală, 14 state din lume au legiferat căsătoria între persoane de același sex, majoritatea incluzând, cum se spune, „dreptul la copil“.

Dacă am fi în situația de a-i explica unui copil oricât de isteț din cine este alcătuită familia magnificului Elton John nu ar fi deloc ușor. Pe cât de limpede am putea descrie strălucita carieră a unui muzician pop intrat deja în istorie, inconfundabil încă de la primele acorduri ale unor hituri eterne precum Nikita, Candle in the Wind sau Sacrifice, pe atât de complicată s-ar dovedi sarcina de a explica pe scurt, unui outsider, statutul socio-parental al artistului. Ar trebui, bunăoară, precizat din start că familia sa e compusă din patru persoane de sex masculin. Doi tați și doi fii. Sau, mai exact, un tată-tată ( Elton J.) și un tată-mamă (David F.) – așa cum se specifică, pare-se, în actele de naștere ale micuților. Apoi ar fi de menționat că primul părinte are 65 de ani, celălalt 50, iar urmașii Zacharay și Elijah – 3 ani și respectiv 3 luni. Dar unde e mama adevărată? Cu o astfel de întrebare lucrurile se încurcă mai mult, întrucât mama există, dar… e secretă și, conform unui contract semnat cu cei doi tați, ea se angajează ca, după ce a purtat în pântec și a dat viață bebelușilor, să nu pretindă să-i mai vadă. De aici încolo, ar fi și mai greu de înțeles faptul că procrearea prin aportul unei terțe persoane s-a făcut nu doar pe bază de contract, dar și contra cost: circa 20.000 de euro pentru primul copil; circa 23.000 de euro pentru al doilea. Cum să justifici că un pui de om poate avea un preț, ca o marfă? Sau că respectivii „tați“ nici nu ar fi putut plăti mai mult, chiar să fi vrut, deoarece Center for Surrogate Parenting din California (care a patronat acțiunea) impune tarife fixe obligatorii… pentru a descuraja specula!

Povestea familiei Elton John este în felul ei exemplară. În 2005, „ceremonia civilă“ amplu mediatizată prin care legendarul cântăreț oficializa relația cu partenerul său relansa pe scară largă dezbaterea privind căsătoriile între persoane de același sex. Câțiva ani mai târziu, tot ca efect al popularității, același cuplu celebru spărgea gheața în chestiunea sensibilă a dreptului de a fi părinți, pentru partenerii de gen identic. Exercitarea maximalistă a acestui drept a generat, în cazul lor, o familie unisex, sporind astfel caracterul paradigmatic al unei povești care nu avea cum să rămână un fapt privat. Din 2005, timpul nu s-a scurs degeaba. La ora actuală, 14 state din lume au legiferat căsătoria între persoane de același sex, majoritatea incluzând, cum se spune, „dreptul la copil“. Dincolo însă de legislații, mai interesantă este amploarea pe care o ia modelul „eltonian“ în societatea de consum, plictisită de tradiție și disperată să inoveze noi permutări existențiale.

Pretenția de a instituționaliza un nou concept de familie reprezintă singurul argument real pentru o analiză publică a statutului cuplurilor homosexuale. Până în acest punct, libertatea democratic garantată oricui de a opta pentru formula de viață privată dorită anulează tentația moralizatoare, din simplul motiv că fiecare persoană își gestionează cum crede propria conștiință sau raportul cu Dumnezeu. Așa-numitul „drept la copil“, în schimb, marchează granița între morală și bioetică. Faptul că doi bărbați sau două femei (de ce nu chiar mai mulți?!) decid să trăiască marital poate contraria, la o adică, principiile religioase sau educaționale ale unuia sau altuia, dar nu poate în niciun caz fi incriminat ca atare și nici penalizat altfel decât orice derapaj de la bunul simț al unui heterosexual. Când însă participanții la o relație intimă dau peste cap etica vieții, contestând premisele ontologice ale venirii pe lume, oricine e în‐dreptățit să protesteze sau să comenteze, în aceeași deplină libertate de cuget. Domeniul tot mai invocat al bioeticii convinge tocmai prin finețea delimitărilor pe care le propune, atunci când e pusă în dubiu viața ca perpetuare a Creației. Un tip de „afront“ care nu vine doar dinspre homosexuali, ci și dinspre heterosexuali -fie că se intitulează avort, mamă-surogat, fecundare in vitro sau pruncucidere. Se va spune: dar copiii izvorâți din violuri? Dar nou-născuții abandonați? Dar părinții divorțați? E limpede că nimeni nu va putea contesta nici suferințele, nici devierile, nici accidentele existențiale care pun la încercare soarta omului din toate timpurile. Dacă, însă, întâmplările nefericite sunt în general forme de destin, cu care de altfel ne luptăm din greu, zămislirea prin procură sau adopția în homocupluri sunt acte deliberate, programatice, care modifică fundamentele vieții, pretinzând totodată acceptare unanimă. E de la sine înțeles că nu putem avea ceva contra fericirii familiei Elton John. Însă radicalismul obținerii ei este profund discutabil.

Reluând paradigma „eltoniană“ – doi tați, doi fii, o mamă-surogat anonimă -, constatăm că dreptul la copil (deși nestipulat încă prin lege, în Marea Britanie!) e adjudecat de facto și satisfăcut sută la sută. Cum rămâne însă cu dreptul copilului? Cine îi poate obliga pe micuții Zacharay și Elijah să aibă (contra firii) doi tați care le-ar putea fi bunici și nicio mamă? Nimeni… și totuși, acest lucru se petrece. Lipsa de viziune pe termen lung a celor implicați în asemenea loterii socio-umane mult prea ambițioase ignoră posibilul efect bumerang de peste 15-20 de ani, când copiii familiilor gay de azi vor deveni persoane conștiente. Viitor pro‐xim, care merită anticipat printr-un minim efort de imaginație.

Fără a cădea în prejudecată, e suficient să proiectăm în viitor câteva posibile scenarii, ignorate azi cu superbie, ca și cum ar fi existat vreodată acțiune umană ne‐pândită de „hybris“. Adopțiile de copii sau procrearea prin terțe mijloace în cuplurile homosexuale fiind fără precedent, ar trebui așteptată cu îngrijorare întâia ge‐nerație maturizată a acestor vlăstare, pentru a aprecia corect consecințele. Din perspectiva actuală, cel mai evident risc pe termen mediu este criza identitară sau existențială, în adolescență sau tinerețe, când copilul a doi tați sau a două mame nu va înțelege al cui este de fapt. Sau, aflând sofisticatul alambic din care provine, va recurge la atitudini extreme…

Altă sursă de tensiune o poate reprezenta momentul opțiunilor sexuale, în cazul când părinții gay s-ar vedea contrariați de aplecarea heterosexuală a progeniturii. Ce discordii familiale și vindicte simbolice ar apărea! Dar dacă o mamă-surogat, zguduită chiar și tardiv de propria conștiință, pornește în căutarea copilului procreat contra cost și, găsindu-l, răstoarnă toate calculele reci din urmă cu 10-15 ani? Ce contract, oricât de legal, va putea stăvili răzvrătirea instinctului matern? Niciunul. Dimpotrivă, nodul oedipian în astfel de situații ar putea declanșa reale tragedii. Mai există însă un aspect bioetic esențial care privește nu viitorul, ci chiar prezentul „concepției“ din această gamă. Există deja cazuri de mame-surogat care află că poartă un făt cu malformații, refuzat de comanditari, și care le propul‐sează într-o dilemă nebănuită, agravată de supralicitarea pecuniară, de astă dată nu pentru a naște, ci, dimpotrivă, pentru… a avorta! Atingând palierul procentelor, ce ar fi să ne închipuim o lume în care minoritatea de azi a familiilor gay ar deveni preponderentă și unde „eșanjismul“ posturilor ar fi teoretic nelimitat: eu, tată biologic, cu mamă-surogat a unui copil, tu, tată biologic al altui copil, cu altă mamă-surogat. Eu, mamă-mamă cu un tată necunoscut al unui copil, tu, mamă-tată de facto. Frați de mamă secretă și de tați diferiți sau frați de tată donator, cu mame diferite – și așa mai departe. Riscul de a îngroșa unele tușe este, cred, justificat de avertismentul metaforic al ucenicului vrăjitor din poemul lui Goethe. „Duhurile tale / Doamne-și fac de cap / Le-am chemat și acuma / nu mai pot să scap!“

Deplasarea semantică de la pederastia antichității la homosexualitatea societății postmoderne implică în primul rând o mutație culturală și abia apoi una de cutumă socială. „Dragostea pentru băieți“ ca aspirație către uniunea ideală, inițiatică, între maestru și ucenic nu găsea în sexualitate rațiunea de a fi și nu a pus niciodată în discuție matrimoniul, ca fundament al procreației. Idolatrizarea plăcerii, în epoca noastră hedonistă, marginalizează în schimb miza culturală, în favoarea unei bunăstări pasagere destul de meschine, fără a ezita să pună în discuție întreg edificiul tradiției. Adică structura de rezistență a lumii în care trăim. //

Anunțuri

O părere la “Eltoniada

  1. Nu m-as mira ca acei copii sa fi fost luati de pe la niste case de copii orfani din Romania sau Rusia.
    Nu ma mir nici ca Perfidul Albion „baga pe piata” astfel de actiuni. In Perfidul Albion se fauresc toate planurile de pentru manipularea planetei Tera. Parerea mea, desi poate gresesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s